- Iotis!.. Vrei un ștrudel?
Se apropie fără grabă, nu timid, nu îndrăzneț, cu precauția grațioasă a unei pisici, răscolind ușor nisipul cu tălpile goale. Îl pândesc de azi-dimineață, capul ivindu-i-se de după dughenele plajei odată cu tresăririle inimii mele obosite; știu că oricând se poate apropia de perimetrul meu de sub umbrelă, dar numai unul e momentul în care pot să-l îi vorbesc: când coboară de pe trambulină. Și momentul e acum. Zâmbesc propriei mele emoții, îmi contemplu amuzată freamătul epidermic la apropierea micului trup de aramă, liniștit acum după efortul săriturilor. Cu aceeași plăcere îi urmăresc de fiecare dată spectacolul gratuit, executat cu aristocrată nepăsare față de lumea din jur – fiindcă în frenezia dezlănțuită a flipurilor e singur și suveran. Cerceii metalici din urechi par să încapsuleze matematic întreaga energie a lui Iotis, pentru că în jurul axei dintre ei i se rotește corpul înainte și înapoi, atât de repede și totuși atât de limpede încât pare alcătuit din aceeași materie din care Dumnezeu a creat șarpele.
- Ia-l.
Mă tem că mă ghicește din spatele fantelor înguste și întunecate ale ochilor, fiindcă nu mă hrănesc cu iluzia că un copil de 11 ani e neștiutor. La vârsta lui eram fragila conștiință ignorată a familiei, știind de obicei cam tot ceea ce ar fi fost bine să nu știu. Și totuși, dacă eu aflam lucrurile pentru că le priveam, în exerciții lungi de contemplare, Iotis le știe dinainte – el nu pierde timpul privind prea mult; sunt convinsă că pe plaja asta lucrurile sunt așa cum știa că vor fi, incluzând persoana mea recentă și mereu umbrită.
Ia ștrudelul fără șervețel și-mi întoarce spatele într-o singură mișcare. Îmi vine să râd aiurea și dintr-o dată lumea începe să se clatine amenințător – dar nu e grav; m-am lăsat doar cu scaunul pe spate.
- Mă-nveți și pe mine să sar ca tine?
Fără să se oprească din mers, întoarce către mine profilul ușor turcic și ochii lui aruncă spre mine două harpoane minuscule:
- Te-nvăț.

