poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3097 .



Nestatornica anatomie a eșecului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pip ]

2007-02-21  |     | 



De pe soclurile înalte, așezate în parcul ce hoinărea odată cu faleza, Burebista și Dromichete trăgeau cu ochiul, încruntați, unul la celălalt. În fața omătului care le trecuse binișor de bărbie, bronzul chipurilor, până atunci neclintit, începuse a desena omeneasca disperare. Fără dubii, aveau parte de o trăire nepermisă unor asemenea vitejii. În plus era dublată și de o strămoșească dar îndreptățită ofuscare. Se ivise din întâmplarea căreia îi căzuseră pradă tocmai ei, figuri pline de faimă, având în spate mii de ani în care văzuseră și făcuseră tot felul de grozăvii, așa cum le stătea bine unor eroi. Nici romanii, nici falangele macedonene, nici măcar hunii cei cruzi nu-i umiliseră într-atât încât bărbații aprigi de odinioară să devină personaje ridicole din absurdele desene animate contemporane. İncapabili să reacționeze în fața celei mai evidente agresiuni, se pregăteau să fie îngurgitați pe nemestecate de Marele Alb cu dinți afânați. Singura consolare era că, la distanță de câțiva pași, Mihai Viteazu mai însemna doar un petic din vestita-i căciulă de samur iar Ștefan, scurt la trup cum îl pomeniseră toți, fusese acoperit pe de-a-ntregul. Încetase să mai fie cel Mare dar se străduia să rămână cel Sfânt, căpătându-și o reputație în sfârșit imaculată, sub neobositele talazuri de nea.
Bătrânii își aminteau cu greu de așa urgie. Parcă mileniul trecut, prin ‘nouăsutecincizecișitrei. Dar nu fusese la fel ca acum când ninsoarea ținea de cinci zile iar orașul aproape dispăruse sub deșertul albicios. Din case rămăseseră doar crestele acoperișurilor iar blocurile cubice începeau direct de la etajul doi. Cei care căpătau îndrăzneala de a se aventura afară o făceau mai ales prin balcoanele familiilor care locuiau la primul ori al doilea nivel. Pretutindeni oamenii săpaseră tunele în dreptul geamurilor ori ale ușilor astfel că locuințele semănau cu niște vizuini de vulpi, având o mulțime de galerii pentru intrat și ieșit.
De sus cădea într-una. Zi și noapte, noapte și zi. Exasperant de sârguincios ori mai domol, de părea că acuși-acuși se oprește. Pluteau mereu, balansându-se fascinant, mii de fluturi jilavi, mari și moi sau nenumărate firimituri strălucitoare.
Sumedenia de canale care brăzdau orașul, ținându-l viu, era săpată de vechile ciudățenii blindate, sovietice. İzgonite din cazărmi de reforma armatei, dizgrațioasele “S”-uri ajunseseră în ograda primăriei. Potopul le transformase din înspăimântătoare mașini de luptă în adorabile prezențe. Setoase din cale afară, gâlgâiau motorină cu cisterna suflând un fum înalt, precum vapoarele, fiind singurele ce răzbeau prin munții de zăpadă. Îi despicau într-o joacă fără sfârșit, colindând zburdalnice de-a lungul și de-a latul, asemenea unor bivolițe imense la ceasul ghiduș al primei lor ninsori.
Dinspre Chiciu, trecut cu bacul de pe malul bulgar, un convoi curios înainta șovăitor prin nămeți. Duba mătăhaloasă, neagră, era precedată de două camioane cu plug și lamă. Mașinile opriră la poarta Spitalului Județean, alături de Cazarma Pompierilor. Mestecând de zor, doi vlăjgani ciolănoși coborâră îmbrăcați cam sumar pentru iarna românescă, cu trenciuri și costume negre. În ciuda ninsorii, nu purtau nimic pe cap, ascunzându-se după câte o pereche de ochelari negri. Portarului, ieșit cu teamă în cale, i-au strigat un singur cuvânt: “Antemir”, după care l-a apucat fiecare de câte o mână și au urcat scările grăbiți, fără ca tălpile moșneagului miop să mai atingă vreo treaptă.
