Motto: Cu toții murim însă doar unii dintre noi trăiesc.

Desculți, prin iarba clipelor, suntem doar ceea ce ne amintim că suntem. Prezentul este un fir de lumină puternic care se lărgește ca o făclie spre începuturile trecute, unde își trăiește opacitatea viitorului. Este o sfințenie recunoscută, fără drept de eternitate, o virginitate refăcută după abandonul perpetuu în ispita extazelor.
Iubim rătăcirea. Iubim rătăcirea într-atât încât nu vrem să mai lăsăm fotografii în urmă, firimituri de adio ci alergăm spre un ceva ideal și iluzoriu și construim castele de ceață cu vârste de moment.
Artiștii rătăcesc cel mai mult în trecutul lor și în trecutul altora încât prezentul creației se naște în zodii vândute și apriorice.
Arta nu este decât un levier brutal care dezbină clipele moarte de clipele vii, din sete de eternitate. Clipele vii sunt momente care ne înbolnăvesc sufletul de speranță și ne intoxică simțurile cu dorința de a sfărâma armurile îngerilor.
Adeseori trăim departe de noi, imaterial despărțiți, într-o livadă stufoasă lângă copaci-idei. Stăm privind spre oraș spectacolul celor pe care îi credem prizonierii propriilor voințe și țesem mereu o pânză, un năvod, construim un far de teama că într-o zi nimic nu o să ne mai aducă aminte de rătăcirile altora.
Timpul rătăcirii este cel putin la fel de important ca și timpul devenirii. Este acea trăire care îți spune ca te-ai îmbrăcat cu depărtări încât vrei acasă iar acasă vei risipi una câte una avatarurile visate până când, din hăul deșerturilor, ochii trec într-o altă viață.