MÃRGELELE DIN CHIHLIMBAR
(roman istoric)

de Ștefan – Lucian MUREȘANU





CAPITOLUL I

Lăsând în urmă Codrii Vlăsiei, prin inima cărora trec drumuri comerciale cu legătură spre multe citadele, o trăsură trecea spre centrul orașului, prin mahalalele murdare peste care praful se așezase în toropeala zilei ca o pătură de lână groasă. Pe drumul râului care curgea leneș, purtând cu el mâlul ce-i întunecă apele, cei din trăsură puteau vedea sălciile care umbreau malurile săpate în neorânduială de veacurile ce trecuseră peste ele, șezând ca niște fecioare despletite în apa amestecată cu resturile menajere ale așezării. Copiii, pe jumătate dezbrăcați, alergau în chiot vesel de-a lungul versanților bătrânului râu. Femeile, cu mânecile suflecate, spălau rufele sau băteau inul, săltând vesele gălețile cu apă.
Vadul Sacagiilor, de unde cei care se ocupau cu valorificarea apei de băut o luau direct din apele Dâmboviței, de acolo de unde pătrundea în oraș, rămase pe versantul opus, în urma trăsurii care înainta în galopul cailor spre primul mare han ce începuse a-și contura silueta.
Răsărite din verdele codrilor care străjuiau de o parte și de alta orașul, razele tremurânde ale soarelui cuprindeau ca un evantai nașterea a tot ce putea supraviețui pe acest pământ - armonia omenescului cu a divinului.
Din ceruri de vroiai să cobori, pe-acolo pe unde ținutul se unea cu orizontul, dădeai de un drum de țară bătut de roți de car și de picior de om, drum care ducea, pe cursul unui râu, în inima orașului, așezat în toată puterea cuvântului pe o ridicătură de pământ ce părea făcută de mâna omului.
Spre Dealul Mitropoliei, pe malul drept al acestui râu, între cele două ulițe, nu departe de chei, puteai vedea o biserică singuratică, străjuită de un turn, pe un vârf de deal înecat în verdeață, numită biserica Radu Vodă. La o depărtare nu prea mare, se înălța silueta altei biserici, mică și neîngrijită, acoperită cu șindrilă, pe care bucureștenii o știu cu numele de Biserica lui Bucur.
Se spune că un cioban a ridicat acest lăcaș pe locuri pustii, prinse între păduri cu rariști de pășuni, întemeind primul popas de așezare omenească, în jurul căruia casele s-au ridicat maiestuoase, pomenind Bucureștii.
La început, Biserica lui Bucur a fost din lemn, însă Mircea-Voievod, după o victorie câștigată în luptă, împotriva lui Baiazid, a pus de s-a zidit cetatea Dîmbovița, care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, devine capitala Þării Românești. Atunci, în vara acelui an 1416, se ridică biserica de zid, în locul celei din lemn a lui Bucur, cu hramul Sfinților Atanasie și Chiril, unde, principele a așezat oasele morților căzuți în lupta de la Giurgiu.
Dacă de pe malul drept al râului priveai cele două lăcașuri a căror acoperișuri străluceau în pânza apei, în stânga dealului bisericii lui Bucur observai morminte presărate cu cruci strâmbe, cimitirul bisericii a cărei cruce, spre a nu ieși din linia celorlalte, părea din creștet plecată privind vechile clădiri ale mănăstirii cu turnuri de veghe, cu bastioane străpunse de creneluri și ferestre care străjuiau din toate părțile lăcașul sfânt ridicat de Radu Vodă. Deasupra lanțului întreg de ziduri înalte, se vedeau turlele plumburii și cupola mare a turnului de clopotniță.
De-a lungul acestui râu, orașul se întindea de o parte și de alta, cu hanuri vestite, cu case vechi din lemn sau paiantă dar și cu clădiri mari din piatră și cărămidă. Ridicate de mari boieri, negustori sau arendași cu ambatic pe terenuri învoite de comunitate, casele se aflau înconjurate de grădini și de livezi cu pomi fructiferi. Gardurile, văruite în alb, despărțeau gospodăriile de străzile prăfuite în care, toamna și primăvara, bălțile formate de-a lungul mahalalelor, strîngeau în mâlul lor broaștele care orăcăiau liniștite sub cupola alburie a cerului ca sub un clopot uriaș de sticlă, iar vara, cînd soarele ardea cu putere, praful înecăcios se ridica deasupra capetelor oamenilor, în urma trăsurilor și a căruțelor cu coviltir ale negustorilor ambulanți, a vântului ce se stârnea ca din senin sau a copiilor care alergau la scăldat în apa cristalină a râului.
În centrul orașului, acolo unde casele celor bogați se întreceau prin frumusețe, străzile erau bătute în scânduri groase de stejar, în formă de pod, peste pământul mocirlos, peste care roțile grele ale trăsurilor hurducăiau, amestecând zgomotul cu strigătul negustorilor.
Împărțit pe grupuri de meserii, târgul înflorea văzând cu ochii. Ulița cea Mare era principalul vad comercial, unde negustorii își expuneau mărfurile pe tarabe proaspăt vopsite, împestrițând vederea. Prăvăliile lui Jupân Nica, ce își cumpărase nu demult case în mahalaua Sfântul Gheorghe, se puteau vedea înșirate de-a lungul uliței ca și cele ale lui Spiro Panu, negustor de pergament adus din Veneția.
De dreapta uliței, spre Izvor, la o mică depărtare de Biserica Răzvan, se aflau depozitele negustorilor de mătase Caraiani și Zecca, ce au adăpostit în subsolurile lor aurul mult râvnit de turci al fostului Domn Constantin Brâncoveanu.
Jupân Manu Apostolu stăpânise peste toate acestea, în vremurile bune, ca agent general de comerț, pe timpul Brâncoveanului.
