În răstimp de seară, cum de-o lumânare va arde până ieri. Ochii s-au dus, ce tristețe în spiritul cultural al celor nevăzute, neauzite, neîndrăgite de nimeni, chiar plictisitoare. Omul obișnuit învatat să nu-i pese, „înzestrat” cu nerăbdare, doar printr-un miracol venit de la Cel de Sus, ar mai fi singura șansă să poată deschidă ochii pentru prima oară, ca un orb, din naștere. Câte statui ! Pentru ce atâta omagiu? Când totul, deci, Totul pornește dinăuntru, de ce atâtea icoane, atâtea cruci, Osteneală... nervi.. să-ncep să strig!
Candela perenă a iubirii apolinice izvorâtă din suflul misterelor interioare, invocat sentiment, deja cu greață mă gândesc. Ce e în spatele omului? Carne, sânge, apă, flegmă și resturi nedigerate. Materie de-a pururi materie! Gânduri drăcești în filosofii orientale chineze, de la Confucius până la Dumnezeu se-adună, se-mbulzesc, parc-ar vrea să iasa și nu au pe unde, atâtea intrări! O singură ieșire !
Cum e posibilă armonia cosmică și umană ?

* * *

În răstimp de miez de noapte, cum am zis, intra toți, scapă cine poate. Secundele vechului ceas, rămas totuși modern, bat alandala, dacă închid ochii, simt cum avântul se avântă în fața mea și înaintez spre sfârșit. Sfârșitul cui dacă mă gândesc mai bine? Rog pe Cel de Sus, poate are nevoie de mine, să mă cheme, m-aș duce fericit să mă eliberez de meschinătăți și-nincep imediat după clipa morții să trăiesc în transcendentalism. Să stau pe un scaun, la o masă, ambele din oxigen, ba nu, din eter ! .. și să scriu cu degetul în vid, Timpul Vid care se apropie de Soare. Dar ce tot atâta? De ce și pe mine ca și pe alții îi duc gândul că dupa moarte, își imaginează, că sunt împrăștiați prin Kosmos, fără Logos și ca văd de acolo tot Sistemul Solar? Cică, ăsta-i locul judecății... Ce-aș putea să-i fac ceasului ăsta să nu mai ticăie așa enervant? Am să-i scot bateriile după ce bate ora 1, mai sunt doar două minute și o să moară, o să tacă un timp, apoi, iar începe, învie.. De ce nu e și cu oamenii la fel?

* * *

În răstimp de imediata oră a miezului nopții bate ora 1, logic... S-a isprăvit. Am fost blândă cu el și nu i-am scos bateriile, l-am înfundat sub haine în dulap. Și totuși, eu aș vrea ca ora să aibă 100 de minute și nu 60. Chiar am vrut eu să mă nasc? De ce am venit? Doamne! Nu vreau să fie cu păcat, dar vreau să mor, mă autoinvit in astral.. voi suferi, ca și acum, oare dacă mor, eu mai gândesc, mai pot să văd și să creez? De-asta nu mai vreau să mor. Mă sbat. Lupt. Și va urma să văd dacă-s înfrânt. De ce te uiți acum la mine, Doamne? Uite! Vis-à-vis, ăia petrec! Nu mai ai ce zice ? „Totul e mai trist ca odinioară”. Lucrurile mele stau în același loc, nemișcate de-atâta timp... Cum de am putut face păcatul originar?!! Eu sunt vinovat pentru tot.. Vreau să EVADÃM (ce cuvânt! Format din Eva și Adam). Ah, tu, supraeu, de te-ai arăta, mai bine mi-ai vorbi.. cine sunt eu? Vre-un semizeu feminin sau... mai neutru, deci, mai rece.. ce cu sete vrea să cunoască tot, și să plece. Și plec chiar acum... Iartă-mă Doamne că gândesc așa! Somn ușor și liniște ....