M-am năpustit asupra ta cu un salt în care mi-am încordat toate gândurile, mi-am reglat toate simțurile, mi-am jucat toate șansele ... Am devenit saltul însuși – viguros, întins, mut de concentrare. Ura comprimată în mușchi îmi topea pielea dinspe interior.
Nu mă așteptam să cazi atât de ușor ... Când mi-ai întâlnit privirea plină de balele furiei, mi s-a oglindit clar rânjetul de satisfacție în ochii tăi măriți de uimire. Ah ... de ce mă văd în ei cum nici o suprafață de pe lumea asta nu mă poate reda?Asta nu poate fi decât magie ...
Brusc, îmi cade până în adâncuri – ca o piatră zvârlită în față – gândul că răzbunarea nu va stăvili revolta din mine, nu îmi va închide pleoapele, nu îmi va liniști spasmele.
Să nu mă înțelegi greșit! Te urăsc, altfel nu te-aș țintui de pământ, ancorându-mi ghiarele în ființa ta! Nu lua ezitarea mea drept o slăbiciune!
Ochii tăi, care odinioară alunecau peste mine cu nepăsare – de parcă nu ai fi găsit aderență în ființa mea – acum mă fixează stâns, căutând în mine sensibilitatea cu care m-ai înveninat. Deci ... mă recunoști ....
Văd bine că nu te voi putea ucide, furia mea ar rămâne fără obiect .... s-ar întoarce spre mine și m-ar sufoca. Dar mă voi ține touși de cuvânt, am să îți smulg inima din piept și îți voi pune-n locul ei o larvă de fluture. Ai să vezi și tu ce fel e să fii ros pe dinăuntru, constant și ritmic.
Atunci când ne vom revedea – de acum trăiesc cu gândul ăsta, că mă vei căuta – am să privesc cum te vei lovi de toate muchiile realității, cum vei bâjbâi prin toate cotloanele vieții după lumină și, dacă am să găsesc durerea ta reconfortantă .... sau măcar suficient de istovitoare încât să merite ineresul ... vom închide cumva cercul ... Aș fi fost prea nedrept să te ucid fără să te las să afli pentru ce ...