Un afon la concert
1981


Am invitat-o pe Maria la concert. Sau să fiu sincer, ea m-a luat. Ocazie specială, în foaierul de la Operă e recital aniversar Bella Bartok. Ca la orice eveniment, pregătirile sunt intense, vrem să arătăm bine, proaspeți, să uităm tot ce ne poate nemulțumi.
Ia costumul bej, îți vine foarte bine. O să vezi câtă lume mă cunoaște, profesori, compozitori, violoniști, critici.
Maria își perie părul în fața oglinzii. Trage cu ochiul să vadă dacă mă conformez. Eu bombăn în spatele ei :
Parcă multe costume am, unul gri pe care-l port zilnic, ăsta bej de la nuntă … uită-te și tu …
Ia-l pe cel negru, pune-ți o camașă albă și-o cravată de mătase ! Întârziem dacă te mai gândești mult.
Nuu! Pun cravata pe căldura asta ?! Merg în ținută sport.
Toți vor fi la costum, numai tu în cămașă !
Bine, bine …
Maria e agitată și puțin nervoasă. Un redactor de la o revistă centrală i-a cerut o cronică „obiectivă” despre recital.
Să nu te lași influențată de micile cancanuri, a sfătuit-o el. Și să nu uiți, un artist celebru și când interpretează prost, tot bine cântă ... !
Maria conștientă de importanța „misiunii”, verifică încă o dată dacă și-a luat hârtia și stiloul. Să fiu sigur că nu-i lipsesc, iau și eu câteva coli, că stilou sau creion am întotdeauna la mine, chiar și când merg la ștrand.
E un sfârșit de mai, cald. În foaier, numai femei frumoase, bărbați eleganți, lume subțire. Câțiva o salută pe Maria. Alții, precis foști profesori, ceremonios îi iau mâna, i-o sărută, și-o țin cam mult într-a lor.
- Vi-l prezint pe soțul meu, se înclină surâzător ea.
- Încântat, mormăie unul, deși nu arată.
- Cu respect, înclină altul capul …
- Maria, te-ai căsătorit ? se miră o prietenă. Abia acum înțeleg de ce „ai dispărut” atâta vreme ! Ha, ha, ha, își arată dinții cam lați pentru gingășia ei. Mai scrii … ?
- Pregătiți concertul de Brahms ? mă întreabă cu voce groasă un tânăr uscat.
- Aa, nu, nu, el este inginer, râde Maria. Îi iau vorba, ofuscat.
- Sunt meloman, dar și cânt... din frunză iar când mă plictisesc fluier. Am un repertoriu …
- Scuzați, v-am confundat.
- Mi s-a mai spus, "semăn" cu Mozart.
Maria mă ciupește de mână.
Stăpânește-te, când o să înțelegi …
Eeei, prea își dau aere …
E foială, rumoare, un du-te vino permanent. Femeile sunt în rochii lungi, bărbații au papion. Din toate direcțiile, ne asaltează parfumuri din cele mai bune. Mai sunt câteva minute. Ne ocupăm locurile. Maria discret, îmi arată personalitățile zilei. Un mare critic, un istoric muzical, compozitorul … Spre noi se îndreaptă o codană care-mi place.
- Buna seara, Sabina, îi răspunde Maria, apoi îmi șopteste la ureche :
- Soția violonistului, o frumusețe, nu ?
N-apuc să-i răspund. Prezentatorul și-a intrat în rol. Tușește, își drege glasul.
- Stimați spectatori … Trăim astăzi o dublă emoție, pentru cei care nu cunosc, doar cu două luni în urmă, mai precis pe 25 martie 1981 s-au împlinit 100 de ani de când, la Sâmnicolaul Mare, s-a născut Bella Bartok. În august 1881 s-a născut și Enescu. Două genii a căror dimensiune n-o cuprindem încă, doi creatori monumentali … doi prieteni … Face pauze, are dicție. Folosește expresii elegante, spune lucruri care nu plictisesc. Acolo la microfon, pare o figură ștearsă, deși are costum, chelie și ochelari cu rame aurite. Îmi arunc privirea prin sală. Spectatorii ascultă, doar unul pe același rând cu noi, la vreo 50 de ani, cu o burtă impunătoare și-a proptit capul în piept și deja a plecat în lumea viselor.
- Maria, Maria ! o strâng de mână.
- Sst, îmi face semn cu degetul.
- Uită-te în stânga, insist. Îl cunoști ?