Pe una din aceste străzi principale ale orașului, se întindeau și cele trei mari magazine ale familiei Cristoroceanu, cu ateliere pentru croitorie și cu meseriași postăvari renumiți.
Curtea domnească trona mai toate ulițele, mari sau mici, răsfirate ca razele soarelului în toată această cetate a lui Bucur, zidită ca un dreptunghi de către Principele Vlad Dracul, pe cursul Dâmboviței, prin anul 1459.
Trezit la viață, încă cu mult înainte de cântatul cocoșilor, hangiul alerga ici și colo cu treburile necesare fiecărei gospodării dar cu multă grijă pentru a nu deranja călătorii ce poposeau la hanul său, în drumul lor prin Europa.
Pajiștile arse de razele dogoritoare ale soarelui de iulie zăceau îngălbenite. Nu plouase de mult. Străzile pustii ale cetății aveau pietrele și podețele crăpate.
Deodată, strada principală tresării la ropotul asurzitor al unei trăsuri care se opri în fața hanului. Din ea coborâră două femei. Una, mai în vârstă, purta în brațe o fetiță, cam de un an. Ajutate de doi argați, femeile se îndreptară grăbite spre intrarea în han.
Hangiul le ură bun venit și, curtenitor, se adresă celei mai tinere:
- Numele dumneavoastră, jupâniță?
- Ana Cristoroceanu, răspunse tânăra femeie. Hangiul ridică privirea schițând cu sprânceana un semn de întrebare. Tăcu și continuă:
- Doresc să vin simțiți bine pe toată perioada cât veți sta la noi. Drumul lung va obosit foarte mult. Un somn bun o să vă refacă.
- Vă mulțumesc, răspunse zâmbind Ana urmându-l pe hangiu spre holul la capătul căruia scările aveau să le ducă spre camerele ce le erau oferite.
După ce le conduse, se întoarse la registrul în care o notase pe noua venită. „Drăguță fată” își zise „și vine tocmai de la Brașov!”. Se miră, citindu-i încă o dată numele: „Cristoroceanu”, după care, grăbit, ieși în curte împărțind porunci argaților.
În București, Ana venise să afle drumul parcurs de soțul ei spre Constantinopol. Cu un an înainte, Necula plecase cu fiul lor Constantin, în vârstă de șapte ani, la contractări spre marile centre comerciale ale lumii. Ultima scrisoare o primise înainte de dispariția sa, de undeva din Turcia. Cei întorși i-au anunțat vestea morții în urma unei maladii asiatice, care cuprinsese pe neașteptate ținutul. De copil nu se știa nimic. Rămăsese al nimănui într-o lume necunoscută. Toate acestea îndoliaseră inima tinerei mame și soții. Deschidea adesea ultima scrisoare a soțului, citindu-i rândurile:
„Scumpa mea soție, Istanbulul este un oraș foarte mare și frumos. Am luat legătura cu câțiva comercianți pentru procurarea postavului. Intenționez, Ana, să construiesc una din cele mai mari fabrici de postav din Europa. I-am scris tatălui meu că am luat legătura cu Hazicaf și, la întoarcere, îmi va da ce i-a promis. Lui Constantin, care este atât de uimit de ceea ce vede, i-am cumpărat un talisman, un șirag de mărgele din chihlimbar, pe care le învârtește ca osmanlâii, cât e ziua de lungă. Pietrele sunt negre, vineții. Să știi că a început să numere în limba turcă până la douăzeci și unu, atâtea pietre câte are șiragul. Călătoria va dura mult. Abia aștept să vin să-mi văd fetița. Mi-e dor de voi.
Al tău Necula,
18 Ianuarie 1719”

„Dragii mei”, suspina și plângea în singurătate Ana.
- Iar plânge tânăra mea doamnă! se auzea vocea Berthei, ștergându-i lacrimile. O să vă prăpădiți și gândiți-vă că o aveți pe Iulia. Are nevoie de mamă. De ce nu vă duceți la socrul dumneavoastră? O fi dat bunul Dumnezeu să-i milostivească inima și să vă primească, pentru că nu vă are decât pe dumneavoastră și fetița.
Doica era o femeie plinuță de prin părțile Brașovului, o săsoaică ageră, ajunsă, fără a se mărita, la vârsta de cincizeci de ani. După moartea stăpânei sale, Bertha rămăsese pentru Ana ca și o mamă. Părinții soțului Anei fuseseră împotriva acestei căsătorii. Fiul lor, absolvent al cursurilor superioare comerciale din Polonia, o întâlnise pe Ana în pelerinajul de întoarcere de la studii, în Brașov, la niște prieteni de-ai tatălui său. Tânăr, chipeș avea să-i trezească fetei simțămintele dragostei. La refuzul familiei sale, Necula hotărî să se lege pe viață cu aleasa inimii, stabilindu-se la Brașov. La doi ani de la căsătorie mama i se prăpădi, cu care ocazie tatăl își iertă fiul, dar fără a-i permite să vină la el cu femeia pe care și-o alesese. Casa familiei Cristoroceanu, ispravnic al orașului, trona la vreo șase sute de metri de han. Cu ochi plini de lacrimi, Ana își asculta doica:
- N-aveți cum pleca. El vă va putea oferi date privind căutarea celor pierduți. O avea inimă, că doar n-o fi de piatră, dă-l păcatului de om. Și-apoi trecerea pe care o are în fața Voievodului Þării vă va putea face plecarea mai ușoară.
- Bertha, este foarte bun sfatul tău. Singură n-am să pot face nimic. Spune-i hangiului să tragă o trăsură care să mă ducă la socrul meu.
