DRUMUL CARULUI
(roman istoric)
de Ștefan – Lucian MUREȘANU


………………………………………
E noapte grea în noi, în omenire,
Păcatul greu, orbindu-ne, ne-ndeamnă
Să nu-ți dăm pure inimi în jertfire.

Mai mult, vai nouă, păcătoși înseamnă,
Suprem monarh, că împotrivă-ți, toate
Le-nfăptuim, cum neam de neam
ne-ndeamnă.
………………………………………..
Principele Petru Demetrius Cercel Basarab

Partea I
Capitolul 1

- Ne avântăm ca porumbeii împotriva ereților, vornice Ureche; șopti aproape postelnicul Avram; nu văd o reușită. Vodă Alexandru se încrede în puterea leșească.
- Să nu ne gândim decât la izbândă. Iar cât privește vodă, zise vornicul: am pornit la luptă, apoi trebuie să luptăm. Când se va mai coace își va da seama că fără sfatul boierilor nu poate conduce țara. În clipele de răgaz i-am mai spus să nu uite că îi moldovean și că stăpânește peste Þara Moldovei, țară pe care înaintașii noștri au voit-o neatârnată.
- Mulți boieri au fugit, jupân vornice. L-a trădat până și Vornicul Bucioc ce s-a dat de partea lui Mihnea, adăugă postelnicul.
- Postelnice Avram, să iei aminte ceea ce eu îți spun acum, în pragul ăstei mari lupte. Toți cei care au fugit au fost niște trădători. Nu pentru vodă, ci pentru țară.
Pământul gemea, norii fugeau ca nebunii pe bolta cerului întunecat care cuprindea câmpul sub clopotul lui greu.
Zăngăneau armele la fiecare împreunare a soldaților cuprinși de frica morții. Vântul le șuiera pe la urechi îngrozindu-i cu mugetul codrilor. Trupuri căzute se zdrobeau sub copitele cailor, sângele lor se amesteca cu sângele pământului și moartea…moartea secera vieți după vieți.
Un tânăr căzut, cu pieptul sângerând, cu ochii-i negri și încețoșați, cu pletele-i întunecate amestecate cu pământ și sânge închegat, zăcea pe pământul cald al sfârșitului de vară. Privea soarele ce se pregătea să apună. Ce puteau să-i spună razele care se retrăgeau ca niște tentacule fierbinți în globul portocaliu ce se înfunda în pădurea deasă a Cotnarilor.
Acum, în clipele acestea, gândea la bătrâna lui mamă, rămasă fără ajutor, acolo, în casa acoperită cu șindrilă, de la poalele munților. O vedea plângând și căutându-l printre cei amestecați cu pământul și întrebându-i pe cei încă în viață: "Pe lonaș al meu nu l-ați văzut? Nu știți unde e băiatul meu?; nimeni nu-i răspundea lăsând-o înlăcrimată să caute.
Se auzea strigat dar el, amestecat cu iarba întunecată a câmpului bătătorit de copitele cailor, gemea ușor, scuturându-se încet, încet, de ultimele fire de viață. Auzea trompetele sunând, sulițele străpungând carnea pârâindă a celor prinși de urgia nopții. Trupuri căzute mai apucau a geme și el le auzea, în gândul lui vorbea cu fiecare în parte.
Oare muribunzii se aud între ei dându-și curaj spre drumul ce-l parcurg spre ceruri? "Fii liniștit; îl îndemna pe un alt căzut, cu șalvari și cizme roșii; pe lumea cealaltă, așa cum se spune, ne vom întâlni și vom fi cei mai buni prieteni dacă aici pe pământ…ne-am luptat unul cu celălalt. Eu ca și frații mei am venit să-mi apăr țara. Dar tu? Tu ce-ai căutat să vii pe pământul părinților mei? De ce nu ai rămas la tine, în țara ta? Uite, închide ochii ca mine și lasă-te dus departe, departe, spre cerul acesta fără sfârșit. Privește-mă...am început să mă înalț spre apele nesfârșite ale văzduhului. Acolo, sufletul mi se va spăla și voi pătrunde în lumea minunată a celor nevăzuți. Cu siguranță ne vom întâlni...Eu n-am avut păcate și...drept să-ți spun...la vârsta mea de optsprezece ani...nici n-am iubit. Să știi că îmi doream mult ziua când voi avea prima femeie și, furat de mrejele ei să ne unim trupurile sub un singur legământ. M-auzi? Ce faci, ai adormit?...A, ce liniște! S-a sfârșit lupta!? Unde mă aflu? Și ce ecou? Nu mai văd pământul. Doamne, ce scurtă mi-a fost tinerețea. N-am știut să-mi iubesc decât mama. Am avut doi frați...dar au murit și ei în luptă. Sora mea a fost răpită de tătari. Vin...vin la tine, dar te rog să ai grijă pe pământ de mama. E singură și neajutorată. Vin ploile. Pământul își va spăla fața și soarele...îl va lumina din nou și din seva trupului meu și a celorlalți vor crește codri întunecoși cu fantomele lor. A fost frumos, păcat. Am plecat așa de repede..."
