MIONETA

Se scălda sub ochi hidoși ai bătrânilor libidinoși, ce lăsau un miros împuțit. Era obligată să o facă în condițiile acestea, fiind singurul mod de a se spăla. Numai așa, mai dădea mirosul, care uneori, simțea că se transmite chiar și prin aer.
Fata își ascundea, adevărata suferință, fiind acea domniță, care trăiește alături de frumoasele caractere îmbătrânite. Cel mai frumos o vorbea doamna ce deținea depozitul de cărbuni. De fiecare dată când se ducea cu căruțul să cumpere cărbuni, aceeași babă hidoasă, ca și cei de acasă, se chinuia să scoată sunete percepute cam în sensul bun, așa cum îi plăcea ei să înțeleagă.
Nu putea să cumpere decât zilnic cărbuni, pentru că venitul foarte mic al moșilor, trebuia calculat începând de la acei nenorociți de cărbuni. În zilele geroase, se uitau de sub plapumă, la soba care îngheța și ea, în mijlocul camerei.
Era o sobă deosebită, din fontă, dată din generație în generație. Era arta întruchipată. Nici n-ai fi zis că este o mașină de făcut căldură. Cu trei picioare delicate se înalța de la podea, în fel și fel de filigrame, după care urma depozitul de cenușă, era un mic balon, deasupra căruia se afla un cerc gros, ce ar fi vrut să delimiteze balonul, parcă strans de acel cordon. După aceea urma un cilindru, acolo unde ardeau lemnele și carbunii. Lemne se băgau foarte rar și numai atunci când se făcea aprinderea cărbunilor, care își vedeau în linște de treabă dupa aceea. După cilindrul care de asemenea avea tot felul de flori și floricele pe el, urma un alt balon, care la rândul lui era strâns de un cordon. Din balonul de sus se făcea colectarea fumului, printr-un burlan, ce ieșea din lateral și se ducea drept în tavanul camerei. Peste ultimul balon, era o plită mica, cu un capac dreptunghiular, prevazut cu o găurică mică, pe care trebuia să bage cu grijă cârligul, pentru a alimenta soba. De cele mai multe ori, nu se frigea din cauza capacului și mai ales din cauza căldurii, ce invada imediat camera rece, trecand cu o viteză fantastică, pe lângă mâna delicata a fetei. Întotdeauna când alimenta cu cărbuni, cu toate că purta niste manuși mai vechi, reușea să se frigă un pic, dar uita repede, căldura ce o dogorea cu atâta putere, îi încălzea trupul. Atunci când băga o noua șarjă de cărbuni, era un motiv de bucurie pentru întreaga cameră, soba nu era alimentată decât o singură dată pe zi, seara. Bucuria nu era la gândul că se va mai încălzi în camerâ, toți își luau cănile și se așezau comod la locurile lor slinoase, așteptând să se încălzească plita, pentru că numai în felul acesta se încălzea apa. Niciodata nu ajungea să fiarbă ceainicul, cu toate că avea un capac bine așezat, iar uneori, fata punea un șervet gros pe acesta, pentru a mai câștiga ceva caldură. Apa, pentru a se încălzi, trebuia ținută pe plită numai atunci când încă mai ardeau micile vreascuri, ce le punea odată cu cărbunii. Fiecare cană era umplută cu apă, iar după aceea se scufunda micul săculeț din pânză rară ajutat cu o linguriță. Camera, singura de altfel, se umplea de un miros plăcut, era momentul în care fata se bucura, că în camera aceea mai poate fi schimbat oarecum aerul. Imediat ce apa se colora îndeajuns, fiecare își scotea tacticos săculețul, presandu-l cu grijă, pentru a ieși până la ultima picatură de ceai. Urma după aceea altă problemă, pe care fata trebuia să o facă. Lua micii saculeți cu plante de ceai, și-i atârna pe sârma ce trecea pe lângă burlanul încins, legându-l pe fiecare cu ața lui. Moșii erau grabiți, să nu piardă temperatura ridicată a apei, sorbeau repede din apa fierbinte, pe care o inghițeau imediat strâmbandu-se. Între timp fata, deschidea repede fereastra și lua de pe glasvantul de afară, o cutie de tablă, în care avea o lămâie. Tăia o felie subțire, prin care se putea vedea destul de bine orașul; asta pentru că stăteau la ultima terminație a unei clădiri vechi, adică la mansardă, pe care apoi o împarțea în patru. Dădea fiecarui bătrân câte o bucățică și ei de asemenea, iar pe cea care mai rămânea, o lua pe furiș și o mesteca strâmbându-se din ochi. După ce împacheta lămâia în folia subțire, o punea la loc în cutia de tablă, deschidea fereastra, care pâna atunci a stat împinsă, dupa care așeza frumos cutia la loc. În sfârșit se putea așeza liniștită, pe micul scaun, de lângă dulăpiorul din lemn, de fapt singurul mobilier din acea cameră, cu sertare și ușițe.
Ceaiul fierbinte, invada burta goală, o încălzea, pregătind corpul pentru încă o noapte de iarnă. Cana de ceai, era doar începutul festinului de seară. Lichidul cald nu era altceva decât începutul, pentru că urma pâinea neagră și rotundă, care de asemenea trebuia împărțită. De data aceasta Mioneta lua pâinea din dulăpior, o tăia în patru fiecăruia câte un sfert, partea care râmânea o împacheta frumos într-un șervet curat, așezând-o cu grijă în dulăpior, era bucata de pâine ce urma să o ia la ea de dimineață. Fiecare se uita la fată cu ochi lucioși de bucurie, așteptând cubulețul de brânză ce urma să fie împărțit. Mica bucățică de brânză era cu mult mai mică, față de sfertul de pâine, dar echilibrul se făcea destul de repede, până la distribuirea brânzei, aproape fiecare avea mâncată jumătate din cantitatea de pâine, astfel că părțile erau egale și totul se termina aici în ceea ce privea ultima masă din acea zi.
Toate ar fi fost bune pentru fată, dacă nu mai trebuia să facă nimic în acea seară. Urma să-i culce pe moși. Le lua pernele la bătut, scotea așternuturile din cutia de la capul patului, plapuma groasă, pe care o lăsa îndoită de un colț așteptând-i primitoare. Cu greu, dar fiecare își lua locul lui în pat, așezându-se bucuroși în șezut. Mioneta, cu toate că era destul de obosită, trebuia să le satisfacă și ultima plăcere din acea zi.
Se așeza la locul ei, lângă dulăpior și scotea din sertar o carte veche, roasă de atâta citit, deschizând la semnul pus din seara trecută. La a patr-a filă, ca la un semn, amândoi ridicau câte o mână, îndreptând palma către Mioneta, în semn de stop.
În sfârșit, putea să-și facă și fata culcușul. Patul ei mic, ce pornea de la capătul ferestrei și-l așeza în liniște, privindu-și steaua favorită. În cămașa de noapte, cu toate că îi era frig, se așeza pe podeaua rece în genunchi, cu mâinile pe pat, strânse cu putere sub bărbie. Se ruga zilei de mâine să-i mai reziste, mulțumind pentru ziua ce a trecut.

Dragoș NONCIU