Cărpănache Smarandache

Ieri, mai pe seară, intru în cârciuma aia maidaneză, poreclită "La trei morminte", datorită faptului că numai gardul o desparte de cimitirul Sf. Paraschiva, cu gând să beau o cinzeacă; dar aici, peste cine credeți că nimeresc?!
Parcă nu-mi venea să dau crezare ochilor- vorba emisiunii ăleia de la televizor "Incredibil, dar adevărat" Ei bine, la una din mesele alea jegoase, îl zăresc pe cumătru' meu Cărpănache.
"Măăăi! imi zic eu. Aici nu-i lucru curat la mijloc! Ce dracu' caută Cărpănache, în bomba asta împuțită, în care marea majoritate a clienților sunt niște ordinari de ultima speță?... Acu', să nu trageți concluzii pripite, băgându-mă și pe mine în aceeași oală, cu ăi de care vă zisei. Explicația ar fi, că mi se făcuse al dracu' chef de-o țuiculiță și cum prin casă n-am găsit scânteie de băutură, am ieșit, iar prima cârciumă ce-mi răsări în cale fu asta, așa că-i trecui pragu'. Eu, ca eu, că nu-s viță de boier și nu fac notă discordantă cu decoru', da' ce căuta cumătru' Cărpănache aici...să mă fi picurat cu ceară și tot n-aș fi priceput. El, care de când fusese ales secretar de partid pe fabrică, nu-i mai dădea binețe, nici la mă-sa, nici lu' tat-su și nu-i mai ajungeai cu prăjina la nas. El, care renunțase chiar de a doua zi la șapcă, faimoasa lui șapcă, împletită de nevastă-sa Elvira din P.N.A. de culoare mov pe care cei mai mulți se întrebau, dacă și-o dă jos când doarme; că deh! nu se asorta la costumu' de gabardin. El să fie oare ăla care, prăvălit pe un scaun, cu haina descheiată și cămașa scoasă din pantaloni, da din mâini ca un dirijor de orchestră simfonică, străduindu-se să urmărescă ritmul unei melodii, care se împrăștia între pereții locantei, căutând parcă să-i miște din loc?!...
În ciuda tuturor îndoielior inițiale, evidența era prea clară. Cel pe care-l zărisem de cum am trecut pragul, era totuși cumătru' meu, Cărpănache. Hotărât să lămuresc misterul prezenței lui într-un asemenea loc, m-am apropiat de masa la care ședea. Trag unul din scaunele libere mai aproape de al lui, apoi, bătându-l pe umăr ca să-i atrag atenția asupra mea zic:
- Hai noroc, Dache! că așa-i spun toți cunoscuții, prescurtându-i numele cu care-l înzestrase nașă-su; de parcă n-ar fi fost suficient, că-l moștenise și pe ăl de Cărpănache.
Ãsta lasă mâinile-n jos pe tăblia mesei, răsturnând ca la un joc de Domino, cele câteva pahare și se uită la mine, ca un vițel lovit cu bâta între coarne.
- Noroc Dache! repet, când mi se pare că în fine și-a concentrat atenția asupra mea. Ce faci aici? adaug după o scurtă pauză.
- Nu...nu...se ve...vede? reuși să rostească cu greu, poticnindu-se după fiecare cuvânt. Am...am...LINIȘTE!!! răcni, zvâcnind de pe scaun cu o iuțeală de care nu l-aș fi crezut capabil, într-o astfel de situație. Efortul făcut, a fost se pare cu mult peste limita posibilităților lui, căci pendulă ca un plop bătut de vânt și era cât pe ce, să se răstoarne peste masa din spatele său. Bănuind care ar putea fi rezultatul unei asemenea încercări, l-am apucat repede de reverele hainei, așezându-l binișor; după ce în prealabil, am luat pălăria turtită și murdară pe care o văzusem acolo, aruncând-o pe un alt scaun. Am chemat pe unul dintre chelnerii care se învârteau printre mese, ca să mă lămuresc dacă "scumpul" ăsta de cumătru al meu mai avea ceva de plată, gândindu-mă să-l duc acasă.
- Trei sute optzeci și șase, șefu', îmi zise acesta, după ce făcu socoteala în stil profesional, întinzându-mi nota de plată.
Îi dau patru sute, precizând că poate să păstreze restul și apoi, înșfăcându-l cu toată nădejdea pe Cărpănache, dau să ies cu el de acolo, dar, n-a mers. Văzând că vreau să-l lipsesc de prezența la "onorata adunare", pas de-l mai mișcă din loc. Se ancorase zdravăn de scaunul greu de fier, mormăind ceva neânțeles.
- Vă ajut eu, domnu' se oferi ospătarul, obișnuit probabil cu asemenea situații delicate. L-am prins de câte un braț și-am încercat să-l ridicăm, numai că rezultatul a fost nul, la fel ca mai înainte.
-Stai binișor, Dache, că altfel te leg și te duc pachet acasă la nevastă-ta! Nici nu știi ce bucurie mare pe capul Elvirei, când te-o vedea în halul ăsta!
Cred că numele neveste-si, declanșase în mintea-i încețoșată de aburii alcoolului oarecari resorturi, căci renunță la opoziție, lăsându-se cărat; numai că acum se trezise în el cheful de cântare, lălăind afon, dar cu o dăruire demnă de o cauză mai nobilă, unul din cântecele la modă: "Magdaleno spune drept/ Cine te-a mușcat de piept?"
Mi-am dat seama că în halul în care era, n-aș fi fost în stare să-l duc singur până acasă, așa că odată ieșiți din cârciumă, am căutat o bancă, pe care am și aflat-o la poarta cimitirului. Voiam să aștept până ar fi trecut un taxi prin preajmă, să transport "coletul" la domiciliu.
- Ce dracu' făcuși Dache? Cum de-ai încurcat poteca de-ai ajuns taman aici?
- Am...am...Păi tocmai asta voiam să-ți spun, dar nu m-au lăsat ăia cu muzica lor- rosti dintr-o răsuflare, reușind să nu se mai bâlbâie, ca la început. Am băut un rom.
- Un rom zici?! Se vede, căci numai pălăria a rămas din el- i-am zis, privind șăgalnic la pălăria, pe care nu știu cum o înșfăcase la ieșire, iar acum o mototolea cu mâinile în neștire.
- Cum?...Ce?...C...care pă...pălărie? îngăimă cu un aer nedumerit.
- Asta pe care te străduiești s-o coafezi, de mama focului; căci doar n-oi fi având pretenția că-i a ta?!
- Asta??!! zise, ridicând-o până sub nas și privind-o ca pe ceva bizar, microscopic. Asta-i a lui Fane Cip-Cirip...Tu nu-l știi pe Fane, care cântă la tambal in taraful lui Jenel Gheară?! mă întrebă, contrariat de faptul că mie părea să nu-mi spună nimic acest nume.
- Eu nu-l știu, da' tu de când ai mă rog, cunoștințe așa "distinse"?
- Băă, tu ești prost!!
- Oi fi, dacă zici.
Câteva bătrâne în straie cernite, care tocmai ieșeau pe poarta cimitirului, încărcate cu săpăligi și căldărușe, se opriră un moment, privindu-ne cu o expresie amestecată de reproș și nedumerire.
- Ce vă holbați așa, coțofenelor?! le luă la rost Smarandache al meu. Mai bine v-ați cărăbăni dracului acasă, că uite vă pândește Moartea de după tufa de colo! Molii prăpădite!
Făcându-și cruce discret, babele o luară din loc, neputând garanta că unul aflat într-o asemenea stare, n-ar fi capabil și de lucruri mai neplăcute.
- Și ce ziceai de pălărie? l-am întrebat mai mult ca să-i distrag atenția.
- E a lui Fane Cip-Cirip.
- Și cum a ajuns la tine? Că doar n-o fi purtat-o vântul?!
- Am zis eu că ești prost!!
- Ai zis!
- Băăă! Tu n-ai habar ce-i pe lumea asta! Ai auzit de romanul ăla "Prinț și cerșetor", a lui Marc Tuvain?
- Mdeh! N-oi zice acu' că tu faci partea prințului, iar Fane ăsta cu care mi-ai împuiat capul, pe cea a cerșetorului!
- Ba tocmai! Am vrut eu să schimbăm și restul, dar Fane m-a oprit. Zicea că nu se cade să ne dezbrăcăm acolo, de față cu toată lumea; că după ce ieșim, știe el un loc unde nu ne deranjează nimeni.
- Bun băiat Fănică ăsta al tău, n-am ce zice! Numere de striptis le mai lipseau ălora la cârciumă, că-n rest, au de toate!
- Auzi! Ia lămurește-mă și pe mine, ce-i aia...stristis...ori cum dracu' i-ai spus.
- Striptis!... Boule! adăugai în gând. E aia de-i făcui tu Elvirei, de ajunsei să te am de cumătru...Nu te-aș mai fi avut- completai printre dinți ca să nu înțeleagă el.
- Așaaa! Care va să zică, de ăștia-mi ești Fane??!! Băă da' eu nu-s omosexual!
- N-are a face ce ești sau nu. Ãla te-a îmbătat cu gând ca să te curețe. Bani ai la tine?...Ceasu-l mai ai?
- Ceasul e, dar banii nu, răspunse după ce-și scotoci rând pe rând buzunarele, întorcându-le pe dos. Stai așa! Acu' mi-aduc aminte! I-am dat lui Fane, că-mi spunea, să nu cumva să-i pierd dacă-i țin la mine.
- Ei, i-ai pierdut!...Măcar erau mulți?
- Vreo șapte mii și ceva...dacă-mi aduc bine aminte.
- Un fleac acolo! Tot suntem lângă cimitir. Ia un colac și o lumânare și zici că i-ai dat de pomană, pentru odihna repausaților întru Domnul; că doar ai și tu morți în familie.
Înviorat, dacă nu chiar trezit de-a binelea de lovitura primită de pierderea banilor, începu să-și drăcuie aprins, inconștiența.
- Da' ce-ai căutat tu în bomba aia, mă Dache? Să-mi moară soacră-mea de pojar, dacă pot pricepe!
- Să ți-o zic și pe asta, dacă ții așa morțiș s-o afli. Bă cumetre, uite care-i manevra! Mi se acrise să intru numa-n restaurante de lux, să întâlnesc mereu aceleași mutre, și să mă abțin ca nu care cumva să beau un păhărel în plus, că nu e de bonton să te îmbeți; căci atunci uiți de toate și-ți vine să chiui și să cânți, să ciupești chelnerița de fund; iar guristei care-și dâ duhul, certându-se cu bietul microfon ca pe valea Tamisei, să-i îndeși câteva d-astea adunate cu fărașu' de pe prispa țigănească.
- Ei da, acu' pricep! Ai vrut să mai schimbi aeru',numai că scimbările nu prea priesc. Ai trecut în rândul păsărilor rare și p-astea, vulpea le jumulește mult mai lesne. Altă dată, dacă nu vrei s-o pați așa ca azi, bate centrul; dar, ai grijă că și pe acolo surprizele pot fi la fel de neplăcute. Lumea-i la fel peste tot, numa' banii și fasoanele o deosebește.
Se lăsă un scurt moment de tăcere reflexivă, pe care-l curmă Smarandache.
- Măi cumetre, am și eu...așa... o propunere.
- S-auzim!
- Dacă tot te-ai ostenit să mă scoți din cotețu' ăla, eu zic să treci pe la noi.
Cât să fie de când n-am mai băut un șpriț împreună?...Ehe, cum mai trece vremea!...Mi-amintesc ce bine petreceam cu toții! Femeile curățau peștele de saramură, ori tocau carnea pentru mici; iar noi aveam grija grătarului și a sticlelor de bere din fântână, că nu aveam încă frigider...
Hai să urcăm în ăsta, rosti, întrerupând șirul amintirilor, făcând semn către tramvaiul care se oprise în stația aflată ceva mai încolo.
- Îmi pare rău, Dache, da' cred c-o lăsăm pe altă dată. Acu', am o problemă urgentă pe care n-o pot amâna.
- Bine, rosti moale. Atunci, s-o lăsăm pe altă dată...
L-am condus până în stație. Ne-am strâns mâinile, privindu-ne cu o doză de stânjeneală, pe care căutam zadarnic s-o mascăm amândoi. A urcat încet treptele tramvaiului și s-a așezat pe un scaun. Ușile s-au închis clămpănind, iar acesta se urni ușurel din loc.
Rămas singur, m-am îndreptat și eu către casă, lipsindu-mă de țuică, de parcă întâlnirea neașteptată pe care o avusem, ar fi avut darul să mă lecuiască cel puțin pentru o perioadă, de intratul prin cârciumi. Cugetam mergând încet, la tot ceea ce-mi spusese cumătrul Cărpănache.
" Vremurile de care aminteai cumetre s-au dus de mult si n-au sa se mai intoaoarca niciodata.
Pe atunci, nu aveați apartament cu patru camere la bulevard și nici covoare persane, pe care să le scoată zilnic la aer pe balcon, nevastă-ta Elvira- asta, așa ca să arate tuturor cât de bine v-ați aranjat. Pe vremea aceea, erai doar atât: cumătru'meu, Cărpănache Smarandache"...