- Critic muzical … Aplauze decente ne întrerup discuția. Grasul își ridică capul și se așază mai bine în scaun. Răsfoiesc programul. Duete pentru două viori... Soliști …
- Sunt foarte buni, îmi șoptește Maria. Aceștia își ciupesc corzile, fac acorduri... Viorile fâșâie cam mult, așa mi se pare.
- Cel din stânga e concert-maestru în filarmonică. Celălalt are o mulțime de premii internaționale, îmi șoptește iar.
- Așa o fi …
S-a făcut liniște. Au început. Mă concentrez. Se cântă „Dans din Transilvania”, în privința asta n-am nici un dubiu, e primul în program. Încerc să mă transpun, să mă cuprindă muzica. Am impresia că viorile continuă să fâșâie. Poate nu s-au încălzit suficient, altfel …
Lumea ascultă cu atenție. Eu, nimic ! O piesă mă întristează totuși. Nu știu ce cântă, nu pot diferenția când au început altă bucată. După program cred că a fost „Poveste” . Nu fac pauze suficiente între bucăți, altminteri aș afla și eu ce interpretează! Continuă pe o temă folclorică. Asta o cunosc de când lumea ! Îmi pare rău că s-a terminat așa repede. M-a înveselit. Simt nevoia s-o fredonez. O fi fost „Burlescă” ? S-ar putea. „Învârtita bătrânilor”? Nu m-am dumirit. A început altceva și plutesc, plutesc … îl am în față pe tata, e pe săliță, la țară. Soarele asfințește și tata citește ziarul. Din când în când se trage încet de barbă, e bogată și albă. Tata a murit de atâta vreme … Oare ce mi-a venit să mi-l amintesc tocmai acum? Se tușește în stânga, în dreapta … Și nu e frig, nici curent ! Ei drăcie ! O fi fost „Cântec de Anul Nou” ? Sau „Cântecul soldatului”?
Violoniștii atacă iar, în forte. Sunt derutat. Nu e nici un fel. Mă foiesc puțin, până începe o nouă bucată și brusc ajung într-o poiană mare, înconjurată de dealuri și păduri. Este soare, du-te vino, oamenii au costume înflorate, râd și dansează. Și este atâta iarbă crudă, atâta prospețime ! Ce păcat, aplauze puternice îmi întrerup călătoria. O fi fost „Sună cimpoiul”? Probabil, e ultima piesă din program cântată de violoniști. E iarăși foială. Tusea nu se mai termină. În sfârșit, își fac apariția încă doi. Ea sobră, într-o rochie lungă, el ca un semnul mirării cu ochelari și costum negru. Ne zâmbesc și încep. El canto în maghiară ea la pian. Îi privesc până mă trezesc în Cehoslovacia la un congres. Seara, ne întâlnim cu toții, gazde și invitați. În subsolul unei mănăstiri, transformată în muzeu, o orchestră de muzică populară și un cor de femei creează fondul sonor în timp ce se bea și se mănâncă. Este mult fum, cei de la masa mea cântă, mai rar discutăm, ne înțelegem greu, trebuie să strigăm să ne auzim, un rus, un ungur, un neamț, un ceh și un român. La mesele celelalte, legănându-se, invitați din toate națiile se prind unii de alții cu mâinile de după gât și cântă odată cu orchestra … mă gândesc acasă cu neliniște. Aplauze lungi. El îi sărută mâna. Ea zâmbește șters. Se retrag cu spatele, tot înclinându-se.
Scaunele rămân goale, e pauză. Prietenii se salută, se schimbă amabilități. N-am chef să fac alte cunoștințe. Am rămas cu gândul la Cehoslovacia, după atâta timp îmi răsună în urechi veselia din mănăstire. Mă copleșește tristețea, atunci a murit tata și n-am ajuns la înmormântare. Îmi notez câteva impresii. Maria mă întrerupe.
Þi-a plăcut ?
Unele părți foarte mult.
Mie nu. Au interpretat prost, mai ales ultimii. Desincronizați, au înghițit notele, vocea a luat-o înaintea pianului …
Știi mai bine, eu nu-mi dau seama.
Pauza s-a terminat. Rumoarea se potolește treptat. O persoană vine și întreabă timid :
La ce revistă scrieți ?
Asta mă amuză.
Secret profesional, o să citiți cronica mâine, nu vreau scandal înainte … Maria râde.
Ai succes, puiule. Zâmbește radios și foarte discret mă ciupește.
