poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-20 | |
Am așa o pornire spre a îmbina un pic de fantastic cu real ca și cum aș umbla desculț printre cărămizi fierbinți, împrăștiate de obuze. Mai ales că-mi spui liniator. Nu știu de ce, dar descrierea asta pare ca o slujbă prost plătită. Cred că mă cam prinde. Trag linii peste tot când te uiți și când nu. Prin buzunare praful de cretă alergic la umezeală se ferește de vremea urâtă. De la ultima scuturare de nori am colindat doar câteva străzi. Îmi este din ce în ce mai greu să părăsesc adăpostul. Noroc că este vară și albastrul din cer stă mai mult în ochii mei, decât orașul trecut ca ruină pe harta desenată după ultimul raid.
Ca orice erou căruia îi place să-și simtă inima în gât, alerg să trag linii. Dacă uneori peste oameni și peste acoperișuri înclinate, deja face parte din obișnuința unei zile. Până la urmă sunt doar un puști, care nu știe să numere. Așa că de fiecare dată mă opresc la ultimul, ca la primul, mai ales că toți seamănă atunci când dorm. Mama mi-a spus să nu mai ies decât cu Ion. El știe războiul pe de rost, și din câte am observat, nu vorbește prea mult. Ca orice veteran lăsat la vatră înainte de vreme. Ieri am văzut când i-a zâmbit mamei, apoi a dispărut în praful de pușcă care amenință întotdeauna ora prânzului. Cu o singură mână rămasă, încearcă să hrănească zeci de guri flămânde. Pare că nici nu are nevoie de încă una. Când mă voi face mare am să mă fac doctor și am să povestesc bolnavilor despre curajul de a trăi fără o mână. Noaptea, liniștea apasă zidurile. Trebuie să fie destul de grea fiindcă trosnesc și crapă întotdeauna în dreptul unui vis cu multe grădini și copaci mov, din care își întind aripi păsări liră. Sfârșitul visului întotdeauna mă trezește cu praf de cărămidă pe pleoape. Mâna mamei îmi scutură ușor genele rosii, apoi mă sărută și tot curajul ei îmi ajunge până-n cele mai adânci temeri, alungându-le. Răsăritul a trecut de câteva ceasuri și am părăsit adăpostul primul. Þin în mână un colț de pâine uscată mânjit cu praf de cretă. Alerg. Trag linii lungi, scurte, peste frunți, peste culori răvășite, peste viață, peste moarte, peste turle și îngeri pictați, peste porumbeii pavelelor, peste orașul care a încetat să mai existe de când sirena fabricii de pâine a schimbat până și lumina zilei. Toate se vor continua peste câmpuri, peste ceruri și vor ajunge într-o zi până departe. Voi trage linii până când o voi închide pe prima. Doar așa universul văzut de deasupra tuturor lucrurilor, va arata ca sufletul unui copil plin de razboaie nedorite. În orașul tău tu tragi o linie.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate