Sentimentele camerei mă surprindeau de fiecare dată; în fiecare colț câte o carte cu un Univers prelungit de gândurile mele zburdalnice; în fiecare colț ființe ce existau departe de mine, dar destul de aproape pentru ca eu să le pot simți, să pot trăi împreună cu ele; iar în mijloc... în epicentrul camerei, în locul ce ținea întregul meu Univers, pătat de multe alte Universuri, se afla calculatorul: cu ecranul negru ce-mi zâmbea chemător, cu tastatura ce se dorea mângâiată, cu șoricelul ce se vroia fugărit și cu boxele ce se știau ascultate. Atât de constant era locașul acesta încât probabil doar infinitul l-ar fi putut rivaliza în conservatorism.

Aș fi vrut să fug de acest fără de sfârșit loc al viselor molatece, sigure, iubitoare, și să mă ascund acolo unde soarele răsare doar atunci când luna îl umbrește, pentru că doar în întuneric poți sta chircit să nu te vadă stafiile lumii și să te tragă din lumea ta în Universul de ghiață. Camera însă era luminată. Era luminată de stralucirea vidului ce-o împrejmuia, ce mă lăsa singur atunci când nu vroiam, ce se umplea de viață atunci când vroiam să fiu singur... ce exista doar pentru a sta contra a ceea ce eu vroiam.

Într-o noapte în care ceața se lăsase peste Bucureștiul adormit de bâjbâiala din timpul zilei, si doar somnambulii petreceau ca niște nevii undeva în depărtarea de nepătruns, am reușit să zăresc, dincolo de vidul camerei mele, o luminiță absurdă, stingheră, ce se dorea explorată, atinsă, pângărită de cunoaștere. Atunci, avându-mi întunericul și ceața complici, am deschis geamul mare al camerei și mi-am eliberat trupul în vidul ce mă îngrădea. Mi-am întins aripile asfixiate de atâta sol, străbătute de mii de vene prin care trecea întunericul, și am zburat spre lumină, dornic de eliberare.

Odată cu trecerea mea totul se schimba: blocurile devenau cătune, apa își pierdea limitele impuse de oameni iar străzile se împânziră de copaci masivi, puternici, stufoși, ce formau pădurea plină de balauri, spâni și căpcăuni. Ei, semenii mei, colcăiau prin întreaga pustietate arboriferă iar eu, fratele lor cel mai mic, planam undeva deasupra lor, privindu-le suferințele, ajungând să compătimesc ființele acelea fără de aripi ce se pierduseră în noaptea trecutului, jelind cu disperare după o secundă de magie.

Luminița sfiită devena tot mai mare, tot mai puternică, lovindu-mi ochii întunecați, sărutându-mi claiele negre, mângâindu-mi aripile venoase, transformându-mă într-un luceafăr în noapte, având un singur semen pe cer, o mamă, luna, un cuvânt pe o bucată de hârtie, simbol a unei ființe pe care stafiile și toți cei de jos au uitat-o alungată undeva în depărtare.

Lumina răsărea din camera EI, așteptându-mă, privind în noapte, sperând că va fi salvată din turnul negricios ce sfida divinitatea. Mi-am înfipt ghiarele în peretele întunecat și mi-am găsit drumul spre pervazul ei. Mi-am înfășurat aripile în juru-mi, acoperindu-mi goliciunea, lăsându-mi pletele negre să zboare libere altundeva afară, și am pătruns în lumină.

-Ella, ți-am văzut chemarea din singurătatea vidului meu infinit și am venit, aducând cu mine întunericul, pentru a te elibera.

-Frumosul meu înger întunecat... – atât a șoptit înainte de a-și întoarce fața dinainte privirii mele. De ce oare chipul ei mlădios, ochii ei albăstrui, buzele ei dulci, atingerea ei chemătoare, de ce oare se întorceau de la fața mea?

-De ce nu mă lași să te ating cu privirea, să te citesc, să te știu? – am murmurat, făcând un pas spre ea.

-Întunericul tău mă orbea... așa că mi-am găsit un om printre oameni. Trebuia să știi, trebuia să-ți spun, trebuia să aflii de la mine!

-Ella... – hainele miliatre începuseră să mă irite de cum intrasem în camera mobilată atât de monden încât mi se părea dezgustător. Își întoarse privirea spre mine dar nu mai era ea. Ea dispăruse odată cu primele ei cuvinte, ca printr-o vrajă. Acum chipul ei indiferent domnea asupra sufletului meu duhnind a nesiguranță, durere și a amar. Fiecare respirație îmi aducea câte o atingere de mânie ce-mi făcea întregul Univers să se învârtească precum un titirez uitat la o margine de drum. –Dar... dar pot să te întreb de ce?

-Pentru că... pentru că mie-mi place de Ion.

-Ești sigură? – m-am apropiat de ea amenințător și i-am prins umerii între mâinile mele puternice, cu degete grase – Ana, ești sigură că asta vrei? – i-am strâns umerii cu putere, sperând ca astfel lacrimile să nu-mi inunde lumea, să nu mă lase fără rost, pierdut în lumină.

-Da! Da, da da DA!

Privirea și-a pierdut focalizarea, a rămas fără un punct de sprijin iar eu nu am putut face decât să mă îndepărtez câțiva pași de ea, să încerc să o văd întreagă, să îi disting, ca prima dată, șoldurile mlădios conturate dincolo de rochia ce singură și-o croise; să îi observ sfârcurile sânilor ce aveau să dea creștere copiilor noștri... apoi Universul a explodat. Tot satul a devenit apă, s-a coagulat și multiplicat, s-a sfâșiat și înmulțit, împărțit și despărțit până când m-am găsit singur într-o lume ciudată, pierdut, fără iubire și speranță. Am făcut câțiva pași înainte și înapoi, încercând să văd viitorul trecut, încercând să disting o rază de întuneric în acel deșert de oameni luminat de prea multe sentimente agățate pe garduri.

De undeva din acea lumină ce ascundea totul de mine a apărut un chip, o privire, o atingere sufocantă de libertate și fericire. Mi-a atins inima și a rostit încet:

-Tu ești sufletul meu pereche și suntem amândoi la cea din urmă viață. Nu o arunca pentru idei răsărite dintr-o dragoste deșarte pentru un ideal creat în lipsa unei alte ființe care să-ți țină de urât.

-Are dreptate, călăule – a șoptit și Svoboda, privindu-mă cu ochii închiși, morți, ca și restul ființei lui, cu viermi călătorind pe întreg chipul său ce fusese odată tânăr și nepătat; cu dunga lăsată de laț strălucind roșu în întreaga-mi ființă – Nu te așteaptă decât morte dincolo... Dacă tu crezi că țara sau idealurile valorează mai mult decât cea de lângă tine, ce te așteaptă de șapte vieți să o atingi cu buzele tale, să îi absorbi mirosul pielii ce te-a dorit cu fiecare por, atunci ești mai prost decât viermii ce trăiesc în cavernele săpate prin măruntaiele mele.

-Stai lângă mine, nu mai pleca. – a șoptit Ilona, lipindu-și urechia de pieptul meu, dorind să citească amintirile sufletului.

Ce era să fac? Poate... poate avea dreptate și întunericul ielelor nu aducea decât mai mult întuneric. Poate iubirea celor de lângă mine valora mai mult decât strălucirea neagră a nopții iar sărutarile iubitei mai mult decât călătoriile prin Universuri infinite.

-Fie... – am rostit – atunci mă apuc să tai și salcâmul.

Am luat toporul și am lovit baza copacului sfâșiind parcă parte din ființa mea. Așchii săreau peste tot de parcă ar fi fost lacrimile idealurilor mele, spulberate de atingerile insensibile ale unei lumi de compromisuri. Fiecare lovitură săpa mai adânc, făcea ca tot ceea ce știam să înceapă a se clătina, ajungând într-un viitor chiar să se ruineze iar rămășițele să fie vândute pentru a fi arse pe rugul închinat Universului și stelelor și Zburătorului.

-De ce tai salcâmul tată? – s-a auzit vocea lui Nilă de prin ogradă.

Ce întrebare lipsită de sens. Oare știe că mă doare? Că sufăr fiecare lovitură de topor ca pe o biciuire, ca pe o crucificare a tot ceea ce fusese altfel în viața mea? Sau poate știe și întreabă ca să mă batjocurească, ca să râdă de mine, să pună sare pe rana și așa usturătoare?

-Ca să întrebe proștii, bă! – i-am răspuns, plin de dispreț, alinându-mi parcă durerea cu puțina mânie disipată în cuvinte. – Și... și spune-i lui Sinești sa-l elibereze pe Boruga că-i voi da scrisoarea.

-Ești sigur? Adică... – Praida rămas ca pironit în cuie. – Iar idealurile tale?

-Ce sunt oare idealurile dacă nu ai cu cine să le împarți, dacă cei ce le împărtășesc nu sunt primii ce beneficiază de pe urma lor?

-Așa e... – a rostit spășit, și-a pus undița-n spate și a plecat.

Iar eu... eu din nou singur, acum golit de întunericul meu, lipsit de lumina iubirii, pierdut prin marea burtă a chitului.

-Ionaaa... – am strigat, sperând să-mi găsesc ecoul... dar răspunsul nu mai venit.

Nu mai aveam ce face și doar o scăpare mai vedeam a fi. Am cules cuțitul de pe jos și mi-am despicat pântecul, lăsând să curgă parte din ființa mea undeva pe jos ca mai apoi să intru eu prin tăietură. Mai întâi mi-am vârât capul, apoi mâinile și tot așa restul corpului meu a revenit acolo de unde plecase. Am revenit în camera întunecată, cu epicentrul stins, plină de infinituri, înconjurată de vid. Dincolo de fereastră lumina soarelui începuse să lovească pământul amorțit de somn iar ceața se risipi spre multe zări. Atunci am văzut clar, lumina din depărtare sfioasă, neștiutoare, era doar felinarul de pe partea cealaltă a drumului.