Au inceput sa ma obsedeze petalele ochilor tai...ti-am spus, te-ai suparat...Nu ai inteles cat de important este pentru mine sa ma oglindesc in privirea ta.
M-am pierdut din nou si mi-e teama sa ma regasesc si mai indurerata decat...decat m-ai gasit, sau nici asta n-ai inteles?
Trista chemare muta.....buzele ma dor si neaga cuvintele...nu mai pot nici macar sa le umezesc- le-am ars amandoi cu ceea ce-am spus, numai pentru a provoca durere.
Comunicare fara rost, fara scop, fara finalitate.
Trist....
Aproape ca un galben pur al unei papadii...si petalele ei se vor transforma in mici umbrelute gri,care vor zbura catre...nu stiu,nici n-am sa aflu!
Mai intalnesc uneori norii ce imi clatesc privirea de tine; incerc sa inteleg ceea ce-mi spun, dar, se pare ca sufletul meu e ferecat...de tine!
Mici tradafiri zburau in urma pasilor...mici petale incercau sa impodobeasca totul - asta credeau ca le e menirea...oare??
Oare asta era si menirea mea?? Un simplu ornament intr-o vitrina de antichitati...un simplu obiect din cristal, pe care l-ai imbratisat atat de duios, atat de generos, dorind sa daruiesti placere, dragoste, nu numai sa primesti.
Am acceptat...dar trandafirii s-au ofilit...petalele au cazut una dupa alta, cristalul e ciobit...nu e nici de acutalitate nici pretios....
Si l-ai spart....