Mi-am tot promis că mă voi apuca de ordonat sutele de hârtii mâzgălite în pripă. Când nu reușesc să-mi conving iubita de ceea ce spun (cum că aș fi scriitor), încep să mă lamentez. “Simți nevoia de compătimire?” mă întreabă iar eu răspund cu sinceritate că da. Ea mă strânge la piept. Nu mi-am pus niciodată problema dacă, la rândul ei, are câteodată nevoie de sprijin.

De viață ar trebui să fie înspăimântați, nu de moarte, de modul în care se ascund unul de altul ar trebui să le fie frică și de gesturile de bunătate perversă cum ar fi: ai uitat câte am făcut pentru tine?
Constat cu fiecare zi ce trece că omul a dispărut, a evadat din ei, a fugit “peste gard” sau poate înapoi în peșterile pline de picturi rupestre. Animalele humanoide care au rămas sunt infertile iar dacă unele dau naștere cuiva, acela este un hibrid blestemat, o creatură dezmoștenită de frumusețe, o pedeapsă.

Știu cu precizie ce am de făcut în fiecare an, economisesc an de an valori salvatoare de care în general se râde cu nepăsare. Nu simt nevoia de a continua specia deși “păcat, păcat, căci eu te-am așteptat”, se aude dinspre partea feminină a corului. Cine te-a așteptat? Iubita. De ce te-a așteptat? Ca să o săruți. De ce să o săruți? Ca să o provoci. De ce să o provoci? Ca să se întoarcă pe spate. De ce să se întoarcă pe spate? Ca să-și depărteze picioarele unul de altul. De ce să și le îndepărteze? Pentru a te invita. Unde să te invite? Între acele picioare.
Pui mâna pe rotunjimile iubitei și zici că nu-i adevărat, de unde are ființa asta atâtea linii curbe în compoziția sa, unde și-a rotunjit colții? O atingi și ea spune “nu, nu…”
Dar tu ești puternic, nu te lași sedus de tradiționala ei inteligență, o prinzi de sâni și de șolduri iar ea – interesant! – nu te oprește, începe să-i placă, începe să te caute, se prinde în joc, începe trepidarea comună și sexele umane traversează desfrâul tuturor secolelor până când toate devin derizorii și reci în trupurile golite de substanțe.
Iată ce exemplare rasate au devenit, Doamne. Sunt o raritate în Grădina Ta Zoologică, sunt studiați de arhangheli, apostoli și îngeri cu o înciudată blândețe. Ce-ar mai fi de spus despre ei? Și cum să arunci mărgăritare acestor porcine fără cumpătare?

Dimineți în care îți reamintești de șleahta neputincioșilor, incurabililor supuși de conveniențe, politețuri, bune creșteri. Tristețe. Dimineți în care te sufocă întâmplătorul, conjunctura. Comerțul stradal, goana mașinilor și a ființelor vii adunate sub acoperișul unei dimineți în care nu mai pui preț pe trup, haine, aparat de ras și pantofi dați cu cremă, în care îți dai seama cât de singur ai rămas pe planetă: ai citit destul, ai văzut tot ce era de văzut, ai auzit vorbind o sumedenie de oameni și ai vorbit, la rândul tău, și tu. Chipul depopulat de trăsăturile umane atrage atenția, ești studiat în metrou, în locurile unde bei o bere, în camera în care locuiești, ești remarcat târziu de o femeie în halat albastru care-ți aruncă, prin ușa deschisă, o pereche de șosete curate.
Îți iei geanta și pleci fără a mai spune ceva.
Astăzi, parcă toate sunt scrum. Aproape decorporalizat, mă îndrept fără grabă spre zona în care voi lucra cu pavaj, ciment și nisip, nu prea mai merită să locuiesc aici, printre ei. Îmi amintesc efortul, orgoliul, trufia de-a mă manifesta total, de-a trezi în creaturile astea ce-mi seamănă ura, simpatia, deznădejdea, iubirea și alte elucubrații denumite, nu se știe de ce – sentimente, dar ele nu mai sunt animate decât de reproducere.
Dacă cineva, acum, m-ar ucide, n-aș solicita explicații, nu m-aș gândi la durerea celor apropiați care-mi sunt, de-o vreme, tot mai indiferenți.