Amnezie

5:51 dimineata, 15 ianuarie 2002, Marti

Sorb incet din cafea. Pacat ca n-am lapte. Tema la chimie ma fluiera sa o rezolv. Mi-e lene, mi-e… Pe pereti se plimba cai. Cai mici si verzi. Herghelii intregi fug pe pereti. Privesc pe geam afara si-mi dau seama ca toti caii au cazut prin geamul intredeschis si acum inoata prin zapada. Ii strig, pacat ca nu le stiul numele. Doar unul se uita la mine si-mi zice ca am alte lucruri mai importante de facut. “Scoala?” il intreb. Imi spune ca nu, imi spune ca locul meu nu-i aici. Locul meu e in zapada, dar nu cu ei, ci singur pentru ca inotand prin zapada voi ajunge la mal. Nu prea inteleg ce vrea sa spuna, parca e dintr-un film de pe Hallmark. Plonjez in zapada, spre surprinderea mea e calda. Inot spre mal, singurul mal pe care as putea sa ma urc. Pe mal ma asteapta un taxi. Nu, taxiul nu e galben, ci albastru inchis, poate e ultramarin, nu ma pricep. Ma gandesc la ce mi-a spus calul si inchid ochii.
Deodata e primavara in mintea mea. Se vede un camp plin de flori si se vad si multi fluturi colorati zburand. Se mai vede si verde, mult verde. Eu scriu o poezie stand cu capul in jos, atarnand de creanga unui copac. Mana mea scrie singura, mintea mea merge fara mine. Autonomie? Sau poate a fost revolutie si si-au castigat indenpendenta?
Stand cu capul in jos, cu mana scriind si cu mintea creand imi aduc aminte cum era in dimineata zilei de marti 15 ianuarie 2002 la ora 5:51, cand dupa o noapte lipsita de somn vroiam sa-mi fac tema la chimie, dar nu puteam fiindca eram in gara si asteptam trenul. Ajunsesem la gara cu un taxi de culoarea albastru inchis, poate ultramarin, nu ma pricep. Asteptam intercity-ul. Ce frumos intrase in gara! Primele vagoane erau pline pana la refuz cu cai mici si verzi. Herghelii de cai mici si verzi. Unul a scos capul prin fereastra si mi-a facut semn cu ochiul sa merg spre dreapta, spre vagoanele din spate, apoi mi-a spus “Bine asa!” si a disparut inapoi in vagon. Am mers spre dreapta si am ajuns la ultimul vagon al trenului. Era gol. Am ramas pe peron asteptand urmatorul tren, gandind:
“Oare nu se va supara profa de chimie ca nu mi-am facut tema?”
-Nu, nu cred, Se auzi vocea calutului. Pentru ca toti oamenii sunt ca tine. Atemporali.
-Numai ca eu sunt singurul care sta locului pe peronul asta asteptand un tren, spusei eu.
-…, spuse calutul.
-Calutule?
-Da.
-Zi-mi ceva!
-Fa-ti tema, altfel te dau astia afara din gara!

Dedicat profesoarei mele de chimie, doamna Dumitrescu, unul dintre cei mai intelegatori si mai intelesi profesori intalniti de mine.
Vlad Martinescu.


P.S. pana la urma nu mi-am facut tema, nu am mai avut timp, am scris ce e mai sus si orele incepeau la 7, prima ora..chimia.