Doica se ridică în grabă plecând să ducă la bun sfârșit cele cerute. Din jilțul acoperit cu o cuvertură, din catifea albastră, Ana se îndreptă spre fereastră. Dădu la o parte perdelele grele, privind curtea. Flori ornamentale, ce formau aleea de la intrarea în han, își plecau capetele ofilite, cedând parcă dreptului la viață. În curte nu era nici o mișcare. Soarele dogorea cu putere. Ideea de a-și căuta băiatul pierdut și locul unde i-ar fi putut muri soțul nu-i dădeau pace. Visele agitate ale nopților în care apuca să închidă ochii nu-i dezvăluiau decât chipul plin de lacrimi al copilului după care i se topea inima și corpul neînsuflețit al soțului în căruțele care transportau ciumații la gropa comună. Rare erau clipele în care ochii Anei se uscau. „Numai dacă aș obține aprobare să pot porni în căutarea lor”, gândea de fiecare dată suspinând adânc. Decizia luată ca, după atâția ani să calce pentru prima dată pragul casei socrilor ei, era tocmai dorința de a putea cunoaște itinerarul drumului parcurs de Necula. Inima o trimitea spre cel de care se îndrăgostise din prima clipă când îl întâlnise la Brașov. Chipul ei surâzător și părul bălai lăsat pe spate în bătaia acelui vânt de septembrie, îl fermecaseră pe tânărul bucureștean. Își amintea clipele de fericire pe care le-a avut alături de el, cel ce i-a deschis drumul plin de fericire al vieții conjugale. Firea lui blajină, statura atletică, educația formată la școlile superioare poloneze, îi umpleau sufletul de regrete, acum, în ceasul acesta al amintiirilor. Cât a trecut de atunci! Parcă a fost ieri. Și cât îl rugase, când tatăl său i-a propus să plece cu afaceri în Orient, să nu o lase singură, că drumu-i lung și anevoios. Necula o săruta și o implora să fie liniștită, că totul va fi bine și, că tot ceea ce are să facă, va fi spre binele lor. Visul de a construi o fabrică mare de postav nu i-l putea schimba nimeni. Și uite, visul s-a năruit. Ce fericiți au fost împreună! Bietul de el, nici nu apucase să-și vadă fetița pe care și-o dorise atât de mult! În afară de Necula și cei doi copii, Ana nu mai avea pe nimeni. Pe părinții lui Necula nu i-a considerat niciodată ca aparținând familiei sale, după refuzul acestora de a o accepta ca noră. Rămâneau ceva, fără răspuns, în ciuda faptului că soțul său îi vizita de fiecare dată când de Crăciun, când de Paști. A fost atât de fericită alături de cel prin care cunoscuse lumea, sentimentele dragostei, ale vieții liniștite, străbătând cu plăcere toate drumurile tăiate sau tăinuite ale Carpaților. Cu el a mirosit prima floare dar altfel de cum o mirosise înainte de a-l întâlni și a-l iubi. Cu dragostea lui i-a dăruit copiii și acum... unde este soțul ei iubit? Unde s-au dus clipele acelea fericite? Poate fi adevărat că murise? „O, nu, nu se poate!” Nega mereu dispariția lui: „Tu trăiești și vei reveni. Vei reveni în casa noastră pe care ne-am dorit-o, vei reveni cu băiețelul nostru pe care, atunci când a fost să-l nasc, n-ai dormit zile și nopți până când moașa nu ți-a dat vestea nașterii lui. Ce fericit erai! Erai Necula, soțul meu iubit”. În picioare, cu fața la fereastră, dusă pe gânduri, nici nu băgă de seamă când doica intră în cameră.
- Doamnă, cele cerute au fost pregătite, se auzi vocea blândă a Berthei.
- Mulțumesc, Bertha. Să mergem.
Cu fetița în brațe, doica, alături de Ana, coborî treptele spre sala mare a hanului. O voce de bărbat o opri în loc. Se întoarse, îl privi lung, urmărindu-i mișcările, în momentul în care tânărul se aplecă să semneze în registru și, condus de un om al hangiului, trecu pe lângă ea fără să o observe. Cine era acest om? De unde îi cunoștea vocea? Erau două întrebări care se căutau în mintea Anei Cristoroceanu. Tânărul, în jurul vârstei de treizeci de ani, îmbrăcat după moda pariziană, cu joben și papillon, destul de frumos și prezentabil, părea foarte ocupat de acțiunile sale. Doica o privi trecând aproape neobservată pe lângă cei din hol, îndreptându-se către careta care le aștepta în fața hanului.
- Să mergem, doică, vorbi ca pentru sine Ana, cu voce joasă. Socrul meu o fi nerăbdător să mă cunoască. În timpul în care careta era trasă, Ana, cu privirea pierdută, se apropie de ea și îi șopti:
- Inima îmi spune că Necula n-a murit de moarte bună. Ceva, ce nu înțeleg, este la mijloc. Făcu o pauză și privi spre cer. Era senin. O căldură sufocantă. Respiră adânc și oftă din greu.
- Să urcăm în trăsură, apucă să spună doica.
- Să urcăm, să urcăm, Bertha, repetă necontrolat tânăra femeie, fără să dea importanță cuvintelor rostite. Ai grijă de fetiță. Cu mila și cu bunătatea lui Dumnezeu voi pleca în căutarea lor.
Era pentru prima dată când îi vorbea Berthei cu atâtea neînțelesuri. „Ce-o vrea să spună tânăra mea stăpână?” își zise doica și oftă din toată inima.
Careta ieși din han străbătând Ulița cea Mare a Șelarilor, în strigătul vânzătorilor de mărfuri care își lăudau cum putea fiecare produsele expuse. Mătăsurile, pânzele de Damasc întinse pe tejghele, îți luau ochii cu culorile și imprimeurile lor vii care te îmbiau să le pipăi simțindu-le parcă răcoarea. Magazinele ticsite cu tot felul de produse își așteptau, sub copertinele lăsate, clienții.
