Femeile mă privesc, mă ating, mă măsoară din ochi de sus până jos, dar nimeni nu vrea să mă ia acasă. Oare pentru că sunt de lux? Adică, eu mă consider de lux, surorile mele îmi spun că, de fapt, sunt o sclifosită... De ce sclifosită?! Pentru că am preț mare, îmi place crema de corp, piciorul bine întreținut, parfumul bun și compania plăcută? Sunt invidioase...

Este sâmbătă, o zi veselă de primăvară. Mai multe femei îmi dau târcoale. Una, înaltă și mai voinică, întinde mâna spre mine. Sunt îngrozită! E prea mare, nu vede că e prea mare pentru mine! Ah și ce mână neîngrijită are. Aproape că mă zgârie la atingere. Nu! Nu vreau să ajung la ea acasă! Mă privește îndelung... Foarte bine, îmi spun eu, este nehotărâtă. Face doi pași incerți și mătăhăloși și pleacă. Imagini negre îmi treceau prin fața ochilor: trasă, întinsă, ruptă, aruncată laolaltă cu surorile mele învechite. Trebuie să-mi scot din minte aceste lucruri și să mă gândesc la ceva pozitiv și frumos căci, după cum spuneam, eu sunt de lux, pentru femei fine, elegante, rafinate care știu să mă pretuiască și știu cât de mult pot face pentru ele. Adică nu-s de piciorul oricui. Văd o doamnă, pe la vreo 35 de ani, în costum. Mmm, ce parfum plăcut. O studiez mai bine. Am învățat de-a lungul timpului că aparențele înșală. Dar vai, această doamnă nu este o aparență, este adevărată. Trebuie să fac ceva să-i atrag atenția. Mă vede. Se îndreaptă cu pași eleganți spre mine... mă vrea, mă vrea cu adevărat! O bucurie imensă mi-a cutremurat toate firele: m-a luat. Oare cum o fi la ea acasă, cum o să se poarte cu mine, mă va ține în ger? Aveam să aflu mai târziu că tot acest zbucium a fost de prisos.

Ajunsă acasă, am fost pusă într-un dulăpior, ușor parfumat, alături de suratele mele de lux. Am stat acolo vreo 4 zile timp în care n-am putut să fac altceva decât să trag cu urechea la discuțiile din cameră. După aceste zile de odihnă am fost scoasă în lume. Doamna mea s-a pregătit conștiincios. N-a fost nici un fir de păr care să mă gâdile sau să mă înțepe, unghiile bine conturate iar pantoful imi venea ca turnat. Doar haina de blană albă care atingea pantoful mă mai gâdila din când în când, dar n-am făcut mofturi căci îmi ținea de cald. M-am plimbat ore în șir: taxiuri, saloane de frumusețe, hoteluri... Ce fir al vieții frumos voi avea.

S-a lăsat seara. Ne-am întors acasă. Stăteam cumințică pe un colț de pat fără să mișc un fir. Ieșim din nou la plimbare? Vreo două ore am zăcut acolo fără să fiu băgată în seamă și fără să mai trag speranța că se va mai întampla ceva în acea seară. Dar simt mâinile catifelate ale doamnei mele, alți pantofi, altă haină, același picior. Am ajuns în fața unui hotel. Lumini puternice ieșeau din pământ, bărbați cu mănuși albe care deschideau ușa mașinii, priviri piezișe... Totul era atât de amețitor, de fascinant, încât am uitat să mă concentrez asupra firelor mele. Nu pot să cred, inevitabilul s-a produs! Nu, nu vreau să se termine totul atât de repede, vreau să mai trăiesc măcar o zi, o singură zi! În zadar strigam din răsputeri, firul rupt din mine urca pe picior tot mai sus. Nu mai puteam face nimic. Eu, ciorapul de lux cu dungă, îmi trăiam ultimele clipe pe piciorul doamnei. Cine avea să îmi ia locul, ciorapul pojartier, cu marginile dantelate sau ciorapul cu fundițe aplicate?

Eu, ciorapul de lux cu dungă, am sfârșit într-un gunoi de lux, al unui hotel de lux.