poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-07 | |
Somn
Aaaaaaa… cat de obosit sunt! O cada, o cada! Regatul meu pentru o cada! Ce cliseu! Cat imi place! Cat mi-ar placea o cada calda... Inot printre baloane de sampon, capul imi scapa pe sub luciul apei, ma mai trezesc, mai cad la loc.. ma gandesc sa deschid si ochii, sa miros aburul mai bine. Se zice ca orice simt se acutizeaza daca poti sa vezi obiectul atentiei. Voiam sa vad cum miros aburii. As fi jurat ca eram intr-o ceasca de ceai... apa, multa, multa apa, chimen, jumatate de plic, doua lingurite de scortisoara, alte doua de cafea, trei frunze de laur, toate se incalzesc, transpira, se alearga in cercuri, una peste alta, se tachineaza, se gadila, se ciup si rad intr-una, fug, fug, fug si cand incep sa fiarba in alergare se rastoarna in ceasca, peste ele lapte rece, si miere-i dea gust... si eu, ultima picatura careia ii trebuie ochi ca sa-si miroase mai bine inconjurul. M-ar fi injurat scufita rosie ca rad de drama intrebarilor ei stupide. Gata, scot capul din apa, ma uit la fiecare bulgare de sampon... cat de sadic ar fi sa le sparg, unul cate unul! Ies din cada. Pleosc, pleosc, pleosc, lipa, lipa, lipa...canta picioarele mele pe gresie, fiecare pas, o balta si-inc-o alta balta se prelinge din ea, ai crede ca merg pe un caleidoscop de ape si lumini. Aprind feinarul de peste pat... gol, prosop, maieu, boxeri, blugi largi, hanorac, sosete noi, (de ce, nu stiu, doar e seara) si urlu... Lesa! Si cainele apare! Un amarat de cuvant a invatat si ea in zece ani... Lesa - chieia libertatii, simbol al „taramului de dupa usa”. I se ridica teasta in aer si urechile atarnande de cocker adormit prind viata; incep simfonii de Beethoven in capul cainelui. Zece ani pentru un cuvant, asta da eficienta. Urlu ca in poezia lui Whitman „my barbaric yawp” de pe varfurile lumii si cainele apare fericit ca i se da atentie. Sooooomn.... mi-e somn!!! Dar tot o plimb caci trebuie! Ies din bloc, las adidasii cu talpa lata sa se topeasca pe asfalt, casc doar cu jumatate de gura... sa nu imi pierd tigara si brusc - vad luna plina, stand sa cada, cum se inclina, moale calda, dulce nur, pe sub bolta de lumina, de ii stau stelele snur... si se inchina. Lumina nu umple cerul, e ca o lumanare printre nori, abia a rasarit, e galbena, spre rosu, o sa fie alba dupa miezul noptii... lumina platinie. Superba constructie: „luna cu lumina platinie”, o sa tin minte sa o scriu undeva, sa seduc vreo doamna de litere. Fumez... luna ma imbie, am gresit, nu e o lumanare, e o bricheta! Or sa interzica luna cu legile lor tampite, ca imbie la fumat. Ar trebui sa scrie cineva o pledoarie a fumatorului. Sa invoce toleranta reciproca pe post de principiu prim al umanitatii... un sofist, sa nu-l intereseze ce zice, decat cum! Ii aud deja inceputul, ar trebui sa il vad ca sa fie mai de efect, parafraza la Negustorul din Venetia al lui Shakespeare, sa ii zicem „Apologia lui Shylock” – cat de tragic, sa fii persecutat, batjocorit, gasit vinovat de tentativa de omor, sa ti se ia banii, sa iti pierzi fiica, si numele tau sa insemne „camatar” pentru restul istoriei. Trebuie stroarsa de dramatism povestea asta: „Domnilor, suntem oameni! Suntem oameni cu totii! Tu si tu si el, dar mai ales eu! De ce sa fumez? De ce sa nu am grija de nefumatori? De dragul de a nu-mi pasa daca nimic altceva! Dupa ce ca am devenit paria societatii, ca dau bani cu nemiluita pentru o mica placere pacatoasa, de ce sa mi-o fure si sa ma arate cu degetul? Cu ce sunt ei mai buni ca mine? Cu ce sunt eu mai rau ca ei? Doar pentru ca fumez? Dar nu are si un fumator ochi? Nu are un fumator maini, organe, dimensiuni, simturi, dureri, pasiuni? Nu mancam aceeasi mancare, nu ne omoara aceleasi arme, nu ne supunem acelorasi boli, nu suntem raciti si incalziti de aceeasi iarna si aceeasi vara ca si nefumatorii? Daca ne intepati nu vom sangera si noi? Daca ne gadilati, nu radem si noi? De ce ne persecutati? De ce ne discriminati? De ce ne batjocoriti? De ce ne oblgati sa respiram aerul vostru fara fum? Unde e dreptatea?” – Ar fi genial! Sunt deja in casa, e tarziu, lumina platinie umple pamantul de umbre clare, albastre. Ma proptesc sec in cotorul