- Nu înțeleg cum gîndesc ăștia care fac manechine, începu Săndel, așezîndu-se la o masă, cu sticla de bere într-o mînă și paharul în cealaltă. Am intrat într-un magazin să-mi cumpăr o cămașă, că trebuia să fiu naș. Bineînțeles, nevastă-mea era cu mine, în astfel de situații nu mă lasă singur, m-am mai dus eu să fac piața și am venit în loc de cartofi și pătrunjel, cu brichetă cu bec, deși nu mai fumez de cinci ani.
- Și care-i treaba cu manechinele? Că ajunseși la brichete, întrebă Bicuță.
- Păi asta e, că n-am văzut decît manechine slabe și fără sîni. Adică aveau un fel de sîni, dar mici de tot, ca niște lămîi. Toate arătau ca elevele alea de clasa a opta, care învață pentru capacitate. Păi, e normal? Ce, româncele doar așa arată?
- Adică n-aveau țîțe? întrebă din nou Bicuță.
- Să nu exagerăm, Bicuță. Am zis sîni, care e cu totul altceva. Și tot mă gîndeam, de ce n-or face ăia și manechine mai dodoloațe, cu țîțe. Așa, ca pentru gospodine și mame, cu carne pe ele, nu trei oase și-un zîmbet. Ce, ele nu trebuie să se îmbrace? N-au și ele drepturi? I-am zis și nevestei gîndul ăsta al meu, i-am spus că mi se pare că țîțele sunt discriminate. Cred că l-am zis cam tare că s-a uitat urît la mine, deși, în cazul ei, ar fi trebuit să mă aprobe. Mai erau și vînzătoarele și niște cliente, dar astea chiar mi-au ținut partea, „are dreptate domnu”, zicea una, cred că lucra la măcelărie, că mirosea a pastă de mici și usturoi.
- Aici să știi că ai dreptate, Săndele, zise profesorul. Mă mir că nu i-a venit unuia ideea asta, cred că ar fi avut succes cu manechinele alea mai grăsuțe și cu sîni adevărați. Cu condiția să le accepte și magazinele. Dar de ce nu s-ar înființa și magazine cu specific? Parcă văd și firma: „La gospodina fericită srl.” Sau reclame de genul „Haina face femeia, dar depinde cum se-așează pe ea”.
- Și ce cămașă ți-ai luat? întrebă poetul. Că ziceai că ești naș.
- Păi n-am luat, că erau numai magazine de fițe. Eu voiam una neagră, mărime mare, să mi se-așeze pe burtă, și ăia nu aveau decît colorate și în dungi. Bineînțeles numere mici, tot ca pentru copii. Pînă la urmă am ajuns în tîrg, la țigani. Am găsit una, în sfîrșit, am luat-o cu 10 lei, chiar dacă mă cam strîngea. La banii ăia mi-am zis că merită. Trebuie să fiu în formă și să am o atitudine demnă cînd ne cîntă popa „Isaia dănțuiește” și ne-nvîrtim în jurul mesei din biserică.
- Că veni vorba de cămașă, eu am un văr care e polițist, șef de secție într-o comună, începu Dan a lu’ Nașu. Fi-su, adică nepotu-meu, ce s-a gîndit? I-a luat într-o noapte uniforma și Loganul și a plecat cu încă doi colegi de școală să se distreze. Copilul e mare, clasa a doișpea, îl cam strîngea cămașa lui tac-su, așa că a luat alta, e drept, mai înflorată, se nimerea ca naiba cu restul uniformei. Și mergînd ei așa cu mașina spre discotecă, le sare unii în față, să-i oprească. Era una gravidă, cu bărbat-su și cu soacra, trebuia să nască și salvarea nu mai venea, așa că au urcat femeia în mașină, și pe lîngă ea și neamurile ei și fuga la spital. Asta n-a fost nimic, i-a lăsat acolo și s-au întors iar la discotecă. S-au gîndit ei să facă o glumă, intră în cîrciumă și strigă „poliția, buletinele la control”. Unii s-au speriat, altele, eleve de liceu, au început să iasă de sub mese, pînă s-au prins ăia.
- Și ce le-a făcut? întrebă poetul. I-a bătut?
- Aș, i-a pus să dea un rînd de băutură și i-a pozat cu telefonul, ca să-i șantajeze.
Poetul care tocmai sorbea din ceașca de cafea, izbucni în rîs. Cîteva picături de cafea i se prelinseră pe barbă. Le șterse cu un gest delicat, apoi își aprinse o pipă. De două luni își lăsase barbă și începuse să fumeze pipă. Din barba neagră și încîlcită, se ițea un petic alb, care-i dădea un aer ciudat și comic. Era un om însemnat.
- Și de ce ți-ai lăsat barbă, tot n-am aflat, îl iscodi profesorul.
- Ba am spus, dar nu erați aici. Ceilalți știu povestea. M-am plictisit să mă tot bărbieresc și totodată îmi face plăcere, ce scriitor serios e ăla fără barbă și lulea?
- Are dreptate, îl susținu Săndel. Uite, de exemplu scriitorul ăla cu peștele. Un an întreg m-am gîndit după ce am văzut filmul, cum dracu a prins pescarul ăla, ditamai peștoiul? Că doar n-o fi dat la garabeți sau bobiță de porumb.
- Și care e legătura între barbă și pește? Poate ți-a plăcut fiindcă ești tu pescar, interveni Bicuță.
- Păi ar mai fi ajuns scriitorul ăla…cum îi zice dom’le?...
- Hamingway, răspunse profesorul. Și filmul se numește „Bătrînul și marea”, după o carte de-a lui.
- Așa, așa…ar fi ajuns el celebru dacă n-ar fi avut barbă? Eu cred că nu, ăștia din presă sunt foarte atenți la detalii, un scriitor serios trebuie musai să fie bărbos și să fumeze havane sau lulea.
- Să nu exagerăm, zise poetul. Pe undeva aveți dreptate, un adevăr tot există, uite eu știu un scriitor care n-a scris mare lucru, dar avea barbă și era mereu cu luleaua în gură, așa că l-au primit în Uniunea Scriitorilor, că părea om matur și grav. Dar la mine e altceva. Mi s-a dat de înțeles că aș putea apărea într-o antologie, și cum acolo sînt cuprinși mai mulți scriitori în vîrstă, m-am gîndit să-mi las barbă, e de efect și te citește lumea mai atent.
- Păi atunci cînd o să fii matale celebru, să scrii și despre noi, că aici ți-ai exersat talentul, concluzionă Săndel. Și poate dai și o bere, de bucurie. Eu zic să începi de-acum, că peste cîțiva ani nu se știe care mai trăim. Că am înțeles că Heminghei ăla și-a tras un glonț în cap din cauză că nu i se aprindea luleaua și-i luase foc barba. Sau poate era un iluminat și a înțeles cum va evolua problema cu țîțele, că nu au nici un viitor. Dar pentru asta trebuie să te omori? Zic și eu… Uite că iar plouă afară. Mi-au ieșit toate alea în curte, din pămînt. Dacă mai ține așa două zile, iese și soacră-mea. Hai noroc!
- Hai dracu’ noroc, intelectualilor! răspunse Dan a lu’ Nașu.