Femeia de serviciu se apropie în vârful picioarelor de biroul redactorului șef. Acolo avea loc o discuție aprinsă. După ce se asigură că nu mai este nimeni pe coridor se lipi cu urechea de ușă. În spatele ei se formase deja o mică baltoacă de la apa ce se scurgea de pe teu.
- Nu, nu si nu! se auzii vocea șefului de redacție. Þi-am zis clar, nu mă pune să repet ca un papagal. Esti o târfă și pe deasupra mai și publici tâmpenii!
Viorica, femeia de serviciu, era cuprinsă de excitație. Pentru ceva atât de suculent merita riscul de a fi surprinsă. O voce pe care nu o recunoștea încerca să se apere protestând pe un ton fară vlagă.
- Da, dar...
- Băi, se pare că nu înțelegi, i-o tăie scurt șeful. De mâine să nu te mai văd! Și nu mă lua de prost că știu care e toată schema. Te-ai vândut ieftin, pe curul meu, da, da... lui Caraiman. Ce, credeai că dacă nu am văzut la timp nu mă prind?! Vocea necunoscută încercă să explice.
- N-am, jur că că n-am luat...
- Măăă, normal că n-ai luat nici un rahat de bani de la ăla. Păi eu nu știu cât e de țepar șmecherul, cu toate firmele lui cu tot. Are miliarde de lei datorii la stat, dar nu-i face nimeni nimic. Are spate politic, încă... Să vezi când s-o schimba roata, nu-i mai ține. A tras prea mulți în piept. Uite de aia mă enervezi, că ești idioată. Toți fac o șpagă aici pe spatele meu, dar cu cap. Fac ancheta, iese articolul, dar trec pe la mine mai întâi. Le rămâne și lor, ajunge și pentru cotizat mai departe. E toată lumea mulțumită. Așa că fraierii fără creier și orientare n-au ce căuta aici.
Viorica nu mai încăpea în halat de bucurie. Bine ar fi să audă până la capăt ce fel de informații ies la iveală. Dacă e bârfă de consum general atunci pupă și urechile Maricicăi, dacă e de folos pentru ea nu pupă nimeni știrea. Ce veste, când o să audă Maricica, o să dea pe fir în tot secretariatul. Numai că trebuie neapărat să afle cine e persoana. Nu auzise să se fi angajat cineva recent. Cine știe, au mai fost ziariști care au trecut ca meteorul prin redacție, au venit și au plecat în câteva zile. Dar scandal nu a fost.
Vocea șefului de redacție continuă de data asta pe un ton mai jos.
- Nu mai zici nimic, taci ca momâia.Ei lasă, găsești de muncă în altă parte. Și dacă esti drăguță cu mine nu te încondeiez cu referințe nasoale. Norocul tau că te cunosc de atâta vreme, suntem un fel de rude aș putea spune, ca altfel...
Aproape un minut nu se mai auzii nimic, timp în care Viorica stătea ca pe ghimpi așteptând continuarea. Reuși cu greu să-și stapânească râsul, chicotind pe înfundat cu batista la gură. “Mai ceva ca-n telenovele, ce noroc că am rămas după program să termin etajul ăsta”, cugetă ea satisfacută și se aplecă să privească pe gaura cheii. “La naiba, nu văd nimic, ăsta are yală la ușă. Las că o înfund cu bolduri și-i zic lui Fane să pună cheie normală. Atât îi trebuie să nu mă servească, doar îi fac cafea toată ziua și când o întinde pe Flori în magazie, nu păzesc io...” Ciuli urechea, iar se auzea de dincolo, părea un gâfâit.
- Hmm, nu ai imaginație deloc. Stai mai bine în genunchi. Când zic să fi drăguță, înseamnă să mă mângâi între picioare. Să văd și sutienul ăla roșu. Da, mmm, așa... vezi că nu e greu? ... ahhh, continuă acolo, acolo, între, da, și cu... și...
Portarul Vasile tocmai terminase de verificat dacă sunt toate birourile închise la etajul de mai jos. Când ajunse în capatul scărilor o văzu pe Viorica cum stătea aplecată și cu urechea lipită de ușa redactorului șef. Deși bătuse șaizeci de ani, Viorica era încă o femeie verde iar poziția în care stătea îi dezvelea până sus coapsele albe. Vasile se apropia și el de șaizeci însă se tinea bine . Mergea drept și țanțoș, așa cum făcuse în toți anii în care a purtat uniforma de maistru militar.„Măiculiță, ce arcuri!” fornăi armăsarul din el în timp ce iși răsucea vârfurile mustății. Se furișă pe lângă zid hotărât să-i facă femeii o surpriză. Se gândise să o ia în brațe pe la spate și, în momentul de derută provocat, să o pipăie un pic. Probabil că dacă nu ar fi fost atât de entuziast la gândul „ambuscadei” pregătite de el, Vasile ar fi observat balta din spatele Vioricăi. Dar nu a avut norocul să vadă pericolul. Alunecând pe cimentul ud, portarul s-a trezit proiectat cu nasul în fundul femeii. Femeia -ca orice corp solid- a ricoșat în ușă, ușa - ca orice ușă des folosită- nu a rezistat presiunii exercitate asupra ei și s-a deschis brusc. Pe toată durata zborului prin ușă și până la aterizarea celor doi pe mocheta din birou, toți cei prezenți au țipat la unison dar, bineînțeles, din motive diferite.


