Stăteam în picioare, lângă un automat și în fața mea lua naștere o mulțime de oameni. Tumultul acela mă făcea să îmi pierd capul departe de inima gândirii logice. Ce să fac? Cum să reacționez? Unde sunt? Sunt aici, acum. Simt cum nebunia îmi întunecă orizontul, o caut. E copilul meu. O strig. O strig din nou. Ea nu răspunde și oamenii se împing, se îmbulzesc, țipa în toate părțile. Unde ești, copila mea? Dintre siluetele veștede o bătrână îmi răspunde. “Sunt aici, eu sunt” Însă știu că mă minte, încearcă să mă ducă în eroare. Copilul meu e mic și e posibil să nu îl vadă nimeni. Lumea poate să îl calce cu talpi de fier ruginit, să îl sfâșie în așchii de copac, să îl arunce și să nu îl mai zăresc niciodată. Copilul meu! Unde ești??? Bătrâna îmi raspunde din nou, de atunci am văzut-o. Era înaltă, cu un chip desfigurat de soarta ce-o alesese. Printr-un batic ros în zadar de șoarecii virtuții, se înălțau două urechi de vulpe, iar în loc de gură i se arcuia un cioc ascuțit de uliu. Firește, am tresărit, dar bătrâna dispăru. Când mi-am strigat copilul, vocea ei luă naștere din nou. E inutil.
Totul fu cuprins de ceață. Luminile pâlpâiau firav, ușor, de frică să nu deranjeze întunericul. S-a clarificat. Mă aflu într-o pădure în care copacii așteaptă să fie lăudați. Erau toți aplecați spre pământ și cioturile pe trunchiuri mă priveau nerăbdători. Cercetez zona în care sunt. O bucată de gând dintr-o săgeată îmi pătrunde în sinapse și fac legătura. Copilul meu. Unde e? Ca o floare plantată în pământ, frica creștea din rădăcina picioarelor mele până la petalele din craniul meu în care culorile sentimentelor se schimbau frecvent. O strig. Sus, o văd. Copacii, o prinseseră de crengile lor cu o pânză de paianjen.
De astă dată eram singură, dar din momentul în care vocea mea a scârțâit numele ei, frunzele de pe jos începură să plângă și salciile de pe marginea padurii începură să danseze. Pe cărare se apropie de mine Cineva. Pânzele dispar și copilul cade direct în brațele sale.
- Dă-mi-o.
- Îți cer 9 lei în schimb, ai?
- Îți dau 10 numai dă-mi-o.
Am început să scot banii. Cineva îmi aruncă copila departe.
- Las’ că poți să îți găsești alta.
Am înlemnit.
- Dar eu o vreau pe ea!

După salcii, o cascadă stropește culorile curcubeului și perdeaua de apă ce curgea cu putere își croia propria spumă. Copila mea a căzut, dar de îndată ce atinse suprafața rochiei de apă, se transformă într-un porumbel ce începu să dea din aripi stângaci. M-am aruncat după ea și am prins-o. Era udă, penele ei zăceau înmuiate în visele cărora le dăduse crezare. Am început să o strig cu putere, vocea îmi scădea din ce în ce mai mult și forța de a mai lupta pentru ea începuse să obosească. Mă auzi și pieptul porumbelului se dilată într-o primă suflare. Am strâns-o în brațe, era copilul meu.