Pe scenă apare impetuos o tânără. Are o bluză neagră, iar fusta în culorile primăverii. Se așează la pian cu aplomb și-și plimbă o mână pe clape. Apoi, amândouă. Deși e foarte cald, simt răcoare. Cineva strigă „câinele e turbat!”. Balele groase i se scurg pe lângă limba roșie care îi atârnă. „Fugi, fugi … !” Abia apuc să mă cațăr în părul din fața cișmelei, că dinții acestuia zdrelesc coaja pomului … Tresar și-mi scutur capul. Imaginea a dispărut. Am ochii ațintiți la scenă. Treptat se întunecă, apare un tren, e însă foarte departe, se văd doar luminile. Avem timp să trecem peste linii, nu e nici o grabă. Se apropie însă, din ce în ce mai mare, mai mare, … Salvați-vă, apuc să strig. Uf ! A trecut. Stau pe o parte, rezemat de un stâlp în gara pustie. Nu-i văd pe ceilalți. N-am puterea să vorbesc, să întreb. Or fi scăpat ?
Mă doare, nu mă mai strânge așa de mână, se plânge Maria.
Scuză-mă !
Privesc iar scena. Cerul se înnegrește, pădurea huuie, gem și se frâng copacii … Vine piatră mare, peste pădure, peste noi, dinspre Strâmbu. De ce țipați ? Adăpostiți-vă în cruce … Nu mai e timp. Pietrele de gheață cât oul ne lovesc. Sângele amestecat cu apă se prelinge pe față, pe haine. De pe tot izlazul copiii au alergat în troiță. Stăm lipiți unii de alții și ne rugăm, țipăm și plângem. Afară gheața e de-o palmă, iar vitele au băgat capul între picioare și stau nemișcate. Tremurăm, în timp ce din camăși se ridică aburul. Pe cer, norii albi, grei se răsfiră. Începe să se lumineze, iar în fundal pădurea despuiată de frunze în mijlocul verii arată apocaliptic.
Îți place ?
Dau din cap. Mă liniștesc o vreme. Acordurile le aud de foarte departe … Văd păsări cu gâtul golaș, cu penele smulse, cu aripile desfăcute. Întind gâturile, cer ajutor. Se târâie, se zvârcolesc lovind pietrele colțuroase scăldate de valurile de apă cu petrol. Nimeni nu le mai ajută. Se zbat până ce capul le cade într-o parte.
Bravo, bravo ! Se aplaudă furtunos. Am rămas pe gânduri.
N-a cântat totdeauna bine, a apăsat prea mult pedala. N-a făcut diferențieri în interpretare. Trebuia să …
Nu știu. Ori muzica lui Bartok e bună, ori pianista a interpretat bine … am retrăit niște amintiri, doamne … Ce a cântat ?
Sonata pentru pian, opus … Tu nu citești ?
Încerc, n-am urmărit după program …
Pe scenă o doamnă își face apariția. Þine în mână mapa cu partitura. Arată bine, e patetică, frapează. Îmi vine să râd însă. Își încrețește fruntea, cât poate de tare, din ce în ce mai tare!. Ce chinuitor! Aaa …își țuguie gura !
Hâm …
Fii atent, e ultima, mă apostrofează Maria.
Mă gândesc dacă la plecare să mergem pe jos, sau să luăm troleibuzul imediat. Privesc solista. E chiar frumoasă. Monumentală. Oare cum o face dragoste ? Zâmbesc și mă uit prin sală. "Confratele" a adormit cu carnetul pe burtă. Niște triluri îmi întrerup investigația. Vocea e chiar plăcută. Atunci de ce sunt așa indiferent? Aplaudăm încă o dată pe toți artiștii care ne fac elegant semn cu mâna.
Afară au răsărit stelele. E răcoare, dar nu frig. În câteva minute, un taxi ne-a dus acasă.
Ce faci, te-apuci de cronică ? o întreb pe Maria.
Cine, eu ? La ora asta ?
Spuneai că mâine trebuie să apară. Redactorul se va supăra.
Ei și ! Scrie-o tu !
Habar n-am … am mai scris eu cronici ? Și încă muzicale ! Las-o pentru altcineva dacă n-ai chef. Dă-i un telefon.
N-ai fost la concert ? Ai notat destul să faci o cronică.
Glumești, ce te-a apucat ?
Maria caută în bibliotecă și-mi pune un teanc de reviste și ziare pe masa de lucru.
Citește câteva, nu e mare lucru să scrii o cronică muzicală așa cum se obișnuiește azi.
Vorbești serios ?
Nu-mi răspunde. Înțeleg că trebuie să mă apuc de trebă. Amuzat, îmi extrag conștiincios câteva fraze care mi se par fără cusur. Le pun cap la cap, apoi, mă uit în program ca să scriu numele proprii corect. Laud moderat câte unul de pe fiecare pagină și-mi aleg fraza de încheiere.
Gata, am terminat, strