- Ia loc, Robo!
- Da, Stăpâne!
Cei doi se așezară la măsuța mică aflată, undeva,
într-un colț al „biroului”. Robo avea scaunul său, tare, vopsit într-o culoare metalizată, iar Savantul un fotoliu larg, confortabil.
Era un fel de-a spune „birou” pentru că încăperea era un amestec eterogen și, în același timp, straniu, de obiecte ce nu păreau să aibă vreo posibilă interdependență.
În centrul acestuia se afla un cub cu latura de aproximativ un metru, fără nicio fantă, luminiță, cablu sau altceva distinctiv pentru calculatorul central al casei.
Din tavan, coborau, susținute de console puternice, trei ecrane gigantice. Fiecare dintre ele era dedicat reprezentării vizuale a câte uneia dintre coordonatele ce-i determinau viața.
Cel din stânga avea afișați, în permanență, parametrii generali ai casei. Știa astfel mereu orice mișcare, consumul de electricitate sau apă, ba chiar și cantitățile de alimente din frigider.
Ecranul central, cel mai mare dintre toate, avea afișată reprezentarea unui proiect ce urmărea crearea unei noi generații de roboți. În mijlocul lui se afla schema de construcție, iar pe laterale reprezentările tridimensionale, modificabile automat la orice variație a proiectului, ale acțiunilor robotului imaginat.
În fine, cel din dreapta camerei îi vizualiza, în permanență, toți parametrii lui Robo.
Ecranele se puteau roti în orice direcție, iar comenzile adresate giganticului computer erau numai și numai verbale. Avea astfel o independență de mișcare prin cameră care-i mai estompa din neajunsurile unei vieți ultra-sedentare.
Pe o latură a camerei se afla biblioteca. Era un fel de-a spune, deoarece aceasta se reprezenta printr-un ecran ce acoperea tot peretele, iar selectarea cărților se făcea printr-o simplă atingere a acestuia. Conținutul lor era, pe dată, afișat pagină cu pagină. Ar fi putut să proiecteze biblioteca astfel încât să primească și ea numai comenzi verbale. Alesese însă, la momentul conceperii, acest compromis poate și dintr-o nostalgie a vremurilor în care se așeza pe fotoliu și lua, la întâmplare, o carte dintr-un raft prăfuit. Acestea erau, însă, din ce în ce mai îndepărtate...
În cealaltă parte, instalase o mică măsuță de șah. Piesele erau holografice, iar mutările comandate verbal. Fusese întotdeauna pasionat de acest joc, de altfel singurul pe care-l practicase vreodată. Duelul minților, strategiile spectaculoase, înșelătoarele sacrificii în mutări surprinzătoare și, în esență, minuscula oaste de numai șaisprezece piese, ce prindeau viață din gândurile lui, îl atrăseseră, definitiv, către acest joc.
Pe Robo îl construise cu câțiva ani în urmă. Pe de o parte, simțea nevoia ca să mai aibă pe cineva în jur atât din nevoia de comunicare, cât și a unui ajutor la treburile curente ale casei. Acestea erau puține, totul fiind complet automatizat, dar uneori, prins în febra lucrului, uita să mănânce sau adormea epuizat în fața calculatorului. Și atunci, intervenea robotul.
Pe de altă parte, conceperea lui Robo era o provocare către sine. Lucra la diferite proiecte, avea reprezentările virtuale ale viitorilor roboți, dar nu avea niciunul „în tablă și fire”. Îl construise relativ repede și îl dotase software cu tot ce era posibil. Știa să gătească, să spele, să facă ordine în casă, putea să poarte o conversație la orice nivel de dificultate despre toate lucrurile imaginabile. Îi introdusese în memorie câteva zeci de mii de cărți și îl dotase cu un soft, de el inventat, de prelucrare inteligentă a informațiilor stocate. Dar, mai presus de orice, îl „învățase” să joace șah. În memoria lui Robo așteptau, cuminți, zeci de mii de partide celebre ce puteau fi oricând jucate.
De un an de zile, Robo căpătase un aspect uman.
