Era o zi cum nu se poate mai frumoasă.Căscă lung îngânată de razele soarelui molatec ce-i îmbăta simțurile într-o liniște cutremurătoare.Deschise încet ochii încercând să mijească ceva prin marea de lumină și observă păienjenișul cald ce atingea mii de particule de praf, mișcându-se undeva deasupra sa.Tavanul alb părea atât de departe în strălucirea sa, ancorat parcă de lustra frumoasă, în jurul căreia roiau jucăușe câteva musculițe… Se întinse, încercând parcă să le ajungă cu mâna și să le prindă. Râse… Cât de neobișnuit lucru și cât de bine se simțea totuși! Undeva afară se auzea un zgomot nedeslușit… Se ridică încet și deschise fereastra, umplându-și plămânii cu aerul curat de dimineață.Pe un copac din apropiere un cântec dulce de pasăre umplea cu savoare aerul parfumat de tei acutizându-i simțurile în acea grandoare a ultimei zi de septembrie…
Pe pervaz era un pachet de țigări, probabil de azi-noapte. Se așeză încet pe scaunul de lângă fereastră și cu o fremătare ușoară de fericire își scoase o țigară din pachet.Și-o aprinse și savură primul fum, încercând să-l țină cât mai mult în piept, până simți mici înțepături ce o făcură să îl elibereze încet… Admiră micile rotocoale de fum ce ieșeau pe fereastră, păstrând pe fundal un cer senin, mult prea senin pentru acea perioadă a anului…Își dădu seama că era fericită și scoțând un oftat, își aduse aminte… Cât timp trecuse? Câte iubiri trecuseră? Atât de puțin… Atât de puține… Și parcă mai voia să iubească, cu toate dezamăgirile simțite, iar frumoasele amintiri îi accentuau parcă această dorință… Ce frumoasă e viața! Se uită gânditoare la țigara ce ardea mocnit în mâna sa… Undeva în ea luceau beculețele de Crăciun petrecut de atâtea ori cu părinții ei, și pe care își dădu seama că îi iubea într-adevăr enorm.”Mai e puțin până la Crăciun!”, se gândi.“Atât de puțin!Cred că am să mă duc azi să-i văd…”(se gândea la ai ei).”Nu am mai aprins de mult o lumânare la mormântul lor…”.Gândul acesta venit inconștient de undeva din adâncul sufletului ei, îi sfărâmă și ultima privire inocentă și îi așternu o perdea de consternare… Își aduse aminte de soțul ei ce murise lăsându-i averea fabuloasă pentru care era cunoscută, își aminti apoi de toți prietenii ce îi pierduse datorită acestei averi, stupidă delimitare a acestei societăți umane, singur Dumnezeu și hotărâtor în toate, banul… Aruncă scârbită țigarea pe fereastră… Își aduse de-abia acum aminte de tinerețea ei… Își aduse apoi aminte de bătrânețea ei… Se apropie temătoare de oglinda ornamentală din cameră, și aruncându-și privirea văzu fața zbârcită, cu părul aproape albit și ochii albaștri spălăciți, aproape cadaverici, ce o priveau de acolo… Scoase un geamăt de durere…
Își rupse capotul subțire cu furie și rămasă goală cu un trup îmbătrânit și încovoiat ce nu și-l recunoștea.Se apropie de fereastră.Trase scaunul mai aproape de acesta, apoi cu un gest mașinal începu să rupă toate țigările, alungând parcă totodată toate amintirile ce o îndurerau acum.Aruncă totul pe fereastră și se sui apoi cu greu pe scaun, luptând acum cu corpul ce n-o mai ajuta ca altă dată… Mai privi o ultimă dată cerul și i se păru că vede fețele lor: O priveau tăcuți;părinți, necunoscuți, foști prieteni pierduți, cu figuri de piatră.Se aruncă în gol… O ultimă clipă de fericire îi abundă mintea, simțind iarăși toată puterea, tot avândul pierdut revenind la ea… Se simți împăcată, îi simți pe ei împăcați cu ea și cuprinsă parcă de o generozitate supremă îi iertă pe toți, simțindu-se la rândul ei iertată…Apoi totul se sfârși…