În cabinetul său, profesorul Costache Antemir era asaltat de autoritățile orașului cu telefoane de mulțumire. Motivele erau cele două generatoare ale spitalului, primite chiar de el în urmă cu doi ani, de la guvernul american. “Balenele” dăduseră mult de furcă la instalare cu mărimea lor exagerată și cu nemaivăzute dotări tehnice, deslușite anevoie. Dar efortul meritase. Atunci când rețeaua de curent electric căzuse datorită furtunii de zăpadă reușiseră să alimenteze micul lor oraș astfel încât toate sistemele funcționau normal iar oamenii puteau trece cu bine năpasta.
Lunganii intrară uitând să bată la ușă, cu legitimațiile pregătite. Pe birou fu așezat un plic mare cât un bloc de desen, negru, pe care puteai vedea, în colțul din dreapta, sus, trei steluțe. Una roșie, una galbenă și una verde ca grâul încolțit. Dedesubt era scris cu litere mărunte, alb pe negru: “Baobab”. Stânjeneala și plictisul pricinuite profesorului de conversațiile telefonice se risipiră pe loc. Nu era nici prima oară și probabil că nici ultima când se găsea pus într-o astfel de situație. Avea exact o zi la dispoziție pentru a face tot ce avea de făcut și a pune un set cu propriile observații in plic, după care cei doi vor pleca așa cum au venit.
Se întrista cand primea asemenea de vizită. Pe de altă parte o curiozitate frenetică punea stăpânire pe el. Undeva, în neștiutul propriu o speranță începea să pâlpâie, sfidând orice urmă de rațiune.
A câta oară participa la ceremonial?
Se îmbujorase fâstâcit ca atunci când ținuse pentru prima dată un bisturiu în mână. Îl rușina faptul că, nici el nu știa bine ce, aparținând ființei sale, se încăpățâna să lupte cu toată învățătura pe care o adunase într-o viață de om. Nu mai contau studiile duse cu meticulozitate la capăt, mulțimea de date adunate, împărtășirea experienței celorlalți inițiați.
Citise o sumedenie de cărți. Altele, puține, îndrăznise să le scrie, purtat de pasiunea riguroasă, transformată pe neștiute în fanatism profesional. Se dezlănțuise în el dorința de a merge până la capăt privind înțelegerea fenomenului de care lega însăși menirea sa. Credea cu tărie că mintea lui fără odihnă va reuși să transforme negura enigmei în limpezimea picăturii de rouă iar neînțelesul plin de teamă va deveni firescul vindecător.
Antipaticii mesageri bâțâiau amarnic din cataligele picioarelor, dând de înțeles că vor să plece neîntârziat. Profesorul îl chemă pe doctorul Șerban, prietenul și întâiul său coleg. Adunară împreună toți brancardierii din spital. Vreo unsprezece suflete, mânate iute spre duba neagră. Ușile deschise înfățișară un sac voluminos de plastic negru, asemenea celor folosiți pentru transportul soldaților căzuți în luptă. Mult mai lung și mai lat. Sus, lângă fermoarul întins pe toată lungimea se puteau vedea aceleași trei steluțe. Unsprezece inși apucară de bretelele sacului. Parcă înăuntru era fier vechi așa greu atârna. Plasticul lucios aluneca din strânsoarea palmelor încleștate lăsând în piele dâre fierbinți. Cu picioarele tremurând și spinările încovoiate ajunseră în liftul care transporta bolnavi la sălile de operații. Îl așezară pe podea mai mult scăpat și apăsară pe butonul pentru etajul patru, cel cu saloanele pentru examinare anatomopatologică. Liftul refuza să urce. Nu aveau încotro. Trebuia suit pe scări.
Fiecare treaptă deveni o bătălie în care unsprezece bărbați își puneau toată energia și voința. Brațele și picioarele săgetau ascuțit sub efortul depus, hainele purtate ștergeau toți pereții ieșiți în cale iar cusăturile plesneau zgomotos. După minute bune de icnete, cazne și îndemnuri, izbutiră să-l depună pe masa pentru autopsie. Un cărucior pentru instrumentar fu adus pentru a putea susține sacul pe toată lungimea. Brancardierii știau că trebuie să plece iute odată ce-și făcuseră treaba. Oricum nu le făcea plăcere să zăbovească în locul care amintea doar de moarte. Rămăsese numai Antemir, privind atent, sub efectul unei surescitări bine ținute în frâu, jocurile de lumină din cutele plasticului lucios.
După o jumătate de oră în care citi pe îndelete tot ce se găsea în plicul înstelat, profesorul o sună pe Amalia și dădu semnalul adunării echipei. La scurt timp doctorul Șerban adăsta docil, pregătit pentru incizii, având-o alături pe Amalia, de ani buni admiratoare tăcută a profesorului. Nestăpânita Jeni, cea din urmă furie amoroasă a doctorului, urma să consemneze totul într-un raport preliminar.
Fermoarul sacului fusese desfăcut pe toată lungimea lui. Cu dispozitivul hidraulic, un troliu identic cu cele de la un service auto, ridicară de-o palmă trunchiul voluminos, pentru a scoate sacul.
İndividul nu avea nici un fel de veșminte. Părea să aibă un corp uman dar erau destule îndoieli, născute de prezența unor conformații neobișnuite.
Capul era de două ori cât al unui bărbat normal, alungit, și se încheia cu o gură largă, ferecată cu dinți mari, pătrățoși. Fața maron căpăta astfel o înfățișare cabalină. Din ochii larg deschiși, arteziana irisului galben-auriu împroșca pereții cu o lumină onctuoasă. Întins pe spate, specimenul zâmbea tavanului cu inocență iar surâsul păstra expresia unei totale mulțumiri. Murise afundat într-o fericire pură, copilărescă.
Cu firul gros, acoperit de o pojghiță alburie, sărată, părul se încolăcea prelung în jurul capului. Despărțit în șuvițe groase ca niște frânghii, purta, agățate ca într-un păienjeniș, scoici mici, stele ori cai de mare. Spre ceafă se zăreau alge încurcate între smocuri iar deasupra frunții, în dreapta, sclipea o perlă liliachie, ca un al treilea ochi, poznaș.
Amănuntul îi aminti profesorului întâiul pas făcut pe drumul pasiunii sale. Demult, pe vremea când era elev la școala primară. Merseseră la scăldat, sub leșia fierbinte scursă din văzduh. La Dunăre. Se jucaseră în multe feluri iar când o făcuseră pe scafandrii, Ionel, colegul de bancă, se cufundase și ieșise după fix două ore, cronometrate de premiantul clasei. Atunci când oboseala și emoțiile căutărilor îi sleiseră, İonel apăruse din apă zâmbind punte între inconfunbabilele urechi clăpăuge. Purta pe cap o cască din vremea Primului Război Mondial. Le povestise cum plonjase alături de somni lungi de-un stat de om, de păstrugile și nisetrii cu pântecele grele de icre. Apoi, cum acceptase invitația la logodna unui distins morun cu o știucă nesățioasă de parvenire. Plecat de acolo laolaltă cu crabii cei bătrâni, mai veseli decât de obicei, din cauza evenimentului, găsise epava. Vedeta “Posada”, scufundata la 19.11.1917, așa cum scria pe crucea mare, cioplită în piatră, din parcul de pe faleză.
Puștimea ascultase fără să clipească toată istoria. O găseau formidabilă dar nici măcar ei, copii, nu puteau crede așa ceva, darămite adulții. Povestiseră acasă pățania însă cine să-i asculte, mai ales că İonel era bine mersi. Cum să te îneci și apoi să ieși râzând din ape?
Doar el, viitorul medic, rămăsese de partea năzdrăvanului călător. Figura exaltată a colegului de bancă împreună cu neomeneasca lui aventură subacvatică rânduiseră pe loc întregul său destin. Copilul de nouă ani făcuse primul pas dincolo de hotarul unei lumi în care cei ca İonel, puțini, își purtau harul. Acum, după atâta amar de vreme, înțelegea că timpul înmiise dragostea pentru acele făpturi și dorința de a putea fi, odată și odată, asemenea lor.