geamului cu un ceai aburind, imi aprind o tigara si privirile mi se arunca peste parcare: masinile dorm in garaje moi, felinarele casca, iar eu le vad si abia astept sa dorm la randu-mi, dar nu acum, nu inca! Se face rece, ma uit la mainile mele, le inspectez minutiuos: piele, unghii, par, riduri, cicatrici, falange, rozete.. Le strang, le las moi, le strang iar, doar, doar s-or incalzi, si imi imaginez cum ar fi sa conduc masina nemteasca a vecinului de la doi, inchid ochii, strang iar mainile... Scaun de piele moale.. Nu, nu moale ca o sa adorm, volan aspru, schimbator mic si precis, fara centura, cheie, contact, prima viteza, ies din parcare, iau curba la dreapta, a doua viteza drept in fata, nu ma mai asigur, a treia, trec de pod, a patra, nici nu am vazut muzeul, a cincea si un claxon, de-al dracului, prin fata politiei rutiere. Imi zboara ochii stanga-dreapta peste bord, 260 la ora, scot pe liber, brusc franez, trag frana de mana, si volanul alearga spre dreapta... m-am intors. Ador exercitiile de imaginatie, trebuie sa poti simti ce iti imaginezi, sa traiesti visul... asa de mult te relaxeaza. Destul cu fumatul pentru seara asta! Sunt tanar, nu vreau sa mor asa! Pe pat am o carte fara coperti, fara cuprins, fara cotor... mai bine zis.. am niste foi imprastiate, ornate cu textul unui latino-american din New York, pe nume Teju, ale carui scrieri imi linistesc nevoia de literatura. Cand eram mai tanar imi imaginam cum ar fi sa fiu eu cel despre care scrie, eu sa alerg pe strazile intesate de activitate ale Manhattan-ului, eu sa imi revad fostul profesor japonez de literatura, dupa ani de la terminarea facultatii. Mi se parea o zona a crepuscularului gandirii, sa simti viata altcuiva ca si cum ai trai-o. Il citeam doar seara, pana sa ma culc, intre sunetele ciudate cu vagi explicatii logice, care imi animau apartamentul. Pe vremea aceea dormeam pe un dulap din lemn masiv, sarind pe pat in fiece dimineata ca sa revad rasaritul pe geam, la o tigara si-o cafea. Seara asta voi citi cateva poezii de-ale lui, dupa o polemica cu „macelarul rimelor”, cum imi place sa-l numesc, mai precis, editorul de pe site-ul de literatura unde obisnuiesc sa public. - Ce-i aia poezie fara prozodie, rima, ritm, masura? - Poezia e abundenta in metafore, tu scrii infantil, sacrifici continutul doar ca sa aiba „prozodie”... la ce bun? pierzi ce e mai important! - Cand am ceva atat de naucitor de zis, scriu proza, teatru, gasesc eu ceva, dar nu ma mint cum ca ar fi poezie!... Si acum Teju imi mutila teoriile, izbindu-ma in fata cu o „poezie” despre somn. Patru strofe, trei catrene, un distih, fiecare vers – o silaba, privita de sus arata ca o linie subtiata la capete, nici nu ii trebuia ritm... era geniala. Capul meu blond taie fumul din camera din sus in jos si iar in sus, in timp ce privirile imi curg cascada peste simplitatea „versurilor” sale. Simt ca dureaza mai mult sa ii citesc aceasta... propozitie decat orice alt text al lui. Il inclusesem, nu demult, intr-o piesa de teatru scrisa din nevoia mea egoista de exteriorizare a invidiei. El era Abel, eu eram Cain si aidoma povestii biblice, singurul supravietuitor al luptei noastre era Seth, care in cazul de fata este poezia lui. E sase dimineata, din tarziu s-a facut devreme, iar eu stau inca treaz sub felinar, cititnd. Primele lumini se aprind in blocurile din jurul parcarii, incerc din pura plictiseala sa discern forme facute din ferestrele luminate. Nu obtin decat un rinocer, si acela fara un picior. Luminile se sting, una cate una. Oamenii mici, dar multi, apar in parcare, se suie in masini, iar eu ii observ atent, din umbra... Nici nu isi dau seama ca sunt priviti, ca li se da atentie, isi vad de treaba mai departe. Abia acum incep sa inteleg analogia dintre oameni si furnici. Motoarele pornesc aleator, ca inainte de o cursa. Vrum, vrum, fiecare iese din garajul sau, vrum, vrum, masinile iau curba la dreapta, vrum vruuuuuum, dispar toate spre oras, iar eu raman la geam. Curand va fi ziua, mi se va face foame, voi vrea inca o cafea si inca o tigara ca sa vad rasaritul si voi pleca si eu la cursuri, inca o zi lunga... si mi-e atat de somn. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate