Nu ar fi fost neapărată nevoie de un al treilea portret al valetului de tobă, dacă nu s-ar fi amestecat ca de obicei intriganta Ana Matache, prietena lui Onel, care a complotat cu prietenul ei mai vechi Săculete și cu vînzătorul de măsline și de citrice de pe Insula Capri, Cartolino Aquesta, vînzător internațional, reprofilat ca artist din cauza șomajului și a vocii sale de calitate, barbații bine ai piețelor italiene nemaiputîndu-l suferi, auzindu-l în fiecare dimineață făcînd vocalize după lăzile de roșii din spatele dughenei lui Marco, măcelarul. Aceștia au complotat împotria lui și l-au dat pe mîna forțelor de muncă de pe insulă, care nu s-au lăsat pînă nu l-au trimis la Milano, unde a început o carieră frumușică.
Ana Matache în acest timp se recrea ca de obicei, după o șuetă pe o măsuță la o operă vieneză, dumneaei fiind cam peste tot, și citea horoscopul din ziarul « Austria azi » și cronica scrisă de bătrînul, bunul dar din păcate foarte senilul Karl Löbl, care o ridica în slăvi ca în toate articolele dumnealui, comparînd-o cu toate vocile planetei Terra la un loc. Ana Matache era cam obosită, băuse cu două zile înainte și la un bal și la Zaiazi prea mult, făcuse și niște reclame pentru o marcă de bere iar acum se pregătea pentru o muncă grea : recrutarea de noi cadre de asistență socială, pentru plimbarea pe străzi. Adică, pentru cîțiva pacienți, trebuiau angajate încă 500 de asistenți sociali, proaspăt veniți din Romania, care aveau misiunea, de a « nu lăsa drumul singur ». Cum ieșea pacientul din casă, hop și armata de asistenți patrulînd pe lîngă el, rupîndu-și hainele prin tramvaie sau aruncîndu-se la vreo coadă pe la autorități sau la vreun spital, simulatul fiind in Austria o meserie clasa întîi. Se ducea omul într-o policlinică, trebuia să stea la coadă ca să intre în fața lui 100 de simulanți. Pe drum mai așteptau încă 200 iar la birou sau la fabrică difila restul...Astfel, drumul nu se simțea niciodată singur, trotuarele erau frumos rulate, asfaltul prindea chiar luciu, pentru că asistentul social cumpără pantofi de marcă nu glumă. Pacientul trăiește în izolare, fără prieteni, pentru că, deși plătiți pentru el, chipurile ca să-l ocrotească și să-i fie prieteni, el nu apucă săracul să-i zărească decît pe stradă. Din cauza împărțirii sarcinilor la spital, Ana cam începuse să-și neglijeze obligațiile de divă, de aceea apelă la vechii ei prieteni, nea Onel și Dreey Săculete, care, nu puteau să o refuze...Nea Onel era un bărbat milos și săritor. Aceste calități nu s-au observat în cele două portrete mai vechi, de aceea trebuie să apară foarte clar acum, într-o lumină limpede și pe un fond galben ca în tabloul « Floarea soarelui » al lui Vincent van Gogh. Se simțea uneori atît de bun, încît era pus pe concesii, ca în cazul de față, în care diva, încurcînd două roluri celebre ale aceluiași compozitor, cîntă cu play- back pe scenă Manon și spuse că este Werther apoi cîntă rolul Charlottei din Werther și spuse că e Manon, pentru că Massenet fiind mort, nu se putea supăra și oricum, din toate biografiile studiate de Ana și de nea Onel reieșea că Massenet a fost un om bun, care și el la vremea lui iubise floarea soarelui și măsuțele. Aici nea Onel avea o conexiune sentimentală cu compozitorul, de aceea avea nevoie și de niște oglinzi, ca să-și vadă psihicul în oglindă prin umbra lui Massenet pe care-l simțea îm piept ca pe o a doua inimă.
Manon dar și Charlotte, păreau să fie și ele doar una adică Ana. Săculete aduse și el niște mese și cîteva oglinzi, un piaptăn și două broaște verzi curate, una rîioasă și un cîine maidanez din Brăila, care trebuia să joace rolul cîinelui de pază al lui Manon dar și al Charlottei, cîine care trebuia să-l muște și pe exhibiționistul Werther, interpretat de
Săculete în manieră futuristă, ca pe exhibiționistul de la opera română, care-și face veacul prin tufișuri. Săculete a adus pentru opera dublă Manon-Werther și trei măsuțe, pe una punînd-o pe Ana iar pe celelalte instalîndu-le pe cele trei dame din fantezia dumnealui care trebuiau să joace roluri de ursitoare ale Cenușăresei, care nici ea și nici ursiotarele nu era în libretto și nici în partitură, dar așa-i în regia modernă, regizorul trebuie să-și stoarcă creierii ca să îmbine vechiul, noul, dar și mitologia și poveștile populare. Au fost aduși și niște saci, mă rog sacul era marca dumnealui, n-aveau ce să-i facă iar Onel înțelegea că, dacă pentru Săculete sacul era capital, și pentru el măsuța avea o valoare sentimentală dar care era și marca personală a dumnealui....
Deși stresată din cauza asistenților sociali, care nu mergeau deloc drept prin oraș și erau dezordonați și violenți, călcîndu-i pe pacienții peitoni pe picioare atunci cînd aceștia voiau să prindă vreun tramvai. Ana Matache iubea rolul de divă și avea o milă profundă pentru personajele pe care le juca. La ultimul interviu despre Manon, a declarat sincer :
»Măi băieți, fata asta sfîrșește rău și-mi pare rău pentru ea, dar n-am ce-i face, asta-i soarta ei ». Pentru ea, personajul era viu, dar nu putea să-l încorporeze, putea doar să povestească despre el. Cartoliono Aquesta a ajuns la Viena la invitația lui nea Onel, pentru că acesta fusese căutat de mafia siciliană la opera din Milano iar mafioții nemulțimiți aruncaseră cu tomate, vinete și ardei iute spre scenă, dar aceasta fiind goală, spectacolul transmițîndu-se ca un film pe scenă, nu nimeri pe nimeni, dar intră în panică regizorul de sunet, care anunță, să se lase repede cortina și să găsească un mașinist care să se amestece printre umbrele de pe scenă și să cupleze ei în studioul de emisie o altă voce de tenor. Aquesta a aflat la telefon despre incident și se burzului, dar n-avea ce face, că publicul larg nu avea voie să afle taina sfintelor secrete artistice de pe scenele teatrelor lirice și nelirice. În Viena a fost ovaționat, și el, și Ana și măsuțele, toți au avut succes. Chiar și cățeaua, Laica fu aplaudată la scenă deschisă și cele două broscuțe verzi care săreau de colo colo. Nea Onel și-a văzut visul cu ochii și s-ar pensiona dar nu poate de dragul teatrului de aceea s-a sacrificat pentru încă trei ani de domnie, dar în schimb a concediat-o pe maestra de ceremonii, care avea de cîțiva ani pană de idei. A angajat în locul ei un eschimoș cu cetățenie finlandeză și cu experiență în înscenări cu igluuri, care dacă nu mă înșel, în momentul de față cioplește o măsuță din sare, care imită gheața, pentru o premieră următoare, de data aceasta cu o operă în care apar mai multe măsuțe : Freischutz de Webber. Iar Ana va juca din nou și va apărea ca o Agată eschomoașă, cu căciulă pe urechi și scurteică din piele de oaie cu guler de blană. Dacă și după această premieră va mai fi nevoie de un tablou, lăsăm asta pe seama timpului.