- Ștefane, știi tu cu cine m-am întâlnit eu astăzi?
- Nu, dragă!
- Cu fosta mea colegă de bancă de la liceu – Vasilica. Þi-am povestit parcă de ea, nu?
- Da, spuse plictisit bărbatul, de câteva ori.
- Hai măi, nu mai fi așa de morocănos! Îți spusesem că se mutase la Oradea după primul soț. Astăzi, când am vorbit cu ea, mi-a mărturisit că după ce a divorțat acum cinci ani, s-a recăsătorit cu un tip de la noi din oraș. S-a mutat înapoi acum trei luni.
- Ce bine...
- Păi este, se prefăcu soția că nu îi înțelese ironia, pentru că în seara aceasta ne-a invitat la ea acasă. Inaugurează apartamentul în urma terminării curățeniei. Îmi închipui ce au muncit amândoi... Mi-a spus că atunci când l-a cumpărat era într-un hal de nedescris, dar acum l-au aranjat ca in Neckermann!
- De-abia aștept ca să-l văd, mai ales că deseară e meciul României din preliminariile Campionatului Mondial.
- Lasă, știam asta! Mi-a spus că și bărbatu-său e înnebunit după fotbal. O să vă uitați amândoi, mai ales că știi că televizorul nostru mai face figuri.
Acest lucru îl convinse pe Ștefan, chiar dacă nu foarte puternic.
Locuiau de peste treizeci de ani la primul nivel al unui bloc de patru etaje, într-unul din acele apartamente nedecomandate de trei camere. Reușiseră, în timp, ca să-l amenajeze pe gustul lor. Ar fi vrut ca să-l schimbe cu altul mai spațios, dar astea fuseseră mereu posibilitățile lor financiare, iar acum se obișnuiseră amândoi și nu ar mai fi plecat nici în ruptul capului, chiar dacă ar fi avut cu ce...
Cum intrai în apartamentul soților Popescu, în față se afla bucătăria. Era tare neplăcut, pentru că în zilele în care doamna Elena – consoarta de o viață a lui Ștefan - pregătea mâncarea, un vizitator intempestiv avea surpriza, încă de la intrare, să adulmece mirosurile de ceapă, de varză murată sau mai știau ei ce...
În stânga, se afla dormitorul mic, transformat după plecarea copiilor la casele lor, în birou. Bărbatul își instalase acolo computerul, combina muzicală și un mic televizor pentru a urmări câteodată, în liniște, meciurile Naționalei, atunci când Elena era pasionată după vreo telenovelă. Drept în fața ușii, biblioteca în care stăteau pe câte două-trei rânduri cărți de o viață, citite și păstrate pentru nu știa cine – generația actuală citind din ce în ce mai rar – canapeaua aflată sub fereastră și un fotoliu vechi pe care nu se înduraseră să-l arunce, completau mobilierul încăperii.
Revenit în hol, un vizitator oarecare trecea pe lângă cămara aflată în partea dreaptă, iar în față i se deschidea sufrageria. În stânga, se afla ușa ce dădea în balconul cu toate lucrurile inutile pe care toți le strângem o viață și pe care nu ne îndurăm niciodată să le aruncăm, iar drept înainte o nouă ușă ce conducea spre alte tărâmuri de explorat.
Mobila livingului – cum se numea acum modern bătrâna sufragerie - era una standard, compusă din clasica măsuță de mijloc și cele două fotolii ce o încadrau, între uși – canapeaua, iar în diagonală, spre fereastră, măsuța de televizor cu suport rotativ ce niciodată nu era folosit.
După ce părăseai sufrageria, intrai într-un hol mic de nici un metru pătrat, cu un rudiment de cămară în care se odihneau pantofii sau ghetele – după anotimp, eventual pungile de detergenți și alte câteva mărunțișuri. În față era baia – mică, fără aerisire și cu pereții veșnic mucegăiți în pofida eforturilor doamnei Elena ce îi ștergea tot timpul cu clor.
În fine, în stânga, se afla dormitorul. Patul dublu și șifonierul așezat pe partea stângă a ușii erau singurele mobile ce puteau încăpea.
Acesta era spațiul conjugal în care-și ducea traiul familia Popescu.
Înainte de a pleca de acasă, având un sentiment straniu că se va plictisi de moarte în compania muierilor ce-și vor depăna o mie de amintiri și vor bârfi cel puțin la fel de mult, Ștefan se duse la frigider și aruncă o privire rapidă pe rafturile de pe ușă. Avea niște vin de Cotnari și vreo jumătate de sticlă de coniac Alexandrion. Îi plăceau băuturile spirtoase, iar acesta era singurul acceptabil ca preț, dar și calitativ. Își turnă un păhărel și-l aruncă repede pe gât deoarece Elena îi strigă, după ce o așteptase o jumătate de oră peste timpul limită al plecării și al răbdării:
- Hai Fănele, hai odată! Știi că nu-mi place să întârzii! Li s-or fi lungit urechile de când ne așteaptă...
Chemară un taximetru și, în câteva minute, ajunseră în dreptul blocului unde locuia Vasilica.
Cele patru etaje, numărul de scări și chiar culoarea ușor gălbuie îi dădură impresia lui Ștefan că s-a întors acasă.
- Haideți măi fraților, mai aveam puțin și vă dădeam dispăruți! se auzi de la etajul al doilea vocea Vasilicăi.
- Da, chiar așa, măi Fănică! S-au încălzit și vinul și coniacul, se auzi din spatele femeii o voce transformată rapid într-un fel de răpăială de vară ce ar fi vrut să sugereze un hohot de râs.
Ștefan se uită spre balconul unde cele două ființe le făceau cu mâna.
- Elena, presimt că o să fie un dezastru... Dacă tot m-ai adus la ăștia în vizită, măcar promite-mi că nu stăm mult. În cel mai rău caz, după terminarea meciului plecăm, da?
- Da, Fănele, promit!
- Oricum, ăsta văd că este deja prieten la cataramă cu mine cu toate că până acum câteva ore nici măcar nu știam de existența lui. Sper să nu mă mai și îmbrățișeze!
Pe când urcau scara, de la etajul al doilea deja se auzeau strigăte de îmbărbătare.
- Hai că mai aveți puțin!
- Lenuțaaa, ce bine-mi pare că te revăd!
Ștefan nu apucă să se minuneze prea mult de faptul că muierile nu se mai văzuseră de vreo zece ore și totuși pentru ele părea că trecuse o veșnicie pentru că se trezi cu un țucăit drept pe gură.
- Bine ai venit, Fănele! Hai, intră repede că avem o grămadă de treabă, îi țipă în ureche, făcând în același timp cu ochiul grasul asudat ce i se înfățișa privirilor.
Era mai rău de cât crezuse...
Grasul, ce răspundea la numele de Dănuț cu toate că era cam de 4-5 Dan, dar nu la Judo ci la Sumo, îi spuse șoptit:
- Hai cu mine ca să lăsăm muierile cu trăncăneala lor. Am ceva special pentru tine!
În sfârșit, Ștefan reuși să privească în jur. O bănuială vagă îi circulă o clipă prin minte.
- Câte camere ai Dane?
- Trei nedecomandate, dar insist și chiar mă supăr dacă nu-mi spui Dănuț!
- Bine-bine, Dănuț!
Apartamentul era, din punct de vedere arhitectonic, identic cu cel al lui Ștefan. „Precis că biroul lui este aici în stânga”, se gândi Ștefan.
- Hai, intră, îi spuse Grasul împingându-l în direcția așteptată. Știi tu ce am eu aici în birou? Un coniac excelent!
L-am cumpărat special pentru întâlnirea cu voi!
„Acum nu că nu mi-ar place, dar sper să nu fie tot Alexan...”, își spuse în sine Ștefan, aproape cu voce tare.
- ...drion, continuă Grasul ca și când i-ar fi ghicit gândul. Nu-i așa că ți-am făcut o surpriză?
- Fii sigur de asta!
Cele două păhărele se umplură pe dată și, chiar dacă disprețuia acest lucru, Ștefan îl aruncă dintr-o înghițitură pe gât.
Începu să se uite în jur.
- Nu-i așa că îți place cum am aranjat camera?
- Da, foarte frumos! Să stăpâniți sănătoși apartamentul!
Pe partea dreaptă a ușii se afla un birou pe care trona un computer, o combină audio și...
- Uite, vezi ce idee originală am avut? Mi-am pus aici un televizor ca, atunci când Vasilica se uită la telenovele (știi, e moartă după ele) să pot vedea și eu un meci de fotbal ca tot omul. Mă așez în fotoliul ăsta, îmi iau vreo trei-patru berici și trai neneacă!
- Da, îmi închipui...
- Vezi, atunci când ne-am mutat aș fi vrut să arunc vechitura asta, dar m-am gândit că astăzi nu se mai fac lucruri așa de bune ca odinioară, așa că iată-l, tocmai bun pentru șezutul meu!
