Prin ferestra larg deschisă se vedea cerul. Un cer albastru , curat , adînc… Cine știe , gîndi Iulia , poate acolo e mai bine. Poate acolo , întradevăr există un rai în care aș putea fi fericită . Dar … ce este Raiul ? Un tărîm al fericirii, al dragostei , al afecțiunii și dreptății? Sau poate, o nouă luptă spre noi și noi trepte ale spiritualității? Poate e mai bine în Infern, acolo unde deja nu mai poți să lupți, unde ești , deja căzută fără revindecare…Cît de mult viața mea seamănă cu un Infern, cît de dureros este faptul că nu mai pot face nimic ! De ce nu am crezut pînă acum în Dumnezeu? De ce nu mi-am căutat un rost în rugăciune și iertare? Doamne , cîtă ceață era în jurul meu cînd m-am crezut stăpînă, cînd am avut tupeul să declar că numai eu pot schimba lucrurile, că eu sînt aceea care îmi hotărăsc pe deplin soarta…De ce nu mi-a spus nimeni , de ce eu nu mi-am dat seama că eu nu am dreptate? Unde îmi este încălțămintea ? Vreau să mă ridic din pat, să privesc prin geam orașul , să văd oamenii …
O ,Dumnezeule, cît de grăbiți sunt! Unde , unde se grăbesc? Spre noarte ? Spre Iad sau spre Rai? Cum aș putea eu , Atotputernicule, să-i opresc , să le arăt lumina , să-i îndrept spre mîntuire?
Se aud pașii mamei. Nu îi cunosc ,dar sunt ai ei . Numai ea vine la mine. Înainte de divorț venea și tata. Acum nu mai vine…are alt copil , nu-I pasă de noi…
- Te-ai sculat , Iulia?! De ce nu dormi mai mult?
- Viața și așa e scurtă , nu e vreme de dormit…
Am văzut că a pălit…Nu vroia să sufăr , să mă gîndesc la sfîrșit. Dacă ar putea , ar lua întreaga durere asupra ei .
-Iulia , nu fi tristă, ai să vezi că te vindeci…
- Nu mă vindec , mamă … Nu se vindecă …Nici măcar nu seamăn a om.
- Clar că ești om , Iulia! Te iubim mult , să nu uiți de asta. Uite , ți-am adus de mîncare. Mănîncă! Vreau să te văd sănătoasă.
Îmbrăcă halatul de infermieră și plecă la spital . Sunt sigură că se va gîndi mereu la mine . Poate ar fi mai bine să mor , să dispar. Atuncă nu îi voi cauza atîtea suferințe…Poate va fi mai fericită, poate că va uita. Mă ridicai încet și mă apropiai de măsuță. Mă așezai pe podea. Îmi era frig , dar nu conta. Fereasta nu trebuie închisă : ea era legătura dintre mine și lume, ea îmi ajuta să rezist tentației de a mă preda , să supraviețuiesc. Pe talger era o cană cu lapte cald , omletă , pîine albă , unt și brînză. Cu mult mai multe bucate decît aș fi în stare să mînînc. De ce aș trebui să mănînc? Pentru a-mi prelungi existența? Pînă cînd? La ce bun? De ce mai am nevoie să trăiesc ?
Ușa se deschise, dar nu intră numeni .Era Ina. Îi vedeam șuvițele blonde și rebele de după perete. Mă punea la încercare , nu era sigură că vreau s-o văd.
- Inuța , puiule , intră încoace.
Atunci își arătă întreaga ei ființă. Chipil ei mi se păru frumos și curat , ca a unui înger îmbrăcat în pijama roză , cu ochii albaștri ca cerul…
- Ce faci ?
- Vreau să mînînc. Dar tu de ce nu ești la școală?
- Suntem în vacaaanță.
- Aaa… Vrei să mănînci?
- Nnnu , mamaa m-a hrănit deja. Iuliaaa se poate să te îmbrățișez?
Îmi dădurăî lacrimile. Încă un om care mă iubea, pe care , odată cu trecerea mea în neființă , îl voi face să sufere. Mă apropiai și o îmbrățișai.Ochii ei mari lăcrimau, iar mîîina îmi trecea neîndemînatic prin păr. Vroia să mă mîngîie.
- Nu plîngeee.Totul va fi bineee.
- Gata nu plîng.Du-te și te joacă.
- Nnnu . Eu vreau să stau cu tineee.
Iarăși simții că vreau să plîng , dar mă abținui.
