Soarele se sparge într-o infinitate de nuanțe, arzându-i obrajii... Rob încearcă în zadar să își acopere chipul. Șapca îl face să asudeze. Simte cum firicelele de sare se amestecă în părul năclăit. E cald, iar amintirea ultimei guri de bere se topește în asfaltul moale. Oamenii îl înconjoară și îl lovesc cu nepăsare. Ar vrea să pună mâna pe o bâtă și să le distrugă fețele pline de mândrie. Niște sclifosiți nenorociți, mârâie încă o dată. La naiba cu toată lumea asta!
Pipăie cu mâna dreaptă hârtia. Pare să îi ardă buzunarul. Își linge buzele uscate și simte gustul amar care îi aleargă pe dinți. Probabil că va începe să se descompună până când vor catadicsi să îl desprindă de pe caldarâm. Face un efort și se prinde cu ambele mâini de prima treaptă metalică. E pe punctul de a aluneca dar reușește în ultimul moment să se agațe mai bine. Scapă o înjurătură printre dinți și începe să urce. Simte cum scara încinsă îi arde palmele. Oare idioții care au conceput-o nu s-au gândit și la soare...? Trebuie să fii chiar ignorant ca să nu ții cont nici măcar de chestia aia mare din vârful cerului...
În cele din urmă priveliștea acoperișului i se oferă fără menajamente. Jegul domnește autoritar. Probabil că femeia de serviciu a alunecat pe o coajă de banană mucegăită și acum zace într-un salon obscen de curat. Pe bune, ar trebui să interzicem curățenia excesivă, este pur și simplu inuman față de cei care știu să aprecieze o doză sănătoasă de murdărie...
Scoate bilețelul și îl plimbă dintr-o mână în alta. Nu are rost să îl mai citească. La naiba, îl știe pe de rost. Degetele murdare i s-au impregnat pe hârtie. Probabil că sângele le va contura și mai bine urmele. Aceste amprente, ultimele lui urme în această lume inutilă...
Aude foșnetul specific dimineților de vară târzie... Oamenii se trezesc parcă toropiți, nevrând să se desprindă de așternuturile răcoroase pentru a se arunca în mijlocul mulțimii nebune.
Se apropie de balustradă. Strada pare mică și neînsemnată de la această înălțime. Intrarea în restaurant este măturată de doi mexicani foarte tineri. Probabil copii care lucrează la negru... Fir-ar să fie, țara asta se duce de râpă! În curând o să ne conducă nenorociții din ghetouri! La naiba cu legile lor infecte și cu libertatea lor de exprimare. Cuvinte pompoase pentru atras prostimea...
Pune un pas pe balustradă. Sticla de votcă care plutește în stomacul lui se împletește cu ciroza și dansează o salsa languroasă. Da, îmbrățișarea morții... Ar ieși de-aici un film perfect pentru tâmpiți. Probabil că toți puștanii de 16, 17 ani ar veni și și-ar dedica viața împlinirii filosofiei sfertului de litru!
Se suie cu greutate pe balustradă. Acum că este atât de aproape de momentul final, totul i se pare mai simplu. Ah, ce-aș vrea să îi văd acum pe toți, să le spun în față tot ceea ce aș fi putut să le spun pe parcursul anilor. Un pistol, câteva gloanțe și o oportunitate, de atât aș fi avut nevoie. Dar niciodată nu am avut destui bani ca să îmi permit un pistol... Niciodată nu am avut destui bani.
Ce ușor e să mori. Singurul lucru pentru care nu ai nevoie de studii sau de lecții. Să mori, pur și simplu să te prăbușești în gol, să faci încă un pas, pasul decisiv, pasul care poate transforma un ratat într-un subiect de maximă audiență. Noul mileniu și cele 5 minute de celebritate ale fiecăruia dintre noi, iată filosofia pe care a inaugurat-o primul sinucigaș. O moarte care poate transcede o existență ratată, sau de fapt, cuvintele nu mai au nicio valoare în cazul în care alegem să păși..............
Bufnitura răsună însuflețind pentru câteva secunde aleea îngustă. Razele soarelui se reflectă jucăuș în sângele împrăștiat pe caldarâm... Casa Bonita, cel mai faimos restaurant din Denver, se pregătește să își deschidă porțile pentru cei ce vor să se bucure de magia mexicană.
Astăzi se servește friptură în sânge... Cu multe condimente... Pentru a înțelege cu adevărat ce frumoasă este viața...