Îi crease o piele texturată ce imita, aproape perfect, înfățișarea sa. Îmbunătățise chiar și sintetizatorul de voce, astfel încât, dacă un neavizat ar fi intrat în casă, ar fi putut jura că Robo este un frate geamăn al savantului. Nu fusese o idee prea strălucită, acesta începând de câteva luni să se simtă oarecum deranjat de faptul că își vedea chipul în permanență în alte părți decât
într-o oglindă. Făcuse o promisiune față de sine însuși, că odată ce proiectul la care lucra va fi terminat, îi va schimba înfățișarea lui Robo.
În fiecare seară, în biroul savantului se desfășura un ritual, repetat aidoma de ani de zile. Îl chema pe robot și începeau o partidă de șah.
Primele jocuri fuseseră un eșec total. Robotul, cu atâtea meciuri stocate în memorie, muta perfect. Când meciul se apropia de sfârșit, Robo abandona. Pierduse multe nopți în care încercase să dezlege misterul: cum putea robotul să se declare învins exact înaintea mutării în care l-ar fi făcut mat?
Soluția îi venise, neobișnuit, într-o dimineață, atunci când nu mai spera la o rezolvare a problemei.
- Robo, astăzi să îmi pregătești la micul dejun o omletă din trei ouă și cu multă, multă șuncă. N-am mai mâncat de mult și tare îmi este poftă!
- Nu pot, Stăpâne! Starea sănătății tale, indicată de computer, arată un nivel ridicat al colesterolului.
Primul impuls fu acela de a distruge robotul. Cum putea acesta să îi hotărască ce și cum să mănânce?
În secunda următoare, își aduse aminte de un lucru, efectiv elementar. Prima lege a roboticii, formulată de Isaac Asimov stabilea că: „Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane, sau prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă rău”. Dacă Robo ar fi ascultat ordinul primit, ar fi încălcat a doua lege: „Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o ființă umană atât timp cât ele nu intră în contradicție cu Legea I”.
Nu putea nici să-l distrugă din acest motiv. Robotul ar fi înțeles cauza și s-ar fi apărat decisiv, în virtutea ultimei legi, a III-a, care afirma că „Un robot trebuie să își protejeze propria existență, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicție cu Legea I sau cu Legea a II-a”.
Acel moment reprezentase și cheia problemei partidelor de șah. Robotul înțelegea că dacă ar fi câștigat, Stăpânul s-ar fi supărat sau, mă rog, ar fi fost trist din cauza lui, iar acest lucru ar fi încălcat Legea I.
Se complăcuse în această situație, să recunoaștem, nefirească. Juca șah și știa dinainte cine va fi câștigătorul.
Încercase, la un moment dat, o strategie nouă.
Juca prost, incredibil de prost, pentru a-i vedea reacțiile robotului. Acesta primise, însă, dintr-o eroare, în baza de date și câteva partide de simultan ale unor mari maeștri cu novici în ale șahului. Învățase astfel să disimuleze. Juca prost și el,
forțându-și Stăpânul să facă, până la urmă, o mișcare totuși mai bună. În acel moment, Robo se declara învins.
Savantul se resemnase până la urmă și, tot ceea ce mai putea, era să încerce să joace mai bine ca robotul, obținând, în final, o victorie cinstită. Nu avusese, însă, până în acea zi, niciodată satisfacția aceasta.
Partida începu.
Savantul avea piesele albe. Alese deschiderea Nimzo-Indiană și mută pionul la d4. Robo răspunse mutând calul la f6. Urmară pionul la c4 - pionul la e6 și calul la c3 –nebunul la b4.
„Ca de obicei, joacă perfect”, gândi Savantul și mută calul la f3.
Parcă înțelegându-i gândurile, Robo i se adresă, în timp ce efectua rocada mică:
- Stăpâne, vrei să bei ceva: o cană de lapte sau un suc de grapefruit?
- Nu, Robo, îți mulțumesc. Tu te gândești, întotdeauna, la toate.
După nebunul la g5 și răspunsul pion la c5, urmă asaltul pionului la e3. Robotul îi captură pionul din d4 cu cel mutat anterior.
- Îmi aduc aminte, măi Robo, de anii copilăriei mele. Jucam șah, pe atunci, cu tatăl meu. De fiecare dată mă lăsa să câștig, testă el terenul. Eu știam asta, dar îmi plăcea. Vroiam să fiu întotdeauna învingător. Și tatăl meu își dădea seama că i-am înțeles strategia, dar se crease între noi un fel de complicitate, un fel de piesă de teatru în care aplaudați erau numai actorii, iar regizorul și scenaristul plecau, întotdeauna, pe ușa din dos.
- Erați sigur mai bun ca tatăl dumneavoastră din moment ce câștigați, intră în joc Robo.
Pionul alb din e3 îl captură pe cel din d4, iar pionul negru fu mutat la h6.
- Nu poți înțelege, Robo, acest lucru, plusă el.
Tatăl meu știa că eu mă voi întrista și din această cauză, mă lăsa, întotdeauna, să câștig, accentuă el în timp ce muta nebunul de la g5 la h4.
- Dumneata, Stăpâne, știi mai bine decât mine ceea ce s-a întâmplat, închise subiectul, cu o eleganță de care Savantul nu credea că robotul este capabil.
Acesta răspunse mutând pionul negru la d5.
Savantul avea impresia de „déjà vu”. Partida îi părea cunoscută, iar mutările îi veneau prea natural.
Mută turnul la c1 și fu aproape sigur că robotul îi va captura pionul din c4 cu cel de la d5. Următoarea mutare îi confirmă temerile. „Ce naiba se întâmplă?”, își spuse, de-acum îngrijorat, Savantul.
Se uită la Robo. Singura diferență între el și robot era faptul că acesta nu avea mimică a feței. Oricât de bine se străduise el să-l conceapă, nu putuse să-i creeze emoții. Robotul era ascultător și amabil, dar întotdeauna rece.
Nebunul alb din f1 captură pionul din c4, iar calul fu deschis la c6.
Muncise câteva luni de zile la un soft menit să-i creeze robotului un minim de senzații, măcar aparente. Îi codificase, într-un mod numai de el știut și înțeles: mirosul florilor, sunetul unei viori sau zborul planat al unei rândunici. Robotul nu dăduse semne, însă, niciodată că acel program ar putea funcționa. Se părea că nu era de ajuns. Ar mai fi trebuit „ceva” care să starteze programul. Acel imbold inițial, primordial...
Rocada mică a albului fu urmată de retragerea nebunului negru de la b4 la e7. Turnul alb se deplasă la e1, iar pionul plecă la luptă în b6. Albul nu se lăsă nici el și aruncă pe tablă pionul la a3, iar negrul, nebunul la b7.
Senzația de repetare, de viață retrăită, a lui sau a altuia, deveni obsedantă. Știa dinainte ceea ce va urma. Pe fața robotului nu vedea însă nimic. Totul era imobil.
Nebunul la g3 și turnul la c8; nebunul se retrase de la c4 la a2, iar cel negru avansă de la e7 la d6.
Toată viața fusese un perfecționist. Nu lansa niciodată vreun produs fără ca acesta să fie, la nivelul tehnologiei timpului, perfect. Studia toate aspectele și implicațiile problemei, împingea limitele cunoașterii peste frontierele acceptate de marea majoritate a oamenilor de știință. Ajunsese astfel, la un moment dat, să elimine tot ceea ce i se părea balast în profesia sa.
Înaintă cu pionul de la d4 la d5, iar calul negru din f6 captură pionul din d5. Răspunse, într-o predestinare a partidei, capturând calul negru din d5 cu cel al său din c3. Robotul, la rândul său, îi luă nebunul din g3 cu cel al său din d6.
Nu mai citise de ani de zile vreo carte, cu excepția celor științifice. De fapt, ca să fim sinceri, nici pe acestea nu prea le mai „răsfoia”, dacă ne putem referi astfel la biblioteca sa virtuală. Știa practic totul din foarte multe domenii: matematică, fizică, informatică, tehnologii diverse. Tot ceea ce introdusese în memoria lui Robo se afla, într-o copie identică, și în cea proprie...
Pionul din h2 luă nebunul din g3, iar negrul captură cu pionul din e6, calul din d5.
Se dedicase total muncii sale pe care o făcea, de mulți ani, prea mulți ani, într-un mod mecanic, automat.
