***

In orice caz, si oricum ar fi stat lucrurile, pacea era ceea ce-i lipsea si dorea atata sa aiba, adica exact de ceea ce are nevoie orice creator, cineva care s-a nascut cu blestemul de a nu se resemna cu realitatea ce i-a fost dat s-o traiasca, cineva pentru care universul este oribil sau tragic de trecator si imperfect. Pentru ca nu exista o fericire absoluta, se gandea Bruno. Abia de ni se da in clipe fugitive si fragile, iar arta este un mod de eternizare (dorinta de eternizare) a acestor clipe de dragoste sau extaz; pentru ca, intr-un fel sau altul, toti suntem frustrati, iar daca triumfam pe ceva, suntem invinsi in altceva, frustrarea reprezentand destinul inevitabil al oricarei fiinte care s-a nascut pentru a muri; pentru ca toti suntem singuri sau, intr-o buna zi, sfarsim prin a fi singuri: indragostitii fara dragoste; parintii fara copiii lor, ori copiii fara parinti; iar revolutionarul pur, in fata tristei materializari a idealurilor pe care cu ani in urma le-a aparat cu pretul suferintei sale, sub tortura, tot singur; pentru ca viata e o vesnica neintalnire, pe cel pe care il intalnim in calea noastra si ne iubeste nu-l iubim, iar cand il iubim, nu ne mai iubeste el, ori e mort si dragostea noastra nu mai are sens, e inutila; pentru ca nimic din ceea ce a fost nu se mai intoarce, lucrurile si oamenii si copiii nemaifiind ceea ce au fost candva, iar casa copilariei noastre nu mai pastreaza tezaurele si tainele noastre, si tata dispare fara sa ne fi spus ceea ce era mai important, poate fundamental, atunci cand l-am putea intelege nemaifiind printre noi, si nu-i mai putem vindeca vechile lui tristeti si tot pe atat de vechile lui neintalniri; si pentru ca locul in care ne-am nascut s-a transformat, iar la scoala unde am invatat sa citim nu mai exista, pe pereti, plansele care ne faceau sa visam, circul a fost uzurpat de televiziune, nu se mai aude cantecul flasnetelor, iar piata copilariei noastre, cand revenim in ea, o gasim ridicol de mica.