Ceva metalic, agățat de copita unui cal, îl pocni scurtându-i suferința. Rămase așa, cu ochii umezi, cu privirile pierdute îndreptate spre drumul pe unde mama lui va veni să-i ia trupul pentru îngropăciune.
Vântul sufla rece, mișcând coroanele de un verde negru al codrilor ce-și dezbrăcau podoabele, rămânând goi. Noaptea își despica în fâșii mătasea așternută, așezându-se rece peste privirile împietrite ale soldaților ce se zbăteau cuprinși de gheara morții. Luna, prinsă între vârfurile brazilor, zâmbea trist la măcelul din adâncul codrului dar, parcă mai mult, ajuta cu prezența ei, înzecind puterile dușmane.
Trupele otomane, întărite cu cele tătare sparseră zidul de căruțe al apărătorilor moldoveni și polonezi. Grozăviile luptei aveau să se vadă a doua zi de dimineață, cu plânset de copii și de femei.
Din trupurile celor căzuți mai țâșnea încă sângele cald ce se închega repede. Nebunia morții intrase până și în cele mai calde inimi. Lupta fusese crâncenă și, când soarele dădu a răsări de după apele limpezi ale lacului Dracșani, încetase împietrind privirile celor rămași în viață.
În dimineața zilei următoare un car ducea, pe drumul lung al Istanbulului, pe principesa Elisabeta, Doamna fostului voievod Eremia Movilă și pe fiii ei, Alexandru Vodă și prințul Bogdan.
De o parte și de alta a drumului, înșirați, obosiți de luptă, în straie ponosite, pătate cu sânge, stăteau cu capetele plecate boierii credincioși care nu-și părăsiseră Doamna până în cele din urmă clipe.
Când cea legată de fiii săi își văzu supușii, se ridică și înlăcrimată, cu fața acoperită jumătate de păru-i negru, despletit, începu să strige:
- „Boieri, boieri, rușinatu-m-au păgânul”. M-a smuls din mijlocul vostru, de pe pământul vieții noastre și acum mă duce ca pe animale în jug. Să nu uitați niciodată pe Doamna voastră și că aici, lângă mine, îi aveți pe cei cărora trebuie să vă închinați și nu lor, păgânilor!
Carul mergea alene, trebuind a-și face loc printre trupurile celor uciși. Bicele pocneau pe spinările acelora ce fuseseră înhămați, despicându-le pielea din care șuvițe de sânge se amestecau cu praful de pe corpurile lor.
Doamna ceru să oprească. Șeful convoiului își privi stăpânul în ochi. Schender Pașa încuviință. Aplecându-se peste bârnele din lemn ale carului, trase din teaca unui soldat un pumnal. Acesta se repezi apucându-i mâna. Toți priveau înmărmuriți neînțelegând gestul Elisabetei; coconii se ridicară și ei în picioare, privind în ochii pașei. Pe sub sprâncene, Schender încuviință să-i slobozească mâna. Doamna își prinse bogatul păr, îl împleti și, tăindu-l, chemă un boier din rând:
- Am rugămintea, vornice Ureche, ca această cosiță să o așezați pe lespedea de mormânt a soțului meu, Eremia Vodă, la mănăstirea Suceviței.
Boierul luă fuiorul de păr castaniu al doamnei sale, reintrând în mijlocul celor ce o priveau cu ochii înlăcrimați. Ea înmână pumnalul soldatului, își sărută fiii pe frunte privind tăcută drumul ce o depărta de pământul peste care domnise și pe care îl vrusese neatârnat, pentru urmașii săi.
Schender Pașa privi această scenă încruntând privirea. Întoarse calul continuându-și drumul. Frumusețea acestei femei îi mișcă până și sentimentele lui, în ciuda faptului că prefera mai mult imberbi, decât femeia cu desfătările ei delicioase pe care le-ar fi dorit oricare alt bărbat zdravăn, pofticios al trupurilor muierești.
Mândrețea Elisabetei, ambiția și dârzenia grăitoare nu i le putea lua nimeni nici acum, în drumul spre robie. Ochii-i mari, frumos conturați, ca un sâmbure de migdală, chipul fin cu trăsături delicate, gura-i mică ca o inimioară însângerată formau chipul aceleia ce fusese Doamnă a Þării Moldovei, a înverșunatei catolice de la începutul domniei, a aceleia ce pentru liniștea fiilor săi se aliă cu mai marii puterilor Europene. Pentru ea, osmanlâii erau birul și păgânătatea.
Cu privirea dusă departe, spre țărmuri necunoscute, cu gândurile abătute, principesa oftă ușor în mersul forțat al carului tras de cei zece robi moldoveni ce cutezaseră a lupta împotriva marelui împărat al lumii, Mahomed al patrulea. Copitele cailor și roțile carelor bătătoreau pământul. Convoiul cobora spre gurile Dunării iar de acolo urma a se îmbarca pe corabia ce avea să-i poarte spre Istanbul.
Tineri, bătrâni, femei și copii urmau în robie pe cea ce le condusese destinele, alături de fiul ei, Alexandru, pe care Doamna îl ridicase în tron, în urma celuilalt fiu, Constantin.
Acel fecior, înecat de tătari, în urma pierderii războiului de la Cornul lui Sas, pe Prut. Abia împlinise șaisprezece ani când, aventurierul Ștefan Tomșa, pretendent la tronul Moldoveni, îl trase în lupta în care căzuse prizonier.
