Þuguiate buzele se strâng într-un ultim efort...și suflă, cu o molatecă patimă, peste punctul cafeniu a sânului. Din letargia materiei, extaziat, cocoloșul provocator de țesut uman se mulează asemeni unei cetățui, forticând într-o expresie vulgară, frumusețea. Sânul, ca o cupolă elastică, prinde parcă viață și forfotind pielea albă, un imens lan de zăpadă proaspătă pătat ici colo cu pistrui, se contractă.
Praful nocturn rușinat de dezvelirea perfecțiunii se năpustește asupra materiei, acoperind-o, sufocând-o cu o apăsătoare efemeritate, ca o pecete protectoare...
Dintr-o dată buzele devin flasce iar adierea plăcută, ce gâdila bulbul cafeniu al femeii, se oprește ca o amintire ce sfâșie o secundă concretul și apoi moare.
Lumea se surpă! Universul se mistuie încet, până când nimic nu mai rămâne în jur. Totul devine tăcere. Nimic nu mai există... iar liniștea asurzitoare pulverizează ultimele cioturi nesfărâmate de existență. Absolutul devine tăcere, întuneric, neant!
Din haosul nopții, un tumult își renaște esența. Un deget! Un deget cu buricele bătătorit spintecă vidul, trăgând după el înapoi la simțire materia. Ca o fiară cu rânjet dornic de sânge și pradă, unghia se năpustește asupra sfârcului ca un bust ce își cucerește, în sfârșit, soclul. Și iar totul redevine static. Doar nimbul cafeniu erupe din propria-i carne și se înalță ca un turn babel către cer... ajuns la un punct maxim de încordare, presiunea capătă parcă forță carnală, ca o avalanșă ce nu mai poate fi stăpânită și se năpustește, mânată de propria-i inerție, spre destin, spre punctul final.
Degetul, revigorat după o scurtă agonie meditativă deasupra tuturor existente sau inexistente, începe iar să se miște, recucerind, întocmai ca un cavaler medieval în numele credinței, ce parcă niciodată nu pierduse, ce niciodată nu fusese al lui.
Și printr-o apăsare delicată asupra sfârcului, buricele cald se rotește deasupra sânului în jurul proprie-i axe, la început în cercuri mici, dar treptat incluzând sub puterea sa noi teritorii ca o expansiune barbară neprevăzută către necunoscut.
Ca un acord tacit la stimul întreaga materie trepidează într-un ritm din ce în ce mai alert: BUM.-BUM...BUM-BUM.... Tremulrul devine tot mai intens iar degetul este aruncat de pe traiectoria lui precisă în proiecții geometrice amalgamate, deraind în sudoarea înmiresmată a cărnii purpurii și lăsând dâre ca urmele de pași ai unui șarpe.
Și degetele, caîntr-o splendidă supunere, se depărtează de pradă, spre a lăsa loc buzelor, acum moi și roșii, să mistuie sub povara păgână bulbul sânului, descoperit pentru cucerire.
Iar în clipa morții sfârcului devorat de o lentă sufocare pasională un trandafir își naște spinii și aroma narcotică peste carnea ce pulsează emoții intense, ca o binecuvântare a nopții venită să legitimizeze unirea...

-Au, brută! Mă înțepi cu spinii ăia...

(12-dec-2002)