Jeni scria fără tragere de inimă, privind împrejur cu mare neîncredere. Parcă n-ar fi fost de acord cu profesorul. De fapt, în mintea ei lucrurile erau foarte clare. Nu vedea defel pe corpul acela uriaș tot ceea ce i se spunea să noteze. Mortul era un obez ca oricare altul. Avea cel mult niște simptome de acromegalie, dar atât și nimic mai mult. Credea sincer că profesorul Antemir inventa, avea dreptate lumea să spună că e într-o ureche. Una de elefant, precis. Mai mult ca sigur, din această cauză nu îndrăznea să se mute la București, chit ca de ani în șir îl rugau cu cerul și pămăntul. Nu voia să-l știe toți cât e de zălud și, ca un nătăfleț prefera calvarul navetei.
În ceea ce o privea, acceptase propunerea de a face parte din echipă pentru ca era un pas înainte, i se acrise de etuve și instrumente fierte și răsfierte. Apoi totul se făcuse la insistențele lui Șerban căruia i se scurgeau ochii după ea. Era sigură că putea să conteze pe el la orice oră din zi sau din noapte dar nu avea de gând să se oprească aici, ce dacă avea nevastă și copil.
Pasul reținut al lui Costache Antemir zăbovi în dreptul umerilor exemplarului. Pielea jupuită mai păstra câteva pene mici, destul de rare, care creșteau și se îndeseau neașteptat coborând de-a lungul brațelor. Șerban prinse cu douâ mâini pumnul stâng al bărbatului, ridicându-l spre a vedea mai bine toată mâna. O aripă viguroasă, clocotire oranj, se deschise rotind aerul împrejurul ei. Zgomotul fâlfâitului se mai auzi o dată când profesorul înălță și el brațul drept al înaripatului. Cealaltă aripă era întunecată, cenușiu-albăstrie, greu mirositoare. Penajul bogat era străpuns în câteva locuri de orificii mari cât ochiul de copil. Șiroaie de sânge închegat porneau din rădăcinile penelor și se prelingeau mov către vârfuri. Sub ele, brațele se terminau cu o piele de un argintiu cuminte care odată ajunsă la degete, lucea ca oglinda. De la coate în jos mâinile păreau învelite cu o foiță subțire de argint, care luase forma fiecărui por, fiecărei cute.
Se arăta a fi destul de tânăr, Antemir nu-i dădea mai mult de două sute de ani, cu aripi puternice ce reușeau să-l poarte atât de sus încât privirea nu-l mai putea zări. Asemenea zburător ar fi fost în stare să conducă la loc sigur șirurile de gâște sălbatice surprinse de furtună. Îi era la îndemână să poarte în spate, zeci de kilometri, câțiva pelicani epuizați de truda zborului.
Era un norocos pentru ca adeseori zborul celor ca el se preschimba în chin.
Pe unii, profesorul îi văzuse cu ochii lui, în jungla virgină din Brunei și Kalimantan, pe treptele stâncoase ale Tibetului sau în savana africană, cu precădere în preajma acelui uriaș arbore al vieții, baobabul. Pluteau cam la un cot deasupra solului și alunecau așa, târându-și picioarele, kilometri intregi. Încrâncenarea îi gârbovea, schimonosindu-le trupul. Plesneau isterici pământul cu aripile boante, de mii și mii de ori, până cădeau neputincioși. În urma lor cioturile acelea cu pene, care bătusera mai mult pământul decât aerul, lăsau o brazdă întortocheată și subțire.
Își trăgeau sufletul, apoi o luau de la capăt. Apoi iar. Și iar. Niciunul nu vroia să se împace cu umilința de a avea doar aripi, fără zbor. Tortura dura zile, luni, ani, sfârșindu-ae odată cu fiecare dintre ei.
De sub sternul lățit, începea să acopere trupul ceva care semăna izbitor cu o coajă de copac. Pe coapse, aspectul acelui înveliș spulbera orice îndoială. Tegumentul în cauză era chiar coajă de copac. Groasă și aspră, cu încrețituri mari, sinuoase. Crescuse peste pielea obișnuită sau însăși derma se transformase radical. Deasupra șoldurilor se vedeau urme adânci de secure. Așchii mari erau desprinse din întreg dar crusta nu fusese pătrunsă în toată adâncimea ei, reușind să-l apere.
Profesorul apropie obrazul de tibia stângă și adulmecă prudent mirosul vag de rășină. Încântat, alunecă încetișor spre glezne spre a inspira cu nesaț mireasma dulceagă a florilor de tei.
Carbonizate împrejur de focurile puse, tălpile nu se terminau cu degete ca la om ci cu rădăcini destul de groase, crescute pe aceleași locuri ca și tarsienele. Zece fire inflexibile, lungi de un metru și mai bine. Rapoartele menționau că atunci când fusese găsit era încălțat cu două butoaie mari de tablă, ca acelea în care se transportă combustibilii sau uleiurile tehnice. Echipajul de descarcerare chemat muncise minute bune ca să le taie.
Autopsia ajunsese la jumătate, urma examinarea organelor interne. Doctorul Șerban luă bisturiul pentru a începe incizia frontală binecunoscută, pornită simetric, dinspre umeri, unită apoi în dreptul sternului după care cobora până la pelvis. Tăișul zgârie coaja maronie fără a patrunde în adâncime. Aduse freza pentru oase și mai încercă o dată. Același rezultat. Era pietrificată acea epidermă sau orice altceva ar fi fost ea. Făptura nu permitea accesul înlăuntrul ei cu una, cu două. O apăra un corsaj incasabil, din care instrumentele medicale săreau ca broaștele pe malul iazului. Șerban sugeră o drujbă însă Jeni se băgă în vorbă, cerând oțărâtă un flex. Surprinzător, profesorul încuviință trăsnita cerere a lui Jeni, cu privirea fixată pe chipul transpus al vechiului prieten.
Doctorul respira avid parfumul florii de vișin ce alungea petale pe buzele îmbobocite ale blondinei. Cele doua vorbe ale duduii de la “Sterilizare” turnaseră nectar în auzul său și dezlegaseră, încă o dată, bufeurile catifelate. Trăia din nou sub efectul acelei nevoi impertinente, prinzând a se roti ca un titirez, predestinat mânuit de Jenica Răsuceanu.
Cum simțea călcătura ei prin preajmă, ochii nu-și mai găseau astâmpăr. Începeau a căuta spicul auriu al părului ori grumazul alb, diavolesc înmiresmat. Pe culoarele spitalului, numai spumă, văluirea șoldurilor îl ademenea, rostindu-i numele în gura mare. Gamba rotunjită precum pieptul înfoiat de turturică gângurea amețitor. Nerușinat, conturul delicios al coapsei împlinite poruncea regește.
Parcă îl lovea deochiul din senin. Știa prea bine că era o ilustră țoapă dar și-o dorea cum își dorește condamnatul ultima țigară. Nu era drept dar trebuia să-și împlinească neîntârziat rătăcirea ticluită de vârsta maturității și iresponsabilității depline. Descântecul mlădiu al vrăjitoarei dintre ape era singurul care-l mai putea scăpa de blestem.
Era secretul său, păstrat cu sfințenie. Numai profesorului i se destăinuise știind că-i poate înțelege nebuneasca evadare. Doar că purtările sale mărturisiseră taina și celorlalte treizecidemii de locuitori ai orașului.
Niculae, “mecanico del ferro”, cum singur se recomanda, întrerupse clipa de visare. Își purta în vârful picioarelor statura filiform-păroasă oferind flexul buimacului.
Secundul fidel al lui Antemir reuși să-l deschidă de această dată pe cel care, în ochii săi, devenise un personaj de bal mascat. Nimic de remarcat in muntele de carne, răstignit în fața lui. Doar niște puerile travestiri, de parcă ar fi fost copilul de șase ani, la ultima serbare de preșcolar. Teribilisme, lucruri fără sens.
Însă profesorul era un prieten adevărat, unul cu o inteligență de neiertat pentru țara în care trăia. Timpul îl transformase într-o somitate medicală. Competența fusese probată în zeci de ani de practică. Numele său era cunoscut în lumea toată, America și Europa îl răsfățau vară de vară. Colabora cu instituții dintre cele mai diverse, unele surprinzatoare, altele cu denumiri notorii, care intimidau. O afirmație a profesorului însemna mai mult decât o lege pentru el. Încredera în judecățile sale era deplină. Șerban se putea înșela dar colegul, bunul său prieten, nu.
Masivul exemplar suferea de hermafroditism alternant. Pentru Antemir nu era nici o noutate, el insuși lămurise fenomenul, lansând teze ce completau teoria perpetuării acelei specii. Lucrarea tulburase apele în societatea medicală, i se reproșase faptul că era neverosimilă, că nu ținea cont de realitățile barierelor naturale dintre specii și că nici măcar nu era autentică, deshumând clișee pseudomedicale mumificate. Figurile marcante ale breslei respinseseră medicina ocultă propusă dar sfârșiseră prin a accepta, după ani buni, punctul său de vedere.
Polemicile îl obligaseră să repete de atâtea ori propriile enunțuri încât învățase pe de rost lungi pasaje.
“În ciuda faptului că manifestă permanent tendințe de exacerbare, nevoile de ordin sexual sunt satisfăcute fără interacțiuni organice externe, la nivel mental, prin reprezentări onirice. Desfășurate la intensitate extremă, se constituie într-o realitate secundară. Forța lor activează procesele fiziologice și reglează secrețiile hormonale în mod identic actului de copulație.
Un exemplar devine pe rând femelă ori mascul, fără a se împerechea vreodată. Nu au urmași. İndivizii trăiesc în izolare chiar în cazul marilor aglomerări urbane. Schimbarea indusă de alternanța sexuală este generală, incluzând totalitatea caracterelor. Transmiterea acelor trăsături anatomice ieșite din comun și reproducerea nu se face prin procreație. Rămâne suma unor mutații individuale, aleatorii, rezultatul interferențelor dintre genomul uman și cele trei fluxuri organice distincte ale biosferei.
Compatibilitatea transbiologică se desăvârșește prin reversibilitatea și ciclicitatea proceselor anatomice, totul sub marcajul evident al unei alegeri de natură necunoscută care, în plus, declanșează atemporalitatea. Există de asemenea o alternanță a ciclului originar, uman, cu cele în care se produce transgresiunea biologică în atmosferă, hidrosferă sau litosferă.”
Adeseori, vorbele îi răsunau straniu. Cuvinte reci care pierdeau trăirile remarcabile din timpul întâlnirilor cu ființe atât de diferite, revelația tulburătoare a raționamentelor. Se întâmpla sa le urască uneori pentru că îl trădau. Dorința lui ascunsă era să poată comunica studiile astfel încât să nu poata fi lecturate, ci trăite. Jinduia la un nou limbaj, lipsit de cuvinte. Visa ca fiecare pagină, întoarsă grijuliu, să reverse nefiltratele emoții ale realului. Fruste, intense, exact așa cum treceau prin el atunci când stabilea contactul cu lumea oamenilor pește, arbore, pasăre. Și de fiecare dată, altcineva să-i trăiască frântura de viață prinsă între coperți, împărtășind-o cu el.
Privirile Amaliei îi pipăiră curioase bărbia, restabilind prezentul. O pală de nemulțumire îl atinse pe profesor, noua experiență nu-l surprinsese cu nimic. Continuă cu gândul la ceva-ul care izbutea întotdeauna să scape.
Branhiile, mari cât pernele, acopereau plămânii ca o cortină, fapt care mai lămurea ceva din peisajul marin găzduit de păr. Specimenul petrecea mult timp în mare, învățase să conducă bancurile de ton printre năvoadele pescadoarelor. Surferii erau o slăbiciune veche, în fiecare an salva câte-o duzină. Se transformase în ghidul imenșilor cașaloți, incapabili să se mai orienteze ori al urșilor polari naufragiați pe aisberguri care se topeau pervers.
Cu nisipul foarte fin, caramiziu sprinten, găsit în rinichi, s-ar fi putut sa amenaja un acvariu măricel.