.................................................................................................................................................................
N.A: În momentul ăsta m-am gândit să fiu un pic sadic si să mă opresc. A cui era vocea necunoscută? Cum s-au fofilat toți actorii surprinsi in flagrant? Mă gândeam să provoc un concurs de idei în ceea ce privește sfârșitul povestirii

Până la urmă am hotărât să postez și continuarea.

Nu m-ar deranja dacă ați vrea să vă opriți voi aici și, înainte de a continua lectura, să postați la comentarii o variantă personală de final. Fără să trageți cu ochiul la ce este scris mai jos. Fair!. Ei, ce ziceți, cine se încumetă?!?

:-)))


Le doresc o lectură plăcută și celor care nu vor să intre în jocul propus.
.................................................................................................................................................................


Prima persoană care și-a revenit din șoc a fost Viorica. A recuperat în viteză cele două bucați ale teului rupt în cădere și, în timp ce privea curioasă prin încăpere, a început să se scuze:
- Domn’ redactor șef, făceam liniștită curat pe hol când, nu știu de unde a tăbărât boul ăsta de Vasile pe mine de am căzut prin ușa dumneavoastră, așa cum văzură-ți. Io n-am nici o vină, întrebați-l pe el. Ce te-a apucat băi, stârpitură cu mustață?! Vasile rămăsese în fund, privind tâmp la șeful de redacție. Șeful era congestionat la față, iar pe gât două vene se umflaseră, gata, gata să pleznească. Rămăsese întors pe jumătate spre ei, uluit. Arăta ca un om în pragul unui atac cerebral.
- Vaslie, nu mai sta ca idiotul pe jos, nu vezi că omu ăsta își dă duhul aici. Adu repejor un pahar cu apă! Viorica îl luă de braț pe șef și îl așeză pe fotoliul din fața biroului.
- Ușurel domn’ șef, trageți aer în plămân. Uite că a venit și apa, beți încetișor! Mai mult ajutat de femeie , șeful ridică paharul la gură și înghiți lichidul cu greutate. Vasile observă primul petele de culoare albă de pe mâneca hainei. Mai mult, redactorul avea slițul de la pantaloni deschis. Rânji pe sub mustață si îi arătă discret Vioricăi . Femeia făcu niște ochi mari și își duse mâna la gură.
- Domnul redactor șef, pe mine să ma scuzați, începu Vasile. A fost un accident, de muncă, cred... Păi am alunecat pe hol , asta a fost. Vă simțiti mai bine acum?
Șeful dădu din cap aprobator, semn ca își revenise un pic.
- Da ziarista unde-i? scăpă Viorica porumbelul din gură.
- Ce ziaristă măi femeie? se băgă și Vasile în discuție. Viorica continuă rățoindu-se la portar, era prea târziu să mai dea înapoi.
- Ce ști tu mustață? Am auzit io de pe hol când vorbea domn’ redactor șef cu o femeie, ziaristă cumva. Sau vorbeați la telefon?
- Cum, ce... ziar... ista? redactorul articulă cuvintele cu greutate, cu o voce sugrumată dar cu inflexiuni înalte.
- Nu a fost... nimeni... ce ziaristă, la... mine... aici?
- Þi-am zis eu, n-a intrat nimeni, sunt toți plecați la ora asta, cum să nu știu, doar sunt portar, ce mama ei...