Străzile înguste, stropite des de copiii de prăvălie, deveneau mai incomode, din cauza tejghelelor ce se scoteau în fața magazinelor pentru a se expune marfa. Numai iarna trăsurile puteau trece în voie, nefiind nevoite să urmeze drumuri ocolitoare pentru a ajunge la destinație. Ici-colo, prin ateliere, se auzea câte un ciocan lovind nicovala sau vocea vreunei calfe, strigând la ucenicii care munceau în atelier. Trăsura mergea agale.
Din când în când, Ana auzea câte un clopoțel ce încunoștința negustorul că cineva îi trece pragul. De obicei, negustorii de magazine își aveau locuința la etajul sau chiar la același nivel al magazinului. Cei mai înstăriți angajau oameni de încredere pe care îi foloseau spre a le vinde produsele, patronii ocupându-se personal de procurarea mărfurilor. La unul din magazine văzu oprită o căruță cu coviltir din care se descărcau baloți cu fel de fel de mărfuri. La altul, un negustor de șei își tot întorcea și răsucea mărfurile către cineva care le privea și le măsura suspicios, parcă neîncrezător în rezistența lor și în asigurările vânzătorului.
Undeva, pe o moviliță de pământ, câteva fete ale mahalalei boceau un mic sicriu ce aveau să-l ascundă printre bozii crescuți fără lege, cu flori albe, a căror fructe negre sunt atât de mult prețuite de ciubotari. Ca să plângă, spărgeau cepe. Din ochii lor cădeau lacrimi peste omulețul făcut din lut galben, care după trei zile trebuia dezgropat și aruncat în gârlă să tulbure apele și norii, așa cum se întâmpla înainte să plouă. Caii horcăiau de căldură. Ana privea gânditoare casele care i se aliniau prin fața ochilor. Voalul care îi acoperea fața o ferea de privirile curioase ale trecătorilor, ascunzâdu-i durerea. Pe lângă trăsura ei trecură în galop, stârnind nori de praf, două trăsuri cu cai îmbrăcați în negru. Ana scoase capul pe fereastră, privi mirată retrăgându-se, neștiind, că în acea zi, 10 iulie 1720, una din trăsuri purta trupul neînsuflețit al fostului mare Principe valah, Constantin Brâncoveanu, în drumul spre odihna de veci, biserica Sfântul Gheorghe. Trupul său, decapitat, adus pe ascuns de la Halki, una din frumoasele insule Prinkipo din Marea Marmara, avea să fie depus în lăcaș românesc. Deasupra mormântului său, Doamna Maria, văduva principelui, avea să atârne, două zile mai târziu, o frumoasă candelă de argint a cărei lumină să îndrepte îngerii spre citirea lui întru pomenire. Pe piatra de mormânt, de frica și furia sultanului, Principele Mavrocordat nu dădu voie familiei să scrie decât pe globul de argint cuvintele „Această candelă ce s-au dat la Sfântul Gheorghe cel Nou, luminează unde se odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod, și iaste făcută de doamna măriei sale, Maria, care, și Măria Sa nădăjduiește în Domnul iarăși să i se odihnească oasele. Iulie 12 zile leat 7228”.
Lumea puțină ce se afla pe drum se dădea spreriată la o parte, făcând loc trăsurilor. Toți se uitau mirați. Bătrânii își făceau cruci iar negustorii clipeau speriați că schimbarea domnilor duce la mărirea impozitelor ori la pierderea dreptului de a pleca peste graniță după produsele cerute pe piață.
După un timp, vizitiul opri trăsura în fața isprăvniciei, cu un „ho!” atât de puternic încât Ana tresări din gândurile sale cu întrebarea „Am ajuns doică?”
În fața lor, o clădire cu etaj, din piatră masivă, cu ornamente florale din marmură albă la arcadele ferestrelor, prinsă în cercul unei grădini de flori, se prezenta maiestuoasă, dar nu atât de primitoare. Două uși din lemn negru, se dădură la o parte în momentul apropierii celor două femei. Vocea unui bătrânel uscățiv le atrase atenția:
- Jupâniță, sunteți așteptată.
- Eu!?, se miră Ana privind-o pe doică. De unde știe jupân Cristoroceanu că vin la dumnealui?
- Jupân Cristoroceanu știe tot ce se întâmplă în acest oraș și mai ales despre sosirea unei persoane atât de distinse ca dumneavoastră. Rudele trebuie primite cu cinste, stimată doamnă. Privirea Anei se întoarse din nou către doică, după care răspunse:
- Bine, te rog du-ne la ispravnicul orașului.
- Jupân Cristoroceanu vă așteaptă numai pe dumneavoastră. Dumnealor pot aștepta aici, pe hol.
- Cum să aștepte aici? Este nepoata ispravnicului! Nu dorește să o cunoască?
- Știu jupâniță. Vă rog să mă urmați. Eu sunt un biet funcționar. Astea sunt problemele ce-l interesează pe dumnealui.
Ana întâlni (a câta oară!!) privirea credincioasei sale doici. Închise ochii, ca un semn prin care cerea Berthei să o aștepte liniștită, urmându-l apoi pe bătrânul funcționar. Urcă un șir lung de scări, parcurse un alt hol mai mic și dreptunghiular după care se opriră în fața unei uși din lemn, neagră, înaltă, cu sculpturi florale, atât pe întinsul ei cît și pe tocurile ce străjuiau intrarea. Ușa se deschise. Ana intră. La biroul central, ispravnicul, în vârstă de cincizeci și patru de ani, înalt, încărunțit la tâmple, cu monoclu la mâna dreaptă, se ridică. La prima vedere, figura socrului i-l aduse în față pe Necula, care semăna leit cu tatăl său. Se opri. Avu puterea să-și revină și își duse mâna dreaptă la frunte.