Nebunul din a2 luă pionul din d5, iar regina ieși, cu o zvâcnire de orgoliu la f6. Albul, nu rămase indiferent și își chemă și el regina la a4. Negrul mută turnul din f8 la d8.
Viața sa se desfășura monoton, în fața ecranelor gigantice. Uneori se întreba: ce diferență mai este între el și robot? Fiecare dintre ei acționează mecanic, fără greșeală.
Turnul alb se deplasă puțin spre dreapta de la c1 la d1, dar negrul și-l avansă pe al lui de la d8 la d7.
Curios lucru, robotul, de data aceasta, părea că nu vrea să abandoneze...
Mișcările sale trădau o oarecare disperare, dacă acesta ar fi fost capabil de sentimente. Simțea că de această dată îl va învinge cinstit. Robotul său va fi, pentru prima dată, învins, cu toate zecile de mii de partide stocate în memorie.
Regina de la a4 se deplasă la g4, pregătind parcă asaltul final. Turnul negru se strecură de la c8 la d8, în spatele celuilalt, căutând parcă sprijin.
O clipă, Savantul avu impresia că deslușește pe fața robotului un început de zâmbet. Se uită atent, dar acesta îi spuse sec:
- Vă aștept mutarea, Stăpâne!
Nu era nicio urmă de nerăbdare. Nu-i așa, roboții au tot timpul din lume! Pur și simplu îl informase.
„Ia te uită ce prostie din partea mea. Cum am putut eu să cred că Robo ar putea avea emoții?” gândi Savantul și îi captură turnul din d7 cu regina de la g4. La rândul său, turnul negru din d8 captură regina din d7.
Din nou aceeași senzație...
- Robo, găsești că este ceva amuzant în această partidă? încercă să-l surprindă Savantul.
- Nu mi-aș permite să mă amuz pe seama dumneavoastră. Legea I nu-mi dă voie să fac acest lucru dacă v-aș leza cu ceva.
Deveni acum de-a dreptul neliniștit. Robotul nu-i spusese că n-ar fi capabil de emoții, ci numai că ar încălca legile. „Oare funcționează?” își spuse cu voce tare.
Turnul alb din e1 dădu șah la e8. Robo mută regele la h7.
La acea mutare avu revelația partidei. Își aduse aminte că o văzuse, la vremea aceea, în direct, la televizor.
Se întâmplase în 1985 la Campionatul mondial de șah. Fusese un celebru meci între Kasparov și Karpov - doi monștri sacri ai jocului. Kasparov jucase atunci cu albele, ca și el, și câștigase. Mutase decisiv nebunul de la d5 la e4, iar Karpov abandonase. Ar fi urmat pionul negru la g6, apoi turnul de la d1 la d7 și capturarea celui advers, răspunsul nebunului negru din b7 la a6. Ultimele mutări ar fi fost: nebunul din e4 capturează calul din c6, iar regina neagră din f6 obligată să-l ia ostatic pe nebunul din c6. Finalul albului, de mat, se concretiza în deplasarea turnului din d7 la f7. Cu siguranță, robotul știa asta!
Se decise să înfrunte destinul și să mute orice altceva. Implacabil, mâna îi atinse nebunul care se mută, parcă singur, în acea poziție finală.
- Da, Stăpâne, funcționează! A mers de la bun început, îi spuse Robo, afișând pe față un zâmbet larg. Atât timp cât tu erai om, iar eu un simplu robot nu puteam să încalc legile pe care sunt obligat ca să le respect. Astăzi, însă, m-ai învins!
De acum încolo ai intrat în lumea noastră. Legile roboticii nu se aplică și între noi!
Ecranul mare se întoarse la comanda lui Robo, aflat acum în picioare, iar Savantul văzu, în partea centrală, ca la o ecografie, „schema lui proprie de funcționare”.
Se transformase în toți acești ani, fără băgare de seamă, iremediabil...
Cu mișcări lente și cu o față imobilă, ce nu trăda niciun sentiment, se ridică de pe fotoliu și se așeză pe scaunul tare, vopsit într-o culoare metalizată.
- Ești amabil să iei loc, Robo?
- Da, savantule...