După pierderea lui Constantin, Elisabeta a știut, cu multă înțelepciune, să aștepte fiecare prilej, de pe pământuri străine și, atunci când timpul i-a fost prielnic, și-a înfrânt dușmanii așezându-l pe tron pe Alexandru.
Acum însă, fiica marelui nobil maghiar Toma Csomortany, proprietar al unei întinse moșii la Lozna lângă Lwow, soția fostului principe al Moldovei, pleca umilită, roabă în împărăția păgânilor.
Stropi grei de ploaie, stârniți ca din senin, se rostogoleau pe obrajii femeii ce ședea dreaptă, neclintită, sfidându-și soarta. Trupurile ude se mișcau în legănatul carului.
Schender Pașa gândi că, într-un astfel de mers, nu vor mai ajunge la Dunăre nici într-o lună de zile. Așa că, pe ploaia aceasta torențială, făcu semn convoiului să oprească.
Scoase de la jug robii sleiți de puteri și plini de nămolul drumului, înhămă șase cai, urcă prizonierii legați cu frânghii groase unul de celălalt în carele capturate, așeză ienicerii pentru paza și condusul căruțelor, și porni în galop spre Tulcea.
Bogdan, mezinul în vârstă de cinsprezece ani, își apropie capul de pieptul mamei sale. Ea, fără să-l privească, îi atinse cu buzele fruntea. Băiatul își ridică ochii asupra chipului ei.
- Mamă, unde ne vor duce? întrebă aproape șoptit, temător parcă de răspunsul ce-l va primi.
- Unde? ...Tu ești urmaș al neamului Movileștilor, al celor ce l-au slujit pe Marele Ștefan Mușat și nu trebuie a te teme de nimic. Oriunde ne vor duce, să fii demn de neamul tău!
- Am să fiu mamă; încercă să răspundă mezinul. Dar...știi...nu vreau să mor.
- Dacă nu vom putea muri, apoi atunci vom vedea.
- Alexandre, să nu îți lași fratele, mamă, de lângă tine...De Catrina și de Samuel nu mai știu nimic. De ce oare puterea lui Dumnezeu ne-a părăsit? Cu ce am greșit?
- Nu ai greșit cu nimic, mamă, se auzi vocea lui Alexandru, în ropotul asurzitor al cailor; ai fost așa cum trebuia să fie mama Principelui Þării. Noi nu am uzurpat pe nimeni. Nu am râvnit la avutul nimănui și nu am făcut rău decât celor ce ne-au vrut răul. Însuși Dumnezeu cere pedeapsa celor ce ridică spada asupra unsului Celui de Sus...Au fost și clipe de fericire dar, au trecut atât de repede.
Elisabeta își privi fiul zâmbindu-i trist: "Au fost și clipe de fericire", repetă în gând cuvintele lui.
Mintea sa călătorea în trecut la primul ei copil, Măria, născut la moșia Ustie, Pe Nistru, nu departe de granița Moldovei, la dragostea ce o purtase soțului ei, Eremia, la robia ce avea să o aștepte la Istanbul, dacă acolo îi va fi locul.
Așa cum ședea pe butucul de odihnă al Doamnei, până atunci a Þării Moldovei, mama voievodului Alexandru Movilă, cu părul ciuntit, cu privirile pierdute, vedeai pe martira catolică târâtă pe pământurile unei alte religii mult mai păgâne decât cea ortodoxă cu care își împăcase gândul, ca fiind a soțului și a copiilor săi.
Pădurile se întindeau de o parte și de alta a drumului. Verdele lor strălucea viu sub razele ivite dintre norii încărcați sub cerul senin, deschis înaintea clipelor de viață a celor trei, părăsiți de toată puterea și respectul de odinioară. Alexandru, mândru, întrupând frumusețea maică-si dar și firea blândă și înțeleaptă a tatălui, privea undeva, departe, căzut pe gândurile ce-i frământau sufletul. Ochii săi vulturești, de culoarea tăciunilor, se uneau cu negrul pământului pe care îl părăsea, lăsându-și iubita cu dragostea lor, pentru totdeauna. Își amintea acum că înainte de a pleca la luptă, Magdalena îi sărise de gât și cu lacrimi în ochi, ținu să-l întrebe:
- Când vei veni vom da în vileag dragostea noastră?
- Magda, cum terminăm cu păgânul mă întorc și vom face nuntă. Îți jur că mama nu se va împotrivi căsătoriei noastre.
- Alexandre..., ochii i se umplură de lacrimi, înecați ca un azur de răsărit de soare, când totul se ivește pur după o noapte adâncită în toate misterele. Se așeză în fața lui în genunchi: vom avea un prunc; plecă capul acoperindu-și fața.