*

Pășesc în cabinetul medicului ca pe lună, privindu-mi picioarele nesigure în timp ce testează cu teamă consistența dușumelei; nu pare deloc improbabil ca totul să se dezintegreze din senin și picioarele mele să se piardă în hău. Între mine și ele e o distanță nemăsurabilă rațional și întrucâtva oblică, așa cum câteodată e spațiul în vis, într-o superbă batjocură la adresa minții noastre dependente de abscisă și ordonată. Mă străbate un val de greață când îmi amintesc deodată jocul meu din copilarie –un viciu- cu cristalul gălbui găsit de bunicul între șinele de cale ferată și prin care priveam lumea distorsionată cromatic și geometric până la beție. Căutam zilnic narcoza asta optică, cu aceeași înmugurire de rușine cu care mă lăsam amețită de mirosul puternic al naftalinei lipite de nări – năpădită de o voluptate vecină cu foamea, învârteam naftalina în palme străduindu-mă să n-o mănânc.
Cristalul mă făcea să râd cel mai absurd râs, de care mă miram singură ca de o erupție neprevăzută. Că soarele era câș, că oamenii deveneau propriile lor fantome, că toată mișcarea se petrecea în sens lateral – toate astea puteau fi amuzante, dar punctul culminant, în care râsul izbucnea incontrolabil, era priveliștea propriilor picioare, adică eu, atât cât mă puteam vedea. Așadar nu mă uitam la un film, eram parte a acestei lumi amețitoare, în mod înșelător curbă și care, nemișcându-se, curgea într-o direcție imposibil de reperat. Picioarele astea rămase în urmă, convențional ale mele, căpătau un aer stingher care aproape că-mi stârnea duioșia (ce fel de cristal dizolvat în lichid băuse Alice ca să se înalțe până la distanța de la care să-și poată iubi picioarele de care părea să se despartă?)
- E în sevraj?
Nu resimt spaima mamei. E în altă dimensiune. Nu pot să-mi iau ochii de la picioare, dar îmi dau seama că medicul mă privește și că mintea lui structurantă clasează toată dezordinea asta undeva.
- Nu.
Aflu că am palmele ude. Degete înțelepte îmi ridică bărbia și dintr-o dată lumea se dă vijelios peste cap, riscând să se transforme în ceva periculos de necunoscut. Medicul ridică arătătorul undeva în câmpul pe care ar trebui să-l cuprindă privirea mea dereglată (există, diferite de bolile de vedere, boli de privire, cauzate de o proastă orientare a ochiului, sau mai degrabă de un fel de îndărătnicie care face ca ochiul să refuze ce i se așterne în față, deși vede; pe strada mea locuia un copil care nu ne recunoștea decât după linia părului – în rest ne privea degeaba. Au spus că-i autist și li s-a părut că prin cuvântul ăsta s-a mai limpezit un mister).
- Urmărește-mi degetul.
- Nu pot.
Unul după altul, se rostogolesc peste mine și mă strivesc volume de aer strălucitoare și grele ca aurul. Văd prea mult, acum că am ridicat pleoapele. Văd insuportabil, isteric . Înțeleg deodată că dușmanul e lumina. Simt că ceva mă împinge cu furie într-o parte și mă proptesc într-un picior; nemilos, degetul doctorului se întinde în aceeași parte până mult dincolo de puterea mea de a-l urmări, dislocând din articulații și trăgând după el într-o distorsiune dureroasă toate obiectele din cabinet.
- Uitați-vă la pupile.
Alungindu-se magnetizat de arătătorul doctorului, capul mamei intră în cadru.
- Par pulsatile, de fapt se rotesc descriind un mic cerc. Vertij.
Am în față – mai bine zis într-o parte, fiindcă spațialitatea mea nu mai concepe drept sau perpendicular- un tablou fluid dar neschimbat cu două aglomerări mai apropiate care ar putea fi două personaje studiindu-mă. Geometria greșită îmi stimulează organismul spre deversare, spre vomă, numai că sunt prea obosită pentru efortul ăsta. Caut pe jos un punct de sprijin în care să-mi proptesc privirea, să nu cad. Dar pe jos nu există puncte – punctele sunt absolut logice și nu-și găsesc loc în tristețea mea.
- O internăm.






*

Cu mâinile încârligate pe plasa protectoare, asist la spectacolul acrobatic al lui Iotis pe trambulina elastică. Am ieșit de sub ocrotirea umbrelei ca să contemplu de aproape această violentă fericire fără cuvinte, acest mic triumf al mușchiului animal asupra legilor fizicii – triumf prin exploatare. Dar n-am voie să stau în soare. Ei, încă puțin. Colțurile câmpului vizual încep să tremure ca un avertisment, așa că mă agăț mai bine de ochiurile plasei, fără nici o intenție să renunț. Mă distrez chinuindu-mă: îmi imaginez că văd prin ochii lui Iotis, care se răsucește spasmodic învolburând aerul fierbinte, un peisaj rotitor, ritmat, vertiginos.
Verii sau frații lui, identici și anonimi, s-au oprit din sărit și numără flipurile pe spate ale lui Iotis:
- 68, 69...
N-o să se oprească niciodată. E fără scăpare, stăpânit de propria mișcare, voința lui răpusă implacabil în acest perpetuum mobile. Și lumea se dă peste cap odată cu el, alunecând într-o parte. Sunt fără scăpare. Degetele umede mi se încleștează pe plasă... Dar Iotis se dovedește a fi –din nou- mai tare decât fizica previzibilă. Cu aerul că nu mai are chef, se oprește cu un ultim salt vertical care străpunge admirația băieților. Gâfâind și împrăștiind în jur bătăile repezi ale inimii probabil nu cu mult mai mare decât pumnul meu se așază pe băncuță și mă privește cu ochii lui ca două tăieturi de cuțit:
- Ai văzut?
Abia acum, desprinzându-mă de plasă, văd că mi-a lăsat șanțuri adânci în piele. În ciuda soarelui înverșunat împotriva mea, simt privirea lui Iotis mai fierbinte.
- Am văzut.

