Asteroidul fusese de fapt un mod de a distrage atentia de la ceea ce urmase. Invazia fusese pregatita temeinic acum mai multe mii de ani. Nu au avut nici o sansa. Avanposturile au picat unul dupa altul. Nici macar scutul antiracheta nu a avut timp sa reactioneze. Acum planeta era la mana Lor. El incepuse a-si aminti. Atitea vieti, in care se comportase ca un copil. Cateva vieti la rand fusese vindecator la triburile Ainu. Au fost vremuri interesante. Se juca si atunci , dar plantele ii vorbeau si ii spuneau exact la ce sunt bune si in ce cantitate. Devenise chiar renumit. Apoi fusese sarlatan la curtea regelui Frantei. Vindeca lumea dandu-le pahare cu apa colorata. Le zicea: Acesta este un remediu puternic de care cu greu am facut rost. Nu stai daca voi mai putea face inca o data. Iar oamenii sorbeau hulpav apa..si se simteau deja mai bine. Saman in indepartata Siberie. Sa vindeci pe cei care au nevoie.... Acesta era scopul lui in aceasta viata. Si in multe altele care au urmat. Atat de mult incat a devenit obisnuinta. Acum nu se mai mira. Nici macar nu se mai chinuia sa invete o limba straina.
Trebuia doar sa si-o aduca aminte. Asta pina cand au venit Ei. Cei fara nume. Aducand doar distrugerea si nimic altceva. De abia scapase. Socul intalnirii ii adusese aminte totul. Stia ca nu mai trebuie sa aibe sperante. Nu mai aveau nici una.Doar completa anihilare. Si neantul. Nu ii era frica de moarte. Atunci cand iti amintesti totul...devine anost. Este ca si cum ai plonja brusc intr-un lac cu apa rece. Cu timpul, te obisnuiesti si cu asta. Dar daca se intampla de atitea ori, iar si iar...dispare dorul de viata, dispare nevoia de aventura...dispar multe. Dar totusi....
...mai era ceva. Acum multe secole, era druid. Si auzise prima data vorbindu-se de cei fara nume. Si de singura sansa pe care o vor avea pentru a fi opriti. Vizionari fara egal, druizii vazusera ce va urma. Erau adevarate povesti care se petreceau intr-o fractiune de secunda. Era modul lor de a raspunde la actiunile mediului extern. Si alesesera sa lupte. Chiar si dupa ce disparusera ca civilizatie. Urma lor a ramas. Trebuia sa ajunga acolo. Calatoria a fost una dificila. Dar pina la urma a reusit. Snonehege. Sanctuarul uitat. Amintirea lui era inca vie in memorie...
Nu mai era cale de intoarcere. Alesese sa lupte. Pentru toti cei care nu au putut fi salvati. Pentru toti cei care puteu. Pentru ca Ei, invadatorii, sa inteleaga ca au gresit. Vom muri dar vom invinge! Eh! Deviza dacilor liberi!...Oare si ei stiau?
Incepu sa recite cuvinte intr-o limba care murise cu secole in urma..stia la ce trebuie sa se astepte...el ca fiinta va disparea. Dar cel putin va muri luptand. Pentru ca a ales asta. Litania continua, murmurata cu voce temperata, iar si iar. Gandurile se foiau disperate, dar hotararea fusese luata......
-Y ddraig cysgldy!se auzi in final...
Nimeni nu a stiut cu adevarat ce se intamplase. Sufletul ca o arma. Ce gluma buna. Multi nici macar nu credeau ca el mai exista. Alesese cu buna stiinta neantul. Si devenise un val nimicitor care arsese tot ceea ce nu apartinea de drept Planetei. Cei fara nume au disparut in neant odata cu el. Au mai ramas in urma carcase goale. Fantome ale trecutului. Sau nici macar atat. Un mugure inflorea in salcamul de pe coasta dealului. Viata isi reintra in drepturi. Va mai dura pina ce isi vor reveni. A fost o dura lovitura. Dar isi vor reveni. Asta este ceea ce conteaza.