Ah, vrăjitor bătrân, de atâtea ori te-ai lăudat cu puterea ta fără margini, încât începusem să te cred, șopârlă fără coadă, vorbitor în dodii și în gol, nu că nu ar avea cine să te asculte, ai, dar nu zici decât lucruri care sunt la mintea cocoșului, umpli aerul cu vanitățile tale care nici măcar nu se sparg cu zgomot, senilă mașină de scris fără voință, doar țăcănitul mai e perceptibil, in rest literele se înghesuie fără nici un sens, nici măcar cel al întâmplării, ghinionist cronic, ai mers atât de departe încât nici n-am mai îndrăznit să râdem de tine, atâta milă și repulsie am simțit, pur și simplu ne-am întors privirea jenați și am închis fereastra încet, întrebându-ne ai cui judecători suntem și cine ne-a pus acolo, uitându-te în graba mare așa cum uiți rana neînchisă șî urât mirositoare a milogului ce mormăie în barbă și tot încheagă lucrurile mai bine ca tine, reflecție de stea în ambalaj mototolit de biscuiți de doi lei, te reneg, te renegăm, pleacă de-aici, pleacă până nu ne pierdem ultima fărâmă de răbdare, sac de mistere stupide și fanfaronade penibile, puți, puți a ambră ridiculă și a apă veche de flori, a găinaț de pescăruș arzând laolaltă cu frunzele moarte, îți arătăm acum spatele și fie ca toată vina care odată ne schimonosea sufletele să cadă pe capul tău precum clopotele mâniei care ne-a dat glas, hai, ia-ți carabalâcul de camee și amulete rizibile și cară-te, până nu ne răzgândim și te devorăm ca miile de omizi ce suntem, cum o să devorăm toată lumea asta fară pic de sevă ca pe o poamă insipidă, cu tot cu sâmburi, ca să fim siguri că n-o să iasă iar din pământ, și zi-le tuturor jegurilor ca tine că venim după ei, înnegrind cerul cu aripile noastre majestuoase și juste, și n-o să ne mai spurcați aerul cu suflul vostru imbâcsit și acru de fosile ambulante și pervertite, iar cu veșmintele voastre înstelate o să ne îmbrăcăm cei mai murdari dintre porci, ei măcar le merită și moartea lor va fi una nobilă în timp cea a voastră va umple marea de rușinea pe care ați adunat-o de atâta vreme și cu care era cât pe ce să ne otrăviți, regretabile erori ale unei naturi inconștiente ce sunteți, timpul vostru a trecut și în curând nimeni nu-și va mai aminti de el, în sfârșit luăm în stăpânire și ultimele bucăți din regatul nostru, nu că am avea ce face cu mlaștinile voastre parfumate, decât poate să ne pregătim culcușul pentru când vom fi și noi trimiși de aici, când vina se va întoarce la noi cum se întoarce astăzi la voi și când flăcările superbe ale dreptății ne vor căuta prin palatele dărăpănate pârjolindu-ne progeniturile debile și orice altă urmă a teribilei noastre existențe, uscându-ne ogoarele și secându-ne fântânile, dezrădăcinându-ne pădurile și scoțându-vă pe voi din mormintele pe care în zadar le vom tăinui în curând, răscolindu-vă oasele mizerabile și înapoindu-vă coroanele