Ce nume pisicesc, levantin, balsamic; ce nume pontic. Îl regăsesc ascuns prin colțurile istorice ale acestui orășel greco-turco-român, încifrat în ziduri, presimțit în umbre. Iotis e dintr-un neam de țigani turci, cel puțin asta știu ei că sunt. În realitate Iotis e din toate neamurile care s-au înnădit de-a lungul timpului pe țărmul ăsta al Mării Negre: e grec, turc, tătar, țigan, român și rus. Poate și armean, poate și evreu, poate și italian. Figura lui e un savuros bricolaj etnic – capul prelung, blond și pistruiat, ochii înguști și depărtați și un profil ușor tasat în adâncime, de-reliefat cu mii de ani în urmă de vânturi uscate și dușmănoase undeva în aproape imaginare depărtări altaice.
Acum și aici, cel mai mic copil al unei numeroase familii care se ocupă de întreținerea plajei (copil-urnă în care, cu un ultim efort, întreaga linie de strămoși și-a depozitat încărcătura genetică cea mai de preț), Iotis are sarcina de a aduna în fiecare seară gunoaiele aruncate pe plajă. Târând după el un sac uriaș, străbate suprafața de nisip bătătorită de tălpi și trupuri de rinoceri și hipopotami de ambele sexe – îl văd de pe scaunul meu în tăcerea mângâiată de valuri executându-și dansul de gunoier vesperal, proiectat pe întinderea mării ca o mică alcătuire de sens. După ce termină depune sacul într-un colț și se urcă fericit pe trambulină – și-a câștigat ultimele cinci minute de beție a mișcării.
- Tu de ce nu sari?
De ce nu? Parcă urc pe eșafod, am același sentiment al fatalității. Totuși, ca un animal înțelegător, trambulina nu mă bruschează. Peisajul începe să juiseze ușor, avându-l într-un colț pe Iotis, care mă privește cu interes. Pot să mă opresc când vreau, pot bineînțeles să nu mă mai opresc vreaodată, cu condiția ca Iotis să nu trebuiască să plece. Dar voci necunoscute au început deja să-l strige – e timpul să mi se ascundă în intimitatea tribală a familiei, unde nu va mai fi decât un copil mofturos din oboseală, fiindcă eu n-o să mai fiu acolo să-l văd. Mă opresc dintr-o dată și toată plaja se împiedică în nemișcare.

*

Timpul curge în valuri pe fereastră, dansându-și tarantela în jurul paturilor din salon. Pare vesel – e timpul morții bătrânei de la geam. Clipele sunt ca punctele: încep și se termină instantaneu, logic. Am bănuiala că nu există. Timpul e o linie șerpuitoare, e o algă lacustră care învăluie trupurile sufocându-le în lungi contracții. Timpul se zvârcolește prin salon, tinzând spre și apoi concentrându-se în zona patului de la geam, unde bătrâna moare de câteva ore, după ceasul inutil de pe perete. Mă simt suptă înspre ea, descentrată și strâmbă spre dreapta, ca și când această moarte care e în mod arbitrar a altcuiva s-ar lăcomi și la trupul meu, și chiar la obiectele din jur, la aerul din salon, la firele de praf care roiesc bete din pătura pe care o curăță de firimituri cealaltă babă, din stânga. Văd toate astea, se pare că le și știu, dar într-un fel lipsit de responsabilitate, așa cum știi în vis că ai trecut pragul dintre două lumi, și poți să te sperii, dar nu poți să cuprinzi însemnătatea acelei granițe fatale decât după ce te-ai trezit (nu mai cunosc pe nimeni care să viseze cu atâta claritate trecerea în lumea cealaltă, care să găzduiască în acea conștiință secundă prezența deplină a morții, dar nu a propriei morți, ci a unui sfârșit cam abstract și general, ca o uriașă burtă de balenă spre care alunecă mai devreme sau mai târziu orice ființă, sfârșit care nu înseamnă nici pe departe nimicul, ci un altceva aproape identic lumii noastre; dar în acest aproape –ce puțin deranjează paradoxul în vis- stă infinita diferență dintre cele două lumi, în acel vid cu greu sesizabil se ascunde adevărul sfârșitului, aceeași peliculă infinitezimală de vid dintre cuvânt și lucru, dintre două trupuri înlănțuite, dintre femeie și copilul pe care-l poartă înăuntrul ei).
Nu știu de ce, dar nu mă sperii. În toată rotirea absurdă a timpului și obiectelor, nesimțirea mea e singura realitate stabilă. Brancardierii roiesc deja pe lângă patul bătrânei. O asistentă cu buzele prea roșii vine să mă înțepe în șold și să-mi schimbe perfuzia cu soluție salină.
-Să nu te sperii.
Brancardierii verzi ca lăcustele împing targa prin fața patului meu și o scot pe ușă lovind-o la colțuri.
-Nu ai decât o astenie mai severă.