- N-a fost nimeni la mine în birou și nici la telefon! repetă redactorul. Acum își revenise în fire. Observând că are pantalonii desfăcuți, se ridică jenat din fotoliu și se incheie la haină, acoperind șlițul. De când redactorul vorbise prima oară, Viorica rămăsese tacută având întipărită pe față o expresie de adâncă uluire.
- Aaaa.... vocea aia, pronunță cu sfială femeia de serviciu.
- Despre ce vorbești, auzi voci?! Ei na, asta mai lipsea acum!... dupa care, redactorul șef râse ironic.
- Cum să vă zic, mai devreme, vocea dumneavoastră, era alta. Parca am auz...
- Hai Viorico, sa mergem că am făcut destul deranj! o întrerupseVasile, înghiontind-o în spate.
- Am plecat să-mi termin treba, ne scuzați încă odată! și dacă aveți nevoie de ceva...
- Bine, bine! Nu, nimic, mersi! vorbi repede redactorul după care îi dădu afară cu un gest scurt.
Pe hol, cât au mers spre casa scărilor, nu au scos nici un cuvânt. După ce au coborât un etaj, nemaiputând răbda de curiozitate, Vasile rupse tăcerea.
- Ia zii măi femeie, ce tot îi dădeai că ai auzit tu la ușa omului?
- Măi, io îți zic că mai era cineva acolo cu el în birou. Viorica se opri din mers, prinzându-l de braț.
- Și dacă nu erai tu idiot cu glumele tale, aflam cine era femeia aia, că voce de femeie se auzea pe înfundat.
- Hahaha, mă faci să râd. Unde să fie măi, ești tută? Dacă mai era cineva , unde să se ascundă, în sertarul de la birou?! Își făcea omul bucuria singur când am căzut noi prin ușă. Hehehe!
- Fi-ți-ar mustața de șters la c..., iar mă enervezi că-mi aduc aminte! Măi bou cu vipușcă, înainte să „se bucure singur” - cum zici tu ca tolomacu'. Adică înainte să se masturbeze, labagească, așa pe românește! Ce crezi tu, că io oi fi dusă la biserică?! Ei, uite că nu-s!
- Da bine că nu! pufni amuzat Vasile și încercă să mai zică ceva însă Viorica continuă ca și când nu ar fi auzit cuvintele lui.
- Înainte de „să se bucure singur”.... bine măi Vasile, e tare bună asta, de unde oi fi scos-o tu? Ptiu! Așa...și cum ziceam, înainte de aia vorbea cu o muiere -o ziaristă, o certa rău- care avea tot vocea lui... exact cum vorbea când era îngrămădit în fotoliu de am zis noi că își dă duhul. Băă, tu pricepi, ce clipești din ochi ca semaforu’?
- Ho că pricep, da mă gândeam! Nu era nimeni în birou, nici nu avea cum să fie, dar tu te juri că se auzeau două voci. Păi o fi bolnav cu capul, o fi vorbit singur, altceva nu știu ce să zic.
- Așa crezi tu mustață, asta o fi?
- Cred că da. Și ce zicea femeia aia de zici tu?
- Ce femeie, bazaconii!
- Ia taci Viorico, parcă se aude ceva din magazia de la întreținere? Să vezi că Fane a băgat vreo vagaboantă înăuntru și o coțăiește acolo.
- N-aud nimic, hai să mergem de aici că ai de plată cu alunecatul ăla!
- Sigur nu auzi nimic?
- Da măi, sigur!
- Or fi ceva șobolani. Bun, am de plată. Și cum să fie, plăcută sau...
- Lasă vraja, aduci prăjituri două săptămâni la rând!
- Bineee... vin cu dulce dacă spui ce zicea femeia aia de zici tu în birou.
- Băi, tu crezi că dacă ai ști, ai fi mai deștept? N-a fost nici o femeie, noi n-am văzut nimic azi, ai băgat la cap?!
- Măi da aprigă mai ești tu, Viorico. S-a consemnat.
- Cum îți inchipui că aș putea ține eu copiii la facultăți private, bașca și pe bătrânii de la țară?! Din salariu ăsta? măi Vasile...
- Bine Viorico...