- Du-te și te joacă , repetai, repetai cu glasul ridicat .Văzui pe chipul ei nedumerirea. Nu înțelegea de ce am devenit brusc atît de brutală. Se întoarse încet, ieși și închise ușa. Așa va fi mai bine. Nu am dreptul să o fac să sufere. Ea e sănătoasă , are de trăit o viață , și nu vreau ca copilăria ei să fie marcată de moarte , mai bine zis de preludiul morții, de deznădejdea ,suferința și stingerea treptată a unei persoane dragi sufletului .
Auzii televizorul , privea desene anumate. Mă simții singură , dar ușurată .Era totuși un copil, încă prea mic pentru a căuta lămuriri. O va face-o desigur cîndva , peste ani, cînd își va da seama că a avut o soră care nu mai există. Atunci va plînge , va căuta momente petrecute împreună, va căuta să înțeleagă unde am dispărut… Atunci , la 20 , sau poate 25 ani, acest lucru va fi firesc , nu acum , la 8 neîmpliniți.
Mă apropiai de geam și respirai adînc .Mă liniștea faptul că am scutit un suflețel de frămîntări. Apoi mă așezai ,din nou , pe podea . Căutai cuțitul , ca să tai pîinea. Îl luai cu mîina slabă , tremurîndă (nu mai mîncasem demult) și încercai să pătrund coaja ușor lunecoasă . Îmi era greu , dar făcui un efort și…văzui pete roșii pe pîine , unt, brînză. Mă tăiasem , curgea sînge.
Sînge… Mă amețea capul , nu mai vedeam nimic altceva. Sîngele , el e vinovatul! Cum de nu
m-am gîndit pînă acum ? Sîngele e vinovat , otrava asta blestemată care îmi curge prin vine, care îmi năpăstuiește , pe rînd , totul în mine. Luai cearșaful și îmi acoperii rana adîncă. Nu vroiam să îl văd, să îi simt căldura copleșitoare , nu mai vroiam să știu că am în mine venin, că pot cu el să năpăstuiesc oamenii, că din cauza lui, mă voi stinge la nici 16 ani…Totuși , e mai bine că curge , lasă-l să curgă , îmi seacă trupul de rău , ca și cum mă curăță de păcat…Luai cearșaful, să văd cum mă curăț , dar sîngerarea încetase. Poate m-am vindecat , poate a curs totul și voi avea alt sînge! Știiam că e o absurditate , dar trebuiam să mai cred ceva , măcar într-o prostie , căci realitatea nu-mi lăsa nici o speranță. Zîmbii de ideea mea copilărească. Totuși cît de banală sunt. Încerc să fug de propriul destin, de ceea ce se va întîmpla , cu siguranță în viitor. Așa sunt oamenii, mereu nemulțumiți de “subexistență”, de rutină și de grabă. Însă ,cînd se apropie de moarte, cînd trebuie să se dezică și de “subexistență”, și de rutină, și de grabă , ei devin și mai disperați. Viața , bună sau rea , este o comoară, opferită numai aleșilor…Sau , poate , aleșii sunt cei pe care puterea supremă îi scutește de acest interesant cadou… Poate că eu sunt “aleasă”, poate că totul abea începe… Voi învăța să zbor , îmi vor crește aripi mari , ba chiar enorme , cu care îi voi feri pe cei dragi mie de suferințe. Da ,îi voi ocroti , vor fi măcar ei fericiți , dacă eu nu am avut timp să fiu.
Mă uitai pe fereastră. Pe pervaz se așeză un fluture multicolor , nespus de frumos. Mă apropiai, însă nu-l putui prinde. Își luă zborul. Se spune că fluturii trăiesc doar o zi pe pămînt . Eu am trăit deja cîteva sute , ba mai mult - cîteva mii. Mi-ajunge. Chiar e prea mult. Mai bine nici nu mă nășteam . De fapt , cine știe, poate asta este prima mea zi de trai… Dar fluturele , pînă a-și obține mantaua miraculoasă și a deveni , astfel , perfect, a trebuit să treacă prin numeroase
ipostaze ,trăind cu mult mai mult decît o zi. Așa și eu , trebuie să-mi găsesc o armonie internă , să-mi obțin credința în Dumnezeu, să-mi schimb prioritățile și atunci , sigur , voi avea parte de o ultimă zi de deplină fericire.