- Nu te simți bine? se auzi vocea ispravnicului. O voce caldă, părintească cum Ana nu și-ar fi putut-o închipui.
- Nu. Poate căldura, îngână ea.
- Ia loc și bea puțină apă. Astăzi a fost foarte cald, îi zise ispravnicul. Își aduse aminte că în încăpere se mai afla o persoană ce ședea pe un fotoliu, alături de biroul său și, întorcându-se către el, îi zise:
- Domnule consilier, promit să cer o audiență Domnului nostru, Nicolae Mavrocordat, încercând a vă obține aprobarea cererii dumneavoastră. Până atunci, consulatul dumneavoastră să-și exercite atribuțiunile.
- Domnule Cristoroceanu, văd că sunteți ocupat, clemența principelui dumneavoastră doresc să fie în favoarea noastră. Orașul acesta, atât de înfloritor, nu va prospera decât prin negoț. Dumneavoastră sunteți un mare comerciant...
- Vă mulțumesc, domnule, îi tăie scurt conversația Cristoroceanu.
- Înțeleg. Cu bine, domnule.
- Cu bine, domnule consilier.
Ușa se închise după cel ce plecase. Ispravnicul profită puțin de neatenția Anei, privind-o insistent. „Iat-o pe soția fiului meu”.
- Dorești să-mi vorbești. Te ascult.
Ana tresări la auzul acestor vorbe, altele față de întrebarea pe care i-o adresase cu bunăvoință, atunci când pătrunsese în cameră. Nu înțelegea schimbarea. Îl privi pe sub sprâncenele-i lungi, suspină, dând apoi libertate gândurilor prin cuvinte care începură să curgă ca un izvor limpede.
- După opt ani, de când sunt soția fiului dumneavoastră, am îndrăznit să calc locul, dar nu și casa în care s-a născut soțul meu. Privirea bătrânului se îndreptă spre ea. Întâlnindu-i ochii își plecă privirea, prefăcându-se că-și strânge câteva foi răzlețe care se aflau pe birou. Încordarea i se putea citi pe fața transpirată și crispată. Ana îi urmărea chipul, observându-i schimbările momentelor de cumpănă în care se afla cel cu care vorbea. Motivul pentru care am venit îl bănuiți, odată ce ați aflat că sunt nora dumneavoastră.
La auzul cuvântului „noră”, Cristoroceanu tresări și privirea lui din nou se ridică spre chipul femeii ce i se afla în față. Al aceleia care era soția fiului său, al aceleia ce plămădise aluatul urmașilor fiului său, al unicului său fiu pe care îl pierduse și cu care fusese atît de nedrept.
Bătrânul încercă să spună ceva dar oftă. O povară îl vlăguise, înecându-i vocea.
- Nu vreau de la dumneavoastră decât să mă ajutați să plec în căutarea soțului și a fiului meu. Părinții mei... au murit.
- Ce să faci?! o privi mirat bătrânul. Oare tu crezi că eu am fost indiferent la auzul veștii primite? Crezi că eu nu m-am interesat de motivul ce l-a făcut să se oprească mai mult la granița de traversare a Turciei spre Cipru, față de cât am hotărât împreună? Am aici, trase sertarul și scoase un teanc de scrisori pe care le așeză pe birou înspre Ana, toate răspunsurile la scrisorile pe care le-am trimis cunoscuților itinerarului propus. Toate au fost bune până la un punct când nimeni nu a mai știut nimic de el și de fiul lui. Nimic, în urma groaznicei ciume ce s-a abătut asupra Turciei. Se întoarse cu fața spre fereastră, își șterse o lacrimă, suspină adânc, după care continuă:
- Chiar azi am trimis două epistole către capuchehaia din Istanbul, cu rugămintea de a căuta peste tot, pe unde este posibil, pe nepotul meu Constantin Cristoroceanu. Aștept răspuns la scrisori, Ana.
La auzul rostirii numelui său, tresări. Nu se aștepta ca acest om să-i rostească vreodată numele. Se ridică în picioare și continuă:
- Răspunsul dumneavoastră, pe care îl așteptați, nu mă va mulțumi cu nimic. Din birourile lor confortabile și din sânul familiilor lor liniștite nu prea îi vor interesa rugămințile dumneavoastră. Pe soțul și pe fiul meu trebuie să-i caut și să-i găsesc eu. Să înțelegeți clar că eu sunt cea în drept să-i caut și să-i găsesc. Oriunde. Este obligația și dorința mea.
- Vei face cum vei crede. Nu am cum să te ajut.
- Nici măcar..., vocea cu un ton scăzut de astă dată a Anei, sugrumată și stinsă, cerea ajutor, un ultim ajutor;... locurile pe unde au trecut?
- Ba da. Poftim. Și îi întinse cu mâna tremurândă un plic. Aici ai toate adresele. Nu am cum să te ajut.
Se apropie de biroul primarului, luă plicul și-l săgetă cu privirile ei înghețate. Înainte de a părăsi biroul, îi spuse:
- De ce mă faceți să regret că v-am cunoscut?
Ispravnicul rămase în picioare. Pe fața lui curgeau șuvițe de transpirație. Barba îi tremura. Ochii împăienjeniți priveau spre fereastră. De ce se purtase așa? Nu-și putea explica atitudinea pe care o avusese față de femeia care era soția fiului său. Îl supărase faptul că ea credea că el ar fi stat cu mâinile în sân fără să se zbată să afle cum dispăruseră fără urmă fiul și nepotul său. Ceruse și dreptul de la Vodă să lase pe cineva să pornească pe urmele lor. Își aducea aminte câte greutăți întâmpinase. Unul din secretarii principali care asistaseră la cererea ispravnicului au ținut să completeze:
- Bugetul țării, jupân Cristoroceanu, nu ne perminte pornirea unui vas în apele mării pentru a vă căuta mult iubitul fiu. Cu înțelepciunea Măriei Sale, Domnului nostru, știți că de patru ani s-a pornit construirea Mănăstirii Văcărești care va umple prin arhitectura ei capodoperele orașului nostru.
- Anul acesta, la începutul primăverii, se grăbi să completeze cel de-al doilea secretar, Domnul nostru a obținut reducerea graciului cu 240 de pungi. Așa că, economiile se vor îndrepta către construcția țării. Acest oraș, cât și întreaga țară, vor înflori prin chibzuința și iscusința Măritului nostru Domn.
- Cinstiți secretari, se auzi vocea unui al treilea bărbat care până atunci stătuse retras spre una dintre ferestrele salonului, privind indiferent când curtea cu ronduri mari, pline cu flori multicolore, când spre cei doi slujbași slugarnici care vorbeau în numele celui ce trebuia de fapt să hotărască. Timbrul vocii, prezența și felul intonației cuvintelor îl mișcară pe ispravnic, ridicându-și privirea spre cel care vorbea: eu nu fac alceva decât să scriu istoria acestei țări de când s-a întemeiat ea și, despre domnia Domnului nostru, Nicolae Mavrocordat. Este bine să cunoaștem părerea domniei sale.
Vocea care întrerupsese intervenția celor doi secretari era a Marelui Vornic Radu Popescu, mare simpatizant al Principelui Mavrocordat. În copilăria sa, fostul mare han trăise drama sfârșitului întregii familii pe propria-i piele. Deseori, tablourile sângeroase ale schingiuirii grecilor, din al căror neam se trăgea, îi apăreau în față. În scrierile sale accentuase mult peste aceste timpuri. Cum putea uita felul în care îi fusese omorât tatăl, marele vistiernic Hrizea Carida, în septembrie a anului 1680? Abia împlinise douăzeci și cinci de ani când, împreună cu surorile sale și cu mama sa Maria, fiica marelui ban Gheorghe Băleanu, trebuiau să-și părăsească moșia din Popeștii Ilfovului pentru a lua drumul Istanbulului și de acolo al Moscovei. Sub Brâncoveanu avea să revină în țară sub numele de Radu Popescu, nume luat de la moșia ce o stăpânea. Înzestrat cu o cultură aleasă, cunoscător al limbii latine, cu o intonație perfectă de bun declamator, domnitorul, sub domnia căruia venise în țară, îi atribuise marea misiune de trimis domnesc în legăturile de tratat cu generalul Heissler, comandantul Brașovului. Urcase treptele dregătoriilor până la Mare Vornic, ocupându-se cu justiția supremă a țării. Iar acum în pragul celor 65 de ani, răpus de boli și de intrigi politice, căuta să se retragă într-o mânăstire, ca cel mai umil monah, pentru a avea timp de ajuns să scrie tot ceea ce avea de scris despre „Cronica lui Nicolae Mavrocordat” și a familiei sale. Tatăl său murise din porunca lui Șerban Cantacuzino, schingiuit și spânzurat cu sălbăticie, căci, atunci când fu ridicat și spintecat cu parul ascuțit, capul i se umflă într-atât încât un ochi îi sări din orbită ca un dop dintr-o sticlă sub presiune. Anii trecură dar fără ca să se uite că spătarul Hrizea, nepotul unui grec bogat, Gheorghe Carida, uzurpase tronul celui de drept în urma unei răscoale dată la Soplea în 26 iunie a anului morții lui. De altfel, tatăl său luptase pentru drepturile grecilor, știindu-se că autoritatea valahă îi asimila cu țăranii independenți, fapt care i-a ofensat, luând viața unor mari boieri români: clucerul Socol Cernățascu, vistierul Ghinea, marele armaș Radu Vărzaru și alții care le-au stat în cale.
Marele vornic se opri îndreptându-și privirile către Domnul Þării.
- Da, da, se auzi vocea principelui care până atunci ascultase pe cei doi secretari; are dreptate, sunteți liberi, vă puteți retrage.
- Măria Ta..., făcură o reverență și părăsiră sala.
- În lucrarea dumitale să fii obiectiv. Oamenii fac și greșeli în viață dar fac și fapte bune. În perioada de prizonierat, de acum aproape patru ani, de la Sibiu, mi-au căzut în mână lucrările lui Costin și, mai ales, traducerea după romanul lui Guavra. Un conducător trebuie să aibă multe calități. Dumneata, mare vornice, scrii cronici și eu voiesc nemuritoare perioada domniei mele. Dacă mă simpatizezi, mă vei lăuda... făcu o pauză ridicând din umeri, zâmbind:
- Ispravnice Cristoroceanu, în clipa în care găsești pe cineva care să plece în căutarea fiului dumitale anunță-mă. Te voi ajuta. Ești liber și te rog să ai grijă de administrarea acestui oraș.
- Am înțeles Măria-Ta și mulțumesc bunăvoinței tale.
Maiestuos, palatul se întindea cu grădinile sale, între cele două coturi ale vechiului traseu al Dâmboviței, înălțat cu totul din piatră, cu scara mare de la intrare îmbrăcată în marmură. Sălile erau mari, boltite, cu pereții îmbrăcați, parte în catifea, parte cu picturi reprezentând scene religioase. Cum intrai în palat, prima sală avea un rând de coloane cilindrice cu incrustații florale. Nu prea înalte, atât sălile cât și camerele intime erau prevăzute cu geamuri alcătuite din ochiuri de sticlă prinse cu plumb sau din plăci alcătuite dintr-o substanță văroasă, ce aducea cu ghipsul.