İnima oferea o nouă surpriză. Dimensiunile erau apropiate de cele ale unei amfore. Depunerea lucioasă o făcea să arate ca un ghioc uriaș, modelat în porțelan. Profesorul o puse la ureche îndemnând-o pe Jeni să scrie că înăuntru se auzeau zumzet de albine, țipete de pescăruși, ecou de valuri șuierând prelung.
Cu toate măsurile acelea remarcabile, atunci când Amalia o puse pe cântar, instrumentul nu înregistră nimic. În momentul acela era ușoară ca un fulg.
Ultima procedură era investigarea creierului. Cu ochelarii de protecție pe nas, mănușile până la coate, bine îndesate și flexul strâns ținut cu ambele mâini, Șerban era pregătit să atace cutia craniană. Decopertarea craniului umplu sala cu fum și miros dezgustător, de arsură, dar priveliștea era de neuitat
Creierul pulsa egal, ca și cum arătarea ar fi fost vie. Nu semăna cu cel uman fiind cu totul și cu totul transparent. Era un glob limpede ca un cristal, care zvâcnea sfârâind plăcut, pe o tonalitate înaltă. Profesorul nu rezistă tentației de a-i studia consistența atingându-l ușor cu o pensetă. Vibra ca un diapazon, înălțând un sunet clar, melodios. Antemir prinse în mâini sfera translucidă privindu-și colaboratorii prin el, amuzându-se de chipurile lor deformate.
Doctorul Șerban căpăta o figură de clovn, ca o pară, iar fața domnișoarei Jeni se lungea teribil, îngustă ca un ac. Doar obrazul Amaliei creștea rotund ca un bujor înflorit, risipind povara anilor.
În timpul acesta creierul continua să pulseze, țiuind neîntrerupt. Poseda o energie proprie care îl menținea viu, în totală independență de restul organismului.
Constatarea grăbi încheierea activităților. Organele reveniră pe locurile lor. Starea creierului, alături de o ultimă observație îl făcură pe profesor să schimbe decizia pe care o lua de obicei. Corpul era cald și moale, nici vorbă de “rigoris mortis”, cu toate că fusese găsit în urmă cu trei zile, la porțile cetății Gaziantep.
Hotărâse. Neprețuitul colet nu va mai traversa Atlanticul pentru a-și ocupa locul în humanoteca din Colorado. Va porni cât mai repede către Grădina Botanică din Cluj unde va poposi în sera programului “Baobab”. Rădăcinile zdravene erau pline de sevă iar faptul ca ultimul ciclu fusese litosferic dădea speranțe că răsădirea va întoarce la viață falnicul exemplar. Venirea primăverii mărea șansele de reușită.
Își frecă mâinile cu însuflețire, bucuros de acest deznodământ nesperat. Nerostite, întrebările îi dădeau târcoale.
Și totuși, ce anume putea răpune asemenea organisme excepționale? Cum se încurcase armonioasa înlănțuire a identităților?
După cum arăta, era limpede că ciclurile nu mai apucau să se încheie iar caracterele fiecărei etape deveniseră ireversibile. Simultaneitatea lor arunca indivizii într-o existență năucitoare. Ce întâmplare putea cauza o asemenea degringoladă, care aducea finalul neiertător ?
“İndiferență, uitare, superficialitate”- decretase Antemir.
“Naivitate”- i se răspunsese din nou.
Scotoci pentru ultima dată în plicul cel negru și scoase tot teancul de documente. Colțul bleumarin al cărții de indentiate emisă în Turcia scânteia sub paginile răsfirate. Fenomenul avea un nume. Îl chema Taylant Eshek.
Sprâncenele maiestuoase fluturară surprinse.
“De ce?”
Ecoul, pornit prin timp de pe obrajii lăptoși ai copilului de nouă ani, răsunase târziu, îngânat de buzele hâtre.
Răspunsul ar fi putut fi chipul extaziat al creaturii. Viața însingurată îl zdrobise în chinurile neîmplinirii dar moartea părea a-l ferici.
Sau poate, ghicind abil drumul triumfului, răposase înadins până la primăvară.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!