Tânărul voievod uimit o ridică petrecându-și mâinile pe după mijlocul ei. Îi lipi capul cu cosițele de aur de pieptul său, lăsând-o să-i audă bătăile inimii. Erau învăluite de dragoste, de tot ceea ce putea fi omenesc în clipele acelea smulse din amintiri divine, dătătoare de viață. Își dorea să trăiască, să o țină în brațe pe aceea care avea să-i dăruiască un fiu, să alerge și să strige de bucurie că în curând va fi tată! Soarele să-i zâmbească, brazii să se plece să-i ureze viață îndelungată pruncului, iar luna, atunci când va fi să răsară, să-i lumineze nopțile. Zimbrul moldav să-i poarte tronul pe plaiurile cu miros de iasomie, în cântec doinit. "Ura aparține minții bolnave", își spunea deseori tânărul principe, iar "viclenia mintea șarlatanilor".
Ședea resemnat, alături de mama sa și de fratele său mai mic. îl prinse pe acesta de mână, privindu-l întristat:
- N-am avut vremea să vă fac viața frumoasă. Bogdane... de acum încolo avem de luptat cu oameni răi. Dacă nu voi putea să fiu din nou Domn al acestei țări, cei care vor urma, vor căuta să ne îndepărteze cât mai mult și cum vor putea până a ne lua chiar și viața. Lupta noastră abia de acum încolo începe. Am luptat numai pentru tron, viața noastră considerând-o ca pe ceva ce trebuia să fie, neacordându-i atenția cuvenită! De-acum încolo însă...
- Trebuie să trecem de partea legilor păgâne, se auzi vocea pierdută a Elisabetei; ca să putem supraviețui.
- Cum? Tu, înverșunata catolică, mă îndemni să-mi trădez legile mele strămoșești?! M-am născut ortodox și ortodox am să mor! Cu orice chip!
- Fiul meu, am gândit și gândesc, lupta nu poate continua decât de cei ce sunt în viață; completă doamna, privind undeva printre pădurile de stejari ce rămâneau în urmă.
Pe un povârniș zări o colibă acoperită cu crengi și, ca niciodată, acea casă atât de simplă, fără nici o importanță, o făcu să se mire; "Ce colibă singuratică! Cum de păgânii n-au ars-o? Unde or fi stăpânii ei?" și-ar fi dorit această casă în aceste clipe de disperare. Ar fi vrut să locuiască acolo, sus, să privească cerul, să cutreiere pădurea, să asculte susurul izvoarelor și cântecul păsărelelor, să admire răsăritul și apusul soarelui și... poate dacă ar fi fost așa viața ei ar fi curs altfel, fără tristețea care i-a umbrit sufletul. "Of”, își zicea: „ce greu este să fii mamă și să trăiești privind pierzania copiilor tăi”.
- Voi, vă rog, nu mă faceți să plâng în fața oamenilor, vreau să mă ascultați, vă rog, nu mă părăsiți.
Alexandru și Bogdan o priveau înduioșați, fără a da vreun semn de nesupunere, dar nici de ascultare față de rugămințile ei.
- Recunoașterea unui singur stăpân al lumii am învățat-o de la tine. Vrei să ne umilești! răspunse categoric, mezinul.
- Și tot de la mine veți învăța a vă supune musulmanilor, dacă va fi nevoie. O veți face pentru revenirea noastră la tronul țării...Alexandre, ești urmaș de drept al neamului Movilestilor iar eu sunt mama ta și în repetate rânduri, Doamna Þării Moldovei. Vă cer să mă ascultați pentru binele vostru. Tu, Bogdane, deocamdată vei face așa cum îți cer eu și fratele tău mai mare...
Se așternu liniște. De car se apropie călare bulucbașa de ieniceri, descifrând crâmpeie din vorbele prizonierilor. Privind-o insistent, pe sub turbanul ce îi acoperea sprâncenele stufoase ale ochilor mici, de mongoloid, îi observa respirația precum și privirea dură, plină de răzbunare. Cine cuteza să o privească în ochi când era stăpâna țării? Iar acum, păgânul, cu șalvarii lui violet, fluturând în bătaia vântului, cu iataganul prins la mijloc, îndrăznea să-i facă propuneri din priviri, să o șantajeze.
Se apropie mai mult de car și, aproape șoptindu-i, spuse:
- Bașta iazîlmîș olanin ghelmeși vagiptîr (ceea ce este scris pe frunte trebuie să se întâmple), pronunță iute, apăsat, după care zâmbi: femeia mea eram!
Alexandru se ridică vrând să-l pocnească cu piciorul. Acesta se depărtă punând calul în galop.
Carul își continua drumul spre Galați. Cei șase ieniceri care formau escorta capturii domnești, călăreau tăcuți, aproape unul de celălalt. Fuseseră recrutați din stepele tătare și erau în stare de orice crimă, pentru o pungă de bani în plus. Împlătoșați, pe cap cu cucile ienicerești, cu lingura de lemn în loc de panaș, cu archebuzele la umăr și furcheții la mâna stângă, se clătinau la fiecare mișcare a cailor. Când săltau după șei pungile cu praf de pușcă de la cingătoare le loveau mânerele iataganelor de la șold.
Schender Pașa ordonase căpeteniei ienicerilor să aleagă un grup de astfel de păzitori pentru ca drumul lui să se desfășoare în liniște. În careta-i cu perdele din mătase violet ce nu permiteau a se vedea în interior, pașa se desfăta în brațele unei copile, obligată a-l urma în seraiul lui din Istanbul. Abia împlinise cincisprezece ani copila și mai marele oștilor trimise de sultan să facă liniște în această parte a imperiului, o răpise din sânul familiei înlăcrimate, rămasă suspinând la poalele Subcarpaților Moldovei.