Spatele palatului era ferit spre nord de o terasă înaltă, de unde se putea admira o parte din panorama orașului. Mânăstirea ridicată de văduva lui Jupân Manu, fiica negustorului Forga, își înălța imnurile către cer. Acest Manu primise sub păstrare 16 pungi de argint și 48 de țechini, pe care Domnia Sa, Vodă Brâncoveanu îi dăduse spre păstrare înainte de a fi mazilit. În ciuda rugăminților pe lângă împăratul Germaniei, cu care întreținuse o strânsă corespondență după eliberarea din surghiunul otoman, prin care cerea restituirea averii rămase în Transilvania, la Jupân Manu, Doamna Maria, soția răposatului domn, nu primi nici un răspuns. Foarte aproape se aflau și casele preotului din Sinope, om de încredere al noilor principi, ce mărgineau orașul. Grădinile negustorului Nicolae Caraiani, ce avea legături strânse cu Veneția, de unde aducea mătăsuri, atlazul roșu și pe a cărui mamă și-o înmormântase cu mare fast la biserica Stelei, alcătuiau frumusețile arhitecturale ale orașului. Palatul era înconjurat la răsărit de o baltă mlăștinoasă plină cu stuf și broaște, iar către miazăzi de albia Dâmboviței, pe a cărei apă rumegau aurul câmpiei șase mori dintre care, două în propietatea Mitropoliei. De sus, de pe „Dealul Podgoriilor” se înălța mândră construcția impunătoare a bisericii lui Constantin Șerban, și terminată de Radu Leon ca o prezență binefăcătoare peste cele ce se întindeau ca așezări ale oamenilor acestui minunat oraș. Clopotele băteau surd, iar sunetele lor erau aduse ca adieri de vânt spre locul unde se afla palatul. Careta îl aștepta în fața palatului. Condus de unul dintre funcționarii domnești Cristoroceanu, în treacăt, putu să admire arhitectura interioară. Curtea plină cu ornamente florale în sute de culori, era apărată, la distanțe bine chibzuite, de arnăuți înarmați aflați în dreptul chioșcurilor de lemn. Abia din trăsură ispravnicul observă razele soarelui care făceau să strălucească țigla smălțuită a acoperișului palatului.
Oftă adânc, își rezemă capul de tetiera scaunului și-n mersul legănat al caretei se cufundă în gândurile lui.
Rămași singuri, Vodă Mavrocordat, se întoarse către vornicul Radu Popescu și, cu supărare mare în glas, zise:
- Ehei dragă vornice, s-ar ridica și alții care să-l înfrunte pe sultan, așa cum George Castrioto Svinomed l-a înfruntat pe desfrânatul Padișah Ahmed al II lea, cuceritorul Constantinopolului. Dar încă mulți vor cădea urgiei sultanului până când națiunile Europei se vor uni împotriva semilunei. Am venit, atunci când a fost să vin, din Mahalaua Fenarului și drept să-ți spun m-am atașat de acest popor. Cunosc istoria acestui neam. Pe Mihai, cel care a vrut să-i unească sub un singur sceptru românesc. Pe Mircea, marele om de stat, ce aînchis ochii pe tronul său. Dar eu... eu vornice nu sunt sigur nici de ziua de mâine. Tronul acesta îl plătesc cu bani grei din spinarea poporului. Allah al lor noroc mi-a dat că îl luă la el pe Cumurgi, Marele Vizir, lacom și mincinos. Prințul Eugen l-a răpus în 1716 la Petervarad, pe Dunăre. Nu înțeleg de ce Ludovic al Franței refuză serviciile acestui celebru general, Eugéne de Savoya?
- Cum, Mărite Doamne, nu știați că a fost autorul unei coaliții împotriva regelui?
- Poate, eu l-am admirat întotdeauna pentru vitejia lui, genialitate în conducerea armatei. Dacă aș avea o armată!... Ce pot face cu albanezii ăștia, mercenari! Se opri iar aruncându-și privirea spre o statuetă chinezească ce reprezenta o fată cu o harpă. Cu ochii la ea i se adresă: uitându-mă la statueta aceasta m-am transpus dintr-o dată în liniștea serenadelor lui Alessandro Scarlatti.
Rozul catifelat al carnației îl purtau pe principe la amintirile tinereții lui fragede. Anii au trecut greu peste trupul său dar cu o voință tenace de înavuțire. Făcuse mult rău până să ocupe tronurile țărilor romănești, atât el cât și ceilalți din neamul lui. Dar rău cu rău se plătește, iar sângele cere sânge.
- Te-am plictisit vornice Radu. Câteodată simt nevoia de a mă destăinui cuiva apropiat. Doamnei mele nu-i pot vorbi politică deoarece nu m-ar înțelege. Ea dorește să mă slujească în tăcere. Am permis să fie aduse în țară rămășițele lui Brâncoveanu. Mi-a cerut-o Doamna lui. Dacă aude sultanul va fi vai de mine. Sper ca totul să se facă în liniște, fără prea mult zgomot. Tu ce crezi vel-vornice?
- Cum credeți, Mărite Doamne. Recunosc că a fost un mare iubitor de artă și un tot atât de bun diplomat dar..., soarta i-a fost crudă atât lui cât și celor patru fii și a ginerelui său. Boierii l-au trădat, Mărite Doamne.
- Vornice, schimbă discuția Vodă, în Ardeal auzisem încă de copil că se află un observator astronomic pe care lumea europeană a oamenilor de știință s-a găbit a-l vedea și a-i încerca puterea. Un ghicitor în stele ar putea să-mi citească viitorul?
- Doamne, acel observator despre care vorbiți se află la Oradea și a fost înființat de episcopul Ioan Viteaz prin 1450, după câte știu de la părinții mei.
- Un popor înzestrat, vornice. Dacă s-ar afla sub un singur sceptru, ce regat puternic!... Dragul meu, se află mulți trădători care-și vând demnitatea pentru uneltiri și rău pe pământ. Nu-și dau seama că sfârșitul lor va fi tot atât de tragic precum le-a fost vânzarea. O statuetă în miniatură reprezentând pe „Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul” îi opriră din nou, pentru un moment, privirile principelui. Pe scrinul negru, încrustat cu decorațiuni florale, statuia îi adusese aminte de grandioasa sculptură din Piața Sf. Vitus din Praga.
- Nu m-am îndoit niciodată de ceea ce a dat lumii neamul acesta valah. Tocmai de aceea am primit numirea mea ca voievod al uneia dintre aceste țări. Vornice, privește statueta. Poți să-mi spui ceva despre istoricul ei?
- În 1373, sculptorii Mincu și Gheorghe, români din Cluj, au dat această operă de artă cu mare vâlvă în acea perioadă a Europei, pe care o putem admira și în Cluj, nemaicunoscându-se până atunci o asemenea sculptură. Românii au spiritul frumosului înnăscut, Mărite Doamne.
- Aici voim a recunoște vechea Eladă. Să înviem tot ceea ce turcii au distrus prin căderea Imperiului Bizantin. Cultura noastră, elenă să prindă viață între aceste hotare... Când sultanul a luat hotărârea, ca peste ținuturile valahe să fie numiți domni din seminția noastră, am simțit cum inima mea prinde aripi, cum se desface pieptul și o lasă să zboare de la Fanar, spre coastele Carpaților. Atunci mi-am zis: „Doamne, Dumnezeul meu sfânt iartă păcatele înaintașilor noștri și-ți îndreaptă fața spre noi”. Lumină s-a făcut vornice. Voi face tot ceea ce voi putea ca neamul nostru grec, urgisit și uitat, să urce din nou ca în vremurile de glorie, apuse acum...
Se apropie de fereastră privind cerul senin. Sus, în largul albastru, apăru o pasăre ce se învârtea într-un cerc uriaș. Cu aripile întinse urca și cobora tăind văzduhul, iar zborul ei atât de liniștit îl făcea să se creadă că această pasăre nu ar fi în stare să facă rău nici unei vietăți. Dar se înșelă. Din văzduh își roti capul, ca apoi, ca o săgeată, să pornească spre pământ. „Și-a ochit prada”, gândi voievodul: „și atunci când ghici că vietatea nu-l observă, se repezi să o ucidă”.
- Vornice, domnia mea dacă-ntr-o zi sultanului nu îi va fi pe plac ști la ce m-aș putea aștepta?!
- Eu nu m-aș gândi la așa ceva, Mărite Doamne. Măria-ta știe ce are de făcut pentru ca turcul să fie mulțumit. Trebuie să fiți mai viclean ca sultanul, mai ager ca acea pasăre pe care ați urmărit-o în înaltul cerului și mai curat ca apa acestui râu ce spală malurile orașului.
Principele, gânditor, se așeză pe scaunul apropiat mesei sale de lucru.
Acestea se petrecură pe când ispravnicul aflase de moartea fiului său. Zile de-a rândul a tot așteptat venirea nurorii sale. Îi era teamă că va închide ochii și nu o va vedea niciodată.
Purtarea Anei, cuvintele cu care își încheiase vizita dădeau să înțeleagă că el a rămas indiferent la tot ceea ce se petrecea cu fiul și nepotul său în Turcia. Ideea că, în mintea nurorii sale ar fi răspunzător de dispariția lor, îl durea până în adâncul inimii.
De la fereastră urmărea fiecare mișcare a celor două femei, căutând privirea copilei care se juca cu buclele-i mici ce îi atârnau peste umerii firavi. De ce fusese atât de îndărătnic? De ce nu ceruse să-și vadă propria nepoată, poate singura urmașă a lui Necula? De ce se purtase așa? Privi portretul soției aflat pe birou, suspină adânc, închise ochii și rămase neclintit, imaginându-și mersul trăsurii ce dispăru în norul de praf. După un timp se retrase de la fereastră întinzând mâna să ia paharul cu apă care se afla pe măsuța alăturată. Paharul se rostogoli, căzu pe podea spărgându-se. Cristoroceanu se aplecă și luă un ciob. Îi studie forma așezându-l după aceea pe măsuță. Față de fata pe care o avea măritată departe de țară și care nu îl mai vizitase de mult, Necula era altfel. Le scria mereu vrând să afle tot ce era nou în familie, în oraș. Îi ceruse de mai multe ori permisiunea să vină cu Ana. Dar ei, bătrâni mofturoși, au rămas neclintiți în hotărârea lor. Băiatul lui nu mai este; s-a dus iar el rătăcește singur prin casa aceasta mare, care odată fusese plină de viață. Ce mult a trecut de atunci. Își simțea trupul îmbătrânit și frica de singurătate.
În picioare în fața biroului, jupân Cristoroceanu răsfoia nervos câteva hârtii scrise. În minte îi răsunau cuvintele Anei. De ce atâta dușmănie între el și cea care își legase viața de fiul său. Trebuia să uite trecutul. Ana și fetița ei îi aparțineau. Privi pentru a doua oară portretul soției sale vorbindu-i:
- Maria, trebuie să mă ajuți. Trebuie să fiu alături de ele. Dacă tu nu ai vrut-o, eu trebuie să o vreau. Este soția fiului nostru. Când ea va afla tot adevărul și, nu uita, sângele apă nu se face...
Din ochi îi căzură lacrimi care îi umeziră obrajii brăzdați de vreme. Își simțea trupul îmbătrânit. Oare va fi în stare să-i ceară iertare și să o roage să locuiască în casa care ar fi trebuit să fie a ei și a copiilor lui Necula?