Lucruri...
Capitolul 9(4) Animale bolnave si libertatea colectiva
Te-ai intrebat vreodata de ce maruntaiele unui om iti provoaca mai multa groaza decat maruntaiele unui animal ? Te-ai intrebat de ce simti fiori reci dupa ce scapi cu viata dintr-o intamplare la limita din care pentru o clipa ai crezut ca nu mai ai scapare ? Te-ai intrebat de ce astfel de situatii trezesc in tine o pofta nebuna, o dorinta de a explora si cerceta necunoscutul si bizarul sau ineditul unor situatii neobisnuite ? Te-ai intrebat de ce orice dorinta isi pierde farmecul dupa ce este indeplinta si de ce fericirea dureaza doar acea clipa infima ce te face sa-ti realizezi propria nefericire ? Si daca da... te-ai intrebat vreodata ce esti ? De ce simti toate acestea din moment ce rațiunea ti-ar oferi, de cele mai multe ori, o solutie de mijloc, rezonabila, eleganta si confortabila ? Ce te face sa sfidezi moartea, ce te face sa te aventurezi intr-o expeditie periculoasa ori macar sa-ti dorești sa o faci ? Ce te face sa evadezi din lumea sigura in care traiesti de fiecare data cand ti se da un moment de respiro sau dincontra, cand lanțul se strange in jurul piciorului tau tintuindu-te in nefericirea monotona a zilei de mâine ?
Omul este un animal. Un animal bolnav, s-ar putea spune... Ne reprimam instincul de a ucide, de a mânca, de a ne reproduce, de a ne exprima... iar acest lucru ne imbolnaveste sistematic. Unii sunt mai afectati de boala aceasta iar altii o resimt doar vag, in momente pe care aminitirile- in general- au darul de a le amplifica. De cate ori nu ai simtit impulsul de a urla cat te tine gura intr-un mediu inchis, conservator, plin de constrangeri si convenții aberante ? Sau impulsul de a lovi, nu neparat pentru a rani pe cineva ci pur si simplu pentru a te elibera, a te descarca ?...
Concret fiecare reținere pe care o avem genereaza o ciudatenie, o particularitate bolnavicioasa. Complexele genereaza scuturi inconstiente care de multe ori dau aparenta contradicției persoanei in cauza. De asemenea fixurile- o alta boala raspandita- se observa cu ușurinta la adolescentii care simt nevoia sa se exprime excesiv, ori la oamenii in varsta,- ce nu-si pot inlocui mentalitatile formate de-a lungul vieții prin experiente noi,- carora sunt incapabili sa le mai dea valoare.
Uneori impacarea cu tine insuti poate fi cumplit de dureroasa pentru ca vesnic te afli in situatia de a le arata altora ceea ce nu esti... Pe de alta parte originalii care reusesc sa fie ei insisi in orice situatie se lovesc de plafonul indiferenței, ignorantei umane sau cel mai adesea de propriile limite. In tot acest amalgam de sensuri neințelese omul se iubeste pe sine insusi cu tot patetismul si naivitatea constintei si spiritualitatii superioare. Constiința umana oglindeste intr-un mod deformat toate celelalte constiințe cu care ia contact.
Intr-un fel omul se aseamana cu o marioneta, fiecare fir fiind controlat de oamenii cu care ia contact pe parcursul vietii. La inceput marioneta e perfect controlabila insa pe masura ce omul acumuleaza si se dezvolta incepe sa isi conduca mișcarile singur, fara insa de a scapa de toate ațele si papusarii din spatele lor. Marionetele incearca, astfel, un moment de panica din care majoritatea iși revin, se domolesc, si invata sa faca echipa cu papusarii, dezvoltand o inteligenta de viata care le ajuta sa devina intr-o mare masura propriile stăpâne. Acel moment de panica poate insa sa reizbucneasca din cand in cand pe fondul unor schimbări in interiorul papușii sau al mediului in care acestea iși desfașoara existența.
In tendinta lor comuna de autodeterminare oamenii definesc conceptul de libertate drept indispensabil naturii lor. In realitate, insa, libertatea este cea care ii sperie atat de mult incat refuza, treptat, sa mai faca uz de libertatile personale, insusindu-si. astfel, ca o forma de atârnare, libertati colective, straine de proprie lor individualitate. Cautarea libertatii personale devine, astfel, tema principala a existentei constiente in cadrul unei atitudini deschise si pozitive.

Nota: 22 iunie 2002