Toamna vieților șterse
Si poate ca viata ar avea ceva de oferit. Poate ca dincolo de aparenta indiferența exista ceva care ne știe, care ne cunoaște, care intelege sa creada in noi. Poate ca in neputințele noastre se ascund lucruri uimitoare, chiar mai minunate decat virtutile cu care ne falim lamentabil. Poate ca in universul cunoasterii se ascunde acel ceva care ne uita atat de des incat rareori isi aminteste de noi. Ne trecem timpul cu maruntișuri, fărâme de sentimente care dureaza mai putin decat insăsi clipa. Ne-ar ajuta, poate, sa ne abandonam pentru eternitate catorva momente, insa ele ne resping, ne alunga cu indiferenta lor si mai ales cu propria noastra foame... De cate ori nu ai regasit in tine propriile-ti enigme, lucruri pe care de cand le-ai lasat in urma s-au depersonalizat? Lucruri care apartineau unui alt tu,- un tu mai impersonal decat tu, pentru ca acum apartine unui trecut coregrafiat. Tu de acum vei deveni impersonalul altor tu-uri viitoare asa cum un tu-abstract- referit intr-o masura relativa la tine va deveni pur si simplu impersonalul unor generatii pe care nu vei avea bucuria de a le cunoaște. Si asta pentru ca in somnul celor ramași vor exista vesnic inrădacinati arborii cei batrani, uscati, purtati de ape si de vanturi dincolo de generatii. Dar opreste-te la tine... la visurile si la viața ta. La virtutile si handicapurile care te personalizeaza atat de obiectiv incat iti aluneca pentre degete enigmaticul subiectiv... opreste-te la fragmentele pe care le cunosti, opreste-te la existentele apropiate, si, cu siguranta, vei intelege ce ai de pierdut. Viata e o insiruire de pierderi culminand cu singura pierdere pe care intr-adevar o ai de pierdut- viata insasi...
Jocul de sah pe care-l joci cu tine insuti incepe cu o mutare simpla. Adevaratul inceput este in momentul in care vei pierde prima piesa iar urmatoarele se vor insirui ca intr-o complicata degringolada matematica. Pentru ca asta esti tu, in propriul tau pluralism algebric. Poti sa vezi poezie sau cifre, insa jocul ramane aceeasi problema de viziune pe care oricat de bine ai juca-o, oricat de multa fascinatie ai starni prin inteligenta sau subtilitatea formelor de expresie, o vei pierde... tu sau... tu!
Unii jucatori au o deosebita placere de a purta acest duel cu inevitabilul, doar ocazia de a intalni un adversar pe masura parandu-li-se mai mult decat suficientă, chiar entuziasmantă, in orice caz, suficient de motivantă pentru a profita la maxim de ea. Vorbim desigur de profesioniștii acestui joc care nu realizeaza, in ciuda unei perspective atat de ample, nici miza nici sorții... Alti jucatori, insa, realizeaza miza, sau poate ca in lipsa totala a unei perspective de joc nu realizeaza chiar nimic. Iși muta piesele haotic si uneori joaca atat de prost incat nu reusesc ore intregi sa gaseasca drumul catre cealalta jumatate. Sunt marunțeii, amatorii ce se succed haotic la masa fara macar sa gaseasca vreun dram de placere in ceea ce fac. E o datorie pe care o au, o insarcinare pe care o vor taragana spre propria lor frustrare toata viata. Si, la un moment dat, cand se apropie, inevitabil, ultima mutare se ingrozesc. Se asterne un regret tardiv, șovaitor, peste toate mutarile lor anterioare, si continua sa-si joace nenorocul... Toamna vieților șterse ne asteapta pe multi dintre noi, mai multi decat ne-am astepta la inceputul propriei primaverii de vis. Dar oricum, ce mai conteaza? vantul ne va mătura pe toti...

Nota: 10 noiembrie 2002