Începusei să plîng.Nu știu de ce.Pur și simplu îmi curgeau lacrimi mari , ca mărgăritarele , din ochi. Cît de candide îmi sunt lacrimile , cu mult mai curate ca sîngele. Nu vroiam să le pierd , dar totuși plîngeam. Mă culcai în pat , să mă liniștesc. De odată nimerisem la o judecată. Eram învinuită. Cei din jur erau neînduplecați. Mă făceau vinovată , mă excludeau din societate , mă închideau în temnițe și mă condamnau la singurătate veșnică. Vrui să protestez. Doamne , cu ce sunt eu vinovată? Cu faptul că cineva mi-a înfipt o seringă , că cineva nu vroia să sufere în singurătate?
Mă zbătui flegmatic în așternut ,pînă căzui din pat. Mă trezii și privii mirată împrejur.
Undeva , sub pat , era un binoclu. Probabil , era al tatei. Ședea demult acolo , fiindcă era prăfuit. Îl adusei la ochi. Interesantă priveliște. Mă apropiai cu el de fereastră. De azi voi vedea mai bine oamenii, le voi studia mai aprofundat inexplicabila lor grabă și neștiuta prostie…Lumea ,oamenii , clădirile erau altele, diferite de acelea pe care le-am avut pînă acum ,cu care mă deprinsesem și care îmi erau , parcă , dragi sufletului. Brusc mă întoarsei și trîntii binoclul în mijlocul camerei. Nu am nevoie de el , el îmi schimbă închipuirile despre lume , îmi oferă noi orizonturi pe care eu nu mai am timp să le studiez , să mă deprind cu ele. Realitatea , pentru mine ,e aceea pe care am văzut-o pînă acum. De alta nu mai am nevoie.
Și iarăși lacrimi. Cîte oare nu voi reuși să fac în această lume? Cîte încă vor rămîne nefinisate? Mă culcai , dar nu pe pat , ci pe covor . Mă copleși , iarăși, somnul.T otuși , trebuie ceva să mînînc , altfel voi….Cine e el ? E , probabil , un mim , din acei care arată tot felul de grimase la circ. E vesel , machiat dar…plînge. În acest chip se întîlnesc două realități contradictorii. El e cel care aduce veselia ,acel care te face mereu să zîmbești , și , totodată ,el e cel care acum se uită la mine cu ochii plini de durere, cel care plînge. Vrui să mă apropii , să-l mîngîii și să-l liniștesc .Dar mă trezii .În cameră nu era nimeni .Două realități contradictorii: sînt tînără , deșteaptă , poate chiar frumoasă și voi muri…
Camera mea devenise galbenă, lumea de după geam la fel. Cum înainte n-am observat cît de respingătoare este această culoare ? Ba chiar mai mult –e culoarea morții. Da , e un semn , trebuie să mor. Acum e vremea să devin înger .Voi sări prin fereastră. Sînt sigură că voi zbura. Coborîrea mea va fi o ridicare , iar moartea-o ușurare , o curățire de blesteme. Ar trebui să mă rog dar… nu știu cum se face. Merită să încerc…
-Doamne , se roagă Iulia , măcinată de o boală groaznică , de SIDA…
Rugăciunea mea seamănă mai mult cu o cuvîntare , gîndii. Ar fi bine să citesc “Tatăl Nostru”. Căutai în noptieră și găsii rugăciunea tăiată dintr-un ziar vechi , îngălbenit. Mă așezai în mijlocul camerii și citii :”Tatăl Nostru…Amin.”
Îmi terminasem rugăciunea și mă apropiai de fereastră. Mă uitai spre cer și simții cum mă contopesc cu el. Încetul cu încetul deveneam duh , care se urca și dispărea în imensa boltă albastră. Nu mai simțeam nimic. Nu mai gîndeam și nu mai aveam nici un fel de sentiment .Nu mai existam ca om…

În ziua aceea mama Iuliei venise mai devreme acasă. Avea o presimțire rea. Își găsise fiica cea mai mare pe podea , fără suflare.
La înmormîntarea Iuliei venise multă lume. Lîngă groapa proaspăt săpată mai era un mormînt.Pe piatra de temelie scria:

‘”…Andrei
anul nașterii -1986
anul morții - 2005”

Pentru cei prezenți aceste cuvinte aveau un alt înțeles. Ele însemnau unica și marea dragoste a Iuliei , cel care i-a băgat acul cu virusul HIV sub piele, cel care nu a vrut să moară singur.
Și doar un singur lucru nu știa nimeni : sînt ei împreună pe vecie sau despărțiți pentru totdeauna.
Oricum, cred , de azi înainte acest lucru nu mai contează pentru nimeni , cel puțin pentru cei care încă mai mișunăm haotic zi și noapte pe acest pămînt.