Cu capul pe spate, mă las strivită de cerul albastru de deasupra. O parte a minții mele știe unde sunt și se frământă neliniștită. O parte a minții pe care nu mai am răbdare s-o ascult, care își exersează acuitatea în gol, pierzându-se în libertatea asta haotică. Am fugit din spital. Stau pe o bancă picior peste picior, încarnez încă un reziduu de civilitate, doar că stau cu fața la cer. Mă împing fără să știu peste limită, fiindcă cerul e ultimul lucru de care am nevoie, mă și mir că există, că are tupeul unui albastru care ar trebui să treacă drept sublim, dar nu e decât incredibil de greu, pistonându-mi ochii cu insistența prostească a fenomenelor fizice. Albastrul ăsta care nu duce nicăieri, imperiul inerției deasupra mea, strâmb spre o parte oarecare (dreapta), țiuind în urechile mele sunete dure ca niște stilete, albastrul ăsta imposibil de locuit, hai înapoi la spital.
Nu mă mir că individul de pe banca din față se scoală și el. Îl văzusem tot timpul cu nu știu care ochi, împrumutat de la mama. Merg încet, cu capul într-o parte, prelingându-mă pe lângă ziduri și îl știu cumva în spatele meu, o insectă mânată de vidul din ea, înșelată de propriul instinct, dorind aiurea și în tăcere; știu că nu se va apropia. Și ăsta e norocul meu, fiindcă presimt că orice apropiere ar revărsa în mine o magmă pestilențială, o materie incertă pe care o păstrez tasată în adâncurile vintrelor, în zone înghesuite și fierbinți pe care nu știu sigur dacă pot să le acopăr cu cuvântul „eu”. Bila neagră. Ghinionul somatic, stârnit de întâmplătoarea mea tristețe, amenință să mi se înstăpânească definitiv asupra corpului dacă vreun individ ca ăsta apucă să se apropie prea mult. Simt cum lentoarea mea îl nedumerește, simt cum rămâne pe loc prostit ca o rădașcă în calea căreia ai aruncat un ciot.

*

Iotis îngrămădește ultimul sac cu gunoaie peste celelalte și urcă în salturi pe trambulină. Printre ochiurile plasei de protecție privirea lui mă înțeapă fulgurant – știu că azi o să se întâmple.
- Arunci capul pe spate, fără să-ți pese (de ce n-a zis fără să-ți fie frică?). Cu mâinile nici n-ai ce face. Restul corpului se întoarce singur, doar să arunci tare capul pe spate.
Mă crede în stare s-o fac. El, puberul sagace, micul șaman cu transe spasmodice, știe desigur mai bine decât mine. Trambulina mă împinge din ce în ce mai sus, transmițând corpului meu o tensiune verticală, stenică și dureroasă; inima îmi pompează lovituri de bici.
Și dintr-o dată plaja alunecă fulgerător sub mine, cerul devine un vârtej albastru – șira spinării mi se transformă în șarpe și iată-mă întoarsă invers, zburând în cerc fără să înțeleg cum, o dată, de două ori, de trei ori...

Zac pe trambulina nemișcată și aștept ca lumea să se reaștearnă în matrice. Printre toate lucrurile dislocate, marea, plaja, copacii și hotelurile, Iotis a rămas la fel. Acum stă în genunchi lângă mine, cu mâinile pe coapse, și tăcem împreună. Niciodată nu i-am avut ochii atât de aproape, nici abdomenul pulsatil sau mărgelele de lemn din jurul gâtului.
- Ești singura fată care a făcut flipul pe spate pe salteaua asta.
Bineînțeles. Sunt singura fată care și-a permis să-și arunce capul pe spate, sunt singura care a avut nevoie de asta, sunt singura care a văzut că Iotis poate tămădui, fiindcă am fost singura atât de bolnavă încât să recunoască în el un vraci.
Întinsă încă pe plasă, îmi las privirea să urce spre cer. Mi-e incredibil de rău, simt că ochii îmi fierb și o axă în mine se dezintegrează lăsându-mă să curg. Zâmbesc imensității de deasupra, care face loc profilului turcic al lui Iotis. O mică explozie undeva în plex, pe care o traduc instantaneu: momentul ăsta a existat.