Evident, în față, Ștefan putea admira o bibliotecă pe care se găseau destul de puține cărți, dar geniul lui Dănuț rezolvase fericit problema. Lângă „Istoria literaturii române” a lui Călinescu, pusă culcată pe un raft, se găsea un globuleț de sticlă din acela care atunci când se întoarce lasă să cadă niște paricule în suspensie. Puțin mai departe se găsea „Istoria religiilor” a lui Eliade, flancată de un frumos pește de sticlă arcuit ca într-un zâmbet la adresa ridicolului situației și un pescar chinez ce se uita neputincios la prada zeflemitoare.
De o parte și de alta a canapelei „obligatorii” de sub fereastră se găseau două tablouri ieftine ce înfățișau o corabie eșuată pe o stâncă pe care doar un elicopter s-ar fi putut sui și o natură moartă cu un pepene roșu, tăiat direct pe masă, remarcabil prin mulțimea infinită de sâmburi.
- Ei, văd că ai rămas fără grai, spuse după câteva clipe de tăcere, prea scurte pentru Ștefan.
- Da, într-adevăr! Casa arată splendid, dar să știi că cel mai mult mă impresionează ceasul de pe tăblia patului. Este o adevărată operă de artă!
- Vai, Fănele... Dacă ai ști ce greu l-am cumpărat!
De mult îmi doream un ceas sub o fântână cu apă susținută de Iisus pe cruce. Nu găseam și pace! Când era Iisus nu era fântâna, când erau amândouă nu era ceasul și tot așa. În ziua când l-am văzut, am rugat-o pe vânzătoare ca să mi-l oprească pentru că n-aveam bani la mine. Norocul meu a fost că am luat un taxi și m-am dus la un amic ce m-a împrumutat rapid din banii pe care-i ținea de concediu. Dar acum, uite, cine mai are așa ceva în casă?
- Într-adevăr, te invidiez, ești unic, îi spuse Ștefan abținându-se cu greu ca să nu râdă.
- Să vezi, Fănele, restul casei! Dar hai să mai bem un păhărel pentru că sigur femeile încă nu au trecut de clasa a IX-a cu amintirile!
Dădură rapid pe gât și al doilea rând. Ieșiră în hol iar Ștefan, deja mai bine dispus, îi zise:
- Măi Dănuțe, nu cumva aici pe stânga este bucătăria?
- Da, ai ghicit! Iar în față este livingul nostru!
- Înainte de a intra, îi spuse Ștefan cu mâna pe clanță, o să-ți spun cum aș fi aranjat eu casa asta.
- Hai că m-ai făcut curios!
- Uite, după ușa asta aș amplasa o canapea cu sau fără ladă, în mijloc aș pune o măsuță cu două fotolii, iar în față, în partea stângă aș pune o măsuță de televizor.
- Ești fantastic, Fănele! Păi tocmai așa am aranjat-o! Dacă ai ști cât m-am sfătuit cu Vasilica mea și câte variante am încercat. Dar, deh, tot noi bărbații avem imaginație...
În fine, după ce îl plimbă prin tot apartamentul, se reîntoarseră în „birou”.
- Hai să dăm drumul la televizor că începe meciul, spuse Grasul deja asudat de efortul pe care-l făcuse în plimbarea prin „vastul apartament”.
Aprinse televizorul. Imaginea era roșiatică și aproape nu se distingea nimic.
- Știi Fănele, am uitat să-ți spun, dar ăsta cam face figuri! L-am cumpărat de la un Second Hand și vreo patru ani n-am avut niciun fel de probleme cu el. Se pare însă că și-a cam trăit traiul...
Buna dispoziție a lui Ștefan se risipi pe dată. Doamne, cât așteptase el meciul acesta!
În cele aproape două ore reușiseră să audă cum „ai noștri” jucaseră extraordinar și, ca niciodată, introduseseră de vreo trei ori mingea în poarta Olandei.
Pe la ora 11 noaptea, făcu o primă tentativă:
- Elena, nu îți este somn?
- Vai Fănele, dacă ai sta aici cu noi ca să auzi ce a făcut Tanța, aia din banca întâi de pe rândul de la fereastră, la majoratul lui Andrei...
- Cred că mi-ai povestit odată...
- Poate, dar constat că Vasilica știe niște chestii...
Ștefan se duse resemnat în „birou” unde după două ore se odihneau resemnate atât sticla de coniac, cât și două fiole de Cotnari.
La plecare, Grasul era „terminat” și nu mai avea nici un chef de țucăială.
- Vin’ ca să te pup Dănuțelule, că ai fost tare simpatic...