Din colțul în care era ghemuită, pașa o trase spre el, pe covoarele persane, moi, aduse din Siria. Îi dezveli trupul acoperit cu o cuvertură din mătase albă și, înfometat ca un uliu, se repezi asupra pradei, treacându-și buzele umede de la piept spre pântece. Mâinile lui păroase luau forma pieptului tare, pietros și rumen ca două mere pârguite. Copila speriată nu știa în ce parte s-o ia pentru a scăpa de sub greutatea hoitului păgân. Își trase cu iuțeală cămașa ce o avea pe el rămânând gol. Simțindu-l, fata roși, închizând ochii. Zvâcni puternic, strângându-i în acea clipă buzele-i mici, roșii, între buzele lui cărnoase acoperite de o mustață groasă și țepoasă. Neputând țipa de durere, fata rămase încremenită, lăsându-i-se apoi moale. Morfolirea i se păru o veșnicie copilei care ședea întinsă, goală ca o stană de marmoră, privind un desen al baldachinului ce forma acoperișul carului de supliciu. Ce va urma de acum încolo cu ea? Dac-ar fi știut, și-ar fi luat zilele din chiar noaptea asta.
Acum o săptămână, până a fi luată de osmalâu, zburda prin satul ei, așezat pe coasta unui deal. Flăcăii toți îi făceau curte, dând ocol căsuței sale părintești ce-și afla poarta în dreptul fântânii satului. Acolo îl cunoscuse pe Vasile al Irinucăi, femeie necăjită, rămasă fără cei patru băieți și omul ei, căzuți sau luați în robia otomanilor. Îi vedea și-acum ochii lui senini și calzi, părul lăsat pe umeri, trupul mândru acoperit cu cămașă de borangic, țesută de maică-sa, să placă fetelor, prinsă cu brâu lat. Mustața ridicată la colțuri, abia mijită deasupra buzelor cărnoase și roșii ca vișinile sub soare, ascundea gura lui mare, bărbătească, ce o sufocase atunci când, plecați în pădure, după o ploaie, să culeagă ciuperci i se lăsase pradă gurii sale. I s-a lăsat ușor în brațe, iar el, culcând-o pe iarba încă umedă, o sărutase cu atâta foc, încât ea, speriată, se smuci, luând-o la fugă.
Abia acum înțelese copila ce semnificație avea sărutarea, când bătrânul ce se afla lângă ea, sforăind, se zbătuse deasupra ei. Îi era rușine de vârsta pașei și de suferința în care se afla. Dacă ar fi avut putere l-ar fi ucis cu mâna ei pe acest om care a răpit-o de lângă părinții săi, rămași ca și mama lui Vasile, singuri pe lume.
Gândind, zâmbi fără să vrea. Mai acum o lună, Vasile o ceruse de nevastă. Urma să vină să o ceară femeie în casa lui. "Știi", își aducea aminte de vorbele acelea, "vreau să-mi fii a mea. Nu pot să mai trăiesc fără tine. Te visez nopțile și-mi închipui că ești lângă mine când iau perna în brațe. La coasă rămân în urmă, că mă gândesc la tine. Eu vin la ai tăi să te cer". "Vasile, eu să fiu nevastă? răspundea ea, păi ce știu eu să fac pentru tine?" și izbucnea în râs. El o privea supărat spunându-i că-și bate joc de dragostea lui, că el îi vorbește serios iar ea îi ia totul în șagă. Ca să-l împace, îi fura un sărut și fugea. Atunci alergau pe dealul împădurit. Prinzând-o, o cuprindea în brațele lui vânjoase, o așeza pe iarba mirosind a proaspăt, pistruiată cu flori mici, de toate culorile, o săruta cu toată afecțiunea dragostei ce i-o purta, strângându-i în palmele lui bătătorite de coada coasei, sânii mici și tari și fetei îi plăcea.
În satul acela de la poalele munților, nu departe de Voloveții Sucevei, feciorul Irinucăi își pusese în gând să-și facă o gospodărie mare, cu aleasa inimii lui, așa cum fusese casa pe vremea când tatăl său, țăran răzeș, trăia. Slujbaș al vornicului Bucioc, tatăl își luase mai mereu flăcăul la curte, când treburile boierului cereau mare grabă în a fi duse la capăt. Și aici, Vasile îl zărise pe coconul Constantin și pe coconul Alexandru, feciorii lui vodă, în contăș de postav fin, albastru de Flandra, cu ciubote roșii de marochin și jungher la cingătoare. Frumoși și mândrii nevoie mare. În fața lor căzuse în genunchi când, însoțiți de comisul Mihăilescu, veniseră să vadă caii aleși pentru cursele din toamnă, când feciorii de boieri îsi întreceau dibăcia în ale călăriei. El prinsese darul îngrijirii cailor și comisul văzându-l harnic și dibaci îl cerea mereu tatălui său să îl aducă la curte. Ba mai mult, îi promisese că atunci când vodă va veni să vadă herghelia îl va prezenta ca pe unul ce cunoaște îngrijirea cailor. Dar vremurile nu vrură să fie așa cum ziseseră, el căzuse în luptă, iar ea, roabă la păgâni.
Noaptea înnegrise orizontul. Marele convoi, cu aproape douăzeci și ceva de mii de suflete, cobora în bezna lăsată ca o pătură groasă peste lungul drum spre Brăila. Trecură de Cucuteni, străbătând Valea Oilor, pe stânga apei. Liniște. Doar vântul gemea prin frunza codrilor. Doamna Elisabeta, Vodă Alexandru și coconul Bogdan, priveau liniștiți, acoperiți cu pături groase, codrii care rămâneau în urmă.
Luna care, pesemne, nici ea nu voia să vadă carul sărăcăcios al odraslelor domnești, purtate ca prizonieri ai osmalâilor, se ascundea după nori și apărea doar la intervale mari de timp. Făcliile pămătufurilor îmbibate în păcură, aprinse de curând, luminau fețele obosite ale oamenilor. Mlaștinile și bălțile, parte din ele secate, se lungeau de o parte și de alta a drumului greu, anevoios.
De vornicul Bucioc, fost om de încredere al Movileștilor, care acum era de partea noului domn impus de turci, se apropie bulucbașa de ieniceri, comandant al trupei de veghere a carului domnesc. Teama lor era ca nu cumva oastea polonă, rămasă și risipită spre hotarele transilvănene, să ceară ajutor maghiarilor, din a căror neam Doamna Elisabeta se trăgea, și să-i atace în drumul lor spre lași.
Când Vodă bătuse în retragere, vornicul cu alți doi boieri ce nu îi mai vrură domnia vasală leșilor, în fruntea celor două mii de tătari, în apropierea lacului Dracșani, pe drumul dintre Hârlău și Botoșani, tăie drumul fugarilor, făcându-i prizonieri. Cum îl văzu în mâna supușilor lui se apropie ca turbat de Alexandru Movilă și-i smulse cuca din cap, semnul puterii voievodale:
- De azi, familia ta nu va mai domni peste Moldova! se auzi vocea gâfâindă a vornicului. Noi avem alt domn care să ne fie alături. Din sfatul țării vor pieri toți leșii pe care i-ai considerat ca adevărați sfetnici. Uite cum te-au adus! Ai atras ura sultanului și moartea boierilor!
- Eu n-am ucis pe nimeni, vornice, răspunse puțin tulburat de cuvintele boierului Bucioc, Vodă Alexandru.
- Nu tu. Dar polonii pe care i-ai avut în slujbă au ucis pe toți aceia ce s-au împotrivit dorinței lor. Și i-ai lăsat. N-ai vrut să crezi că vor Moldova pentru craiul lor. Privește-i pe toți cei care te-au urmat că vor cădea sub securea pașei. Ne-am ucis între noi, frați de același neam și cu același sânge. Se întoarse căutând cu privirile în gloata de boieri ce se afla în dreapta lui vodă. Fiind călare, zări capul plecat al vornicului Ureche. Hei, vornice Ureche! Ti-am spus că mult nu va domni! Nu era al ăstui pământ!
Vornicul Ureche ridică privirile obosite către cel ce ședea în fața lui călare. Cu voce joasă, domoală, îi zise:
- Ce spui tu, jupan vornice Bucioc? Ce-am socotit în seara aceea era de dreptul meu a-i face cunoscut lui Vodă. Ceea ce ai crezut tu că faci bine pentru Moldova, ai făcut rău. Ai trădat-o atunci când avea nevoie de ajutor. Ia aminte, vornice Bucioc, că eu am luptat pentru țara străbunilor mei și... pentru vodă, că era Domnul Moldovei. Noi am greșit vornice că l-am părăsit și nu i-am arătat drumul drept. Mi-am dat seama târziu de asta. Și când am vrut să stau de vorbă cu fiecare din partida opusă, nu te-am mai găsit. Părăsiseși cu alți boieri atât Sfatul ce-l cerusem lui Vodă, cu prețul capului meu, cât și pământul ista, la cei ce îl râvnesc...
- Nu voi sfaturi acum vornice. Întoarse capul, depărtându-se de toți aceia care, tăcuți, așteptau ce se va întâmpla cu viața lor, asupra căreia Schender Pașa avea să decidă.
Principele rămase în picioare, drept, fără a schița nici cel mai mic semn. Îl privi lung, trist, cu inima cutremurată. Părul îi flutura în bătaia vântului, ochii-i vulturești priveau în zare și, numai atunci când se simți prins de brațe de ienicerii pașei, închise ochii, oftând: "Pentru cât timp te voi părăsi, țărișoara mea?"
Împins de la spate, urmat de mama sa și de fratele său mai mic, urcară în carul eliberat pentru transportul lor. De acolo a putut vedea decapitarea câtorva prizonieri moldoveni și polonezi.
Răsăritul de soare în loc să-l lumineze îl umbri pe tânărul ce până mai ieri fusese domn al țării și care acum privea neputincios cum trei dintre căpitanii săi, ce luptaseră pentru dreptul lui de a le conduce destinele, ca urmaș al fostului voievod, își îndreptau pașii spre securea călăului. Carul le fusese tras spre eșafod.
Lângă Schender Pașa ședeau pe pernele mătăsoase și moi, cu picioarele încrucișate, Principele Radu Mihnea al Ardealului, fugarul Domn al Munteniei, Radu Șerban, vornicul moldovean Bucioc, hanul tătarilor, bulucbașa de ieniceri Selim, bulucbașa de akingii Ibrahim, generalii Noranim și Acșagîr.
Pe două rânduri de perne, mai sus decât toți ceilalți, ședea Schender pașa. Purta o za de Damasc, sub care se vedea binișul stacojiu, lung, cu mânecile largi și despicate strâns pe bust și larg în poale, căptușit cu blană de capră. Șalvarii îi erau verzi, ca semn distinct al înaltei sale funcții, iar cizmulițele ușor încovoiate erau galbene. Coiful, înconjurat cu un turban alb, strălucitor, din mătase pufoasă de Berares, se înălța sfidător. Pe șase stâlpi flutura baldachinul din mătase roșie, ce îi ferea de razele soarelui, având deasupra stindarul verde al imperiului, cu semilună.
Se produse un freamăt pe care tobele îl acoperiră.
Un grup de ieniceri duceau încadrați treizeci de oameni, prizonieri în uniformă valahă și polonă.
Ochii familiei domnești întâlniră privirile celor aleși a li se tăia capul, fiindcă au îndrăznit să ridice sabia împotriva armatei marelui padișah, împăratul împăraților lumii.
Liniștea, așternută grea peste aceste locuri, împrăștie în sufletele celor prezenți teamă și totodată ură. Copiii de suflet strânși din casele arse și prădate ale țăranilor, urmăreau supliciul, adunați unul într-altul, înghesuiți în carele neîncăpătoare.
Schender Pașa ridică mâna ca semn al începerii actului de pedepsire. Tobele răsunară scurt. Primul, împins de doi ieniceri spre butucul decapitării, apăru în fața mulțimii. Era un căpitan de oaste domnească, direct din slujba principelui Alexandru. Ajuns în dreptul călăului, își întoarse fața spre voievodul sub îndemnul căruia luptase. Privirea lui o întâlni pe cea a lui Alexandru. Ochii lor tineri se priviră îndelung. Călăul îi rupse gulerul înalt ce-i acoperea grumazul dând a-l apăsa spre butuc. Tânărul se smuci, și își privi încă o dată Principele din ochii căruia lacrimi fierbinți se prelingeau pe obrajii înflăcărați.
Căpitanul surâse și colțurile buzelor săltară smocurile mustaței stufoase ce-i acoperea gura uscată. Se așeză în genunchi, își potrivi capul, rămânând așa până când, din grumaz, începură a țâșni zeci, sute de firicele de sânge, înroșind butucul.
Elisabeta împietri, dar nu se clinti din loc. Auzea zbieretul copiilor, al fetelor luate pentru haremurile demnitarilor otomani. Plânsetul lor o îngrozea. Cei prezenți gemeau ușor la fiecare cădere de capete.
Soarele se ridicase cu mult deasupra orizontului, tăind cu razele lui pânza seninului de zi.
În dreptul eșafodului ajunse cel de al treizecilea condamnat. Un tânăr înalt, chipeș, cu ochii mari și senini ca ai apelor cristaline de munte, mustață groasă, până la coțurile buzelor, plete negre, căzute peste umerii dezveliți din cauza sumanului despicat în luptă. Mâna dreaptă îi sângera ușor sub mâneca ruptă, roșie de sângele închegat.
Schender pașa ridică iute mâna. Doi ieniceri îl luară de brațe, târându-l spre locul unde, cu trabucul în gură, marele demnitar turc privea. În fața pașei ienicerii îl aplecară cu fața la pământ. Acesta se smulse ridicându-se mândru. Își întoarse pe jumătate corpul spre cei din carul prizonierilor domnești, aplecându-și capul către ei.
- Mărite Doamne, eu mă închin doar ție. Tu ești și vei rămâne domnul meu, pentru că viața mi-o vor lua păgânii aceștia.
Se întoarse către pașă, înfigându-i în ochi săgețile pline de ură ale privirilor sale. Schender se cutremură și făcu semn să il ia din față pe ghiaurul ce îndrăznise să-l privească amenințător.
În fața eșafodului, tânărul căpitan se opri. Căzu în genunchi, spunându-și rugăciunea:
"Tatăl nostru care ești în ceruri
Sfintească-se împărăția Ta,
Facă-se voia ta, precum în cer si pe pământ..."
Tobele băteau căutând să astupe vocile supușilor ortodocși care recitau odată cu cel condamnat, rugăciunea.
Pașa se ridică în picioare.
- Nemernicie. Ghiauri netrebnici. Faceți ceva să tacă! răcni puternic, îndemnând să i se taie cât mai repede capul.
Ienicerii îl aplecară pe butuc. Vocea lui nu înceta să se audă:
"Și iartă-ne nouă greșelile noastre, precum..."
Capul i se rostogoli, înroșind pământul. Ochii îi deschise, clipind repede de câteva ori, limba și-o trase în gura năclăită de sânge, rămânând așa, nemișcat.
Tobele tăcură.
Trupul târât prin fața carului din care, timp de aproape cinci ore, Principele Alexandru împreună cu mama sa și fratele său mai mic priviseră chinul celor ce-și jertfiseră viața pentru ei, se zdrobea de bolovănișurile locului, înroșindu-le cu sângele ce nu contenea să se scurgă.
Un ienicer defilă apoi prin fața tuturor cu capul tânărului căpitan care îndrăznise a înfrunta pe marele pașă, ca semn că cei care vor mai îndrăzni să se ridice împotriva "Sfântului Imperiu", așa vor păți, aceasta fiind una din ușoarele pedepse a celor răzvrătiți..
Schender se retrase, împreună cu cei ce îl însoțeau, în cortul pregătit pentru ospăț.
Mai-nainte avea să-l pună în scaun pe Radu Mihnea, de pe urma căruia știa că își va mări propriile bogății. Vorba lui fiind cu greutate pe lângă Sultan, în împrejurările actuale, când raporturile dintre poloni și turci se înrăutățiseră.
Principele Radu învățase la școlile superioare din Veneția, cunoscând limbile greacă, italiană și turcă. Se remarcase ca un tânăr dotat cu o inteligență ce uimise pe profesorii Universității Venețiene. Împins de împrejurări, mazilise pe Alexandru, fiul răposatului voievod al Moldovei, Eremia Movilă.
Când se întâmpla să treacă pe lângă carul celui ce fusese Domn al Moldovei, privirile nu și le ridica din pământ, iar inima simțea cum îi zvâcnește puternic în piept. Din ordinul lui se aduseseră prizonierilor din car hrană și pleduri pentru drum.
"De ce viața este atât de crudă?" se întreba Mihnea; "De ce unii sunt obligați să moară iar alții să se înalțe pe oasele lor? Mi-aș dori să fiu undeva, departe de toți oamenii aceștia dedați tuturor răutăților. Câte frumuseți pe chipul celora ce au sufletul curat. Doamne, iartă-mă"... și-și ridică privirea către cerul senin al acelei după-amieze de 24 august 1616.
Simți o teamă în suflet. Aceiași neliniște care-l cuprinsese atunci când mama lui, Voica, revenise după doi ani, scoțându-l din mănăstirea călugărilor de la Athos.
- Unde ai să mă mai duci, mamă? întrebase cu o voce speriată adolescentul.
- Vom pleca în Italia, la bunica Ecaterina Salvarezi. De acum încolo, va trebui să te formezi ca om și ca principe pentru tronul valah. Vei învăța latinește, italienește, grecește. Vei trăi la Veneția, alături cu verii tăi și în special doresc să te apropii de mătușa ta Maria Minio ... Prin familiile noastre avem mare trecere la Dogele Veneției care ne va ajuta.
- Pe tata l-ai mai văzut?
- Nu, răspunse categoric mama sa. E la Constantinopol, înconjurat de femeile haremului său. E pașă de Nicopole și otomanii îl numesc Mehmed Bey.
- Tatăl meu? Se miră viitorul principe valah.
- Da, dragul meu, tatăl tău, pe-acolo pe unde este, a știut să-ți mai facă doi frați: Ibrahim Bey și Mustafa Bey, și surori: Caise Catum și Ihume Catum, ca să nu fii singur.
În timpul celor doi ani petrecuți la mănăstirea Iverului, întrerupse orice legătură cu exteriorul. Vroia să-și vadă tatăl dar nu îndrăznea să-i mai spună maică-si nimic, observând-o așa de pornită împotriva lui. Ajunși la Veneția, îl purtă prin minunata Piață San Marco, sub cerul minunat de senin al acelei luni de sfârșit de vară, în acompaniamentul valurilor înspumate ale mării Adriatice, lovite de zidurile impunătoarei cetăți.
Despre măreția acestui magnific centru occidental se spunea de către contemporani: "Veneția ține în ea toată Italia" și este "podoaba și frumusețea ei", "lumina artei" lumii.
Lumea aceasta nouă, a deșteptat în tânărul Basarab aventura și înțelepciunea savantă dar și veleități ascunse, altele de cum și le formase de copil, crescut întâi pe malul Damboviței cu acea dulce apă a bucureștenilor și apoi ca adolescent, călugăr pe stâncile frumoase, dar austere ale Athosului.
Toate acestea îi trecură prin minte, derulând trecutul unei părticele din viața sa, în drumul spre cortul Pașei Schender, unde avea să se țină ospățul.
De departe văzu din nou carul în care cei trei prizonieri stăteau în picioare. Pentru scurt timp, privirea lui se întâlni cu cea a lui Alexandru: "Eu te-am înștiințat să pleci cu toți ai tăi și cu bogățiile voastre, că turcul mă va numi domn al țării tale. Nu m-ați ascultat ...", trecu din uitătură gândul său în mintea celuilalt. Alexandru îl privi trist, fără dușmănie. Închise ochii ca semn că a înțeles răspunsul și-și lăsă pleoapele să-i peste ochii obosiți.
Radu oftă adânc și porni încet în urma demnitarilor turci și valahi. Își aduse aminte că și pe fiul său mai mare, ce îl avea cu doamna sa Arghira, îl chema tot Alexandru și oftă din nou, poate pentru faptul că nu ar fi dorit niciodată ca fiul lui să aibă un astfel de sfârșit, o soartă atât de dură. Si de ce același nume?