Pe suprafața tare, din lemn, a căluțului, apăru un semn mic, ca o cruce. Apoi puse jucăria la loc printre hainele îmbătrînite, nepurtate de multă vreme. Închise ușa dulapului și realiză în clipa aceea că toate poveștile auzite pînă atunci despre existența lui Moș Crăciun sînt doar minciuni. Avuseseră dreptate cei ce-i spuseseră că darurile primite sînt de fapt din partea părinților. Acest lucru se adeverise. Cum altfel se putea explica prezența căluțului de lemn mult dorit, tocmai în săptămîna Crăciunului, bine ascuns privirilor indiscrete în dulapul devenit dintr-o dată ostil? Copilul se simți trădat și toată bucuria adunată bob cu bob în timpul anului și care urma să explodeze rotundă și întreagă în seara de Ajun se stingea într-o bosumflare tipică vîrstei. Nici împodobirea bradului nu avu darul să-i scadă deziluzia, nici apropierea serii și nici colindele care se auzeau de afară și răzbăteau prin ferestrele înghețate, pline de căldura urătorilor. Cînd fu chemat de părinți în camera pomului știa deja ce avea să urmeze. Intră și văzu de la ușă, printre alte cadouri frumos rînduite sub crengile bradului, căluțul de lemn pe care sperase pînă în această ultimă clipă să nu-l regăsească acolo. Se apropié, dezamăgit de farsa pe care simțea că o trăiește și cum copiii nu-și pot ascunde sentimentele în spatele unei măști ipocrite, luă cu tristețe căluțul în brațe. Dar pe lemnul frumos șlefuit, căutînd semnul știut, făcut cu mîna lui cu cîteva zile înainte, nu găsi nimic. Rămase nemișcat neștiind ce să creadă. Afară, în dreptul ferestrei, un personaj înaripat, îmbrăcat în alb, îi făcu cu ochiul. Și întrezări pe cerul acelei nopți de decembrie depărtîndu-se silueta unei sănii, cea mai frumoasă și adevărată sanie pe care o văzuse vreodată și cum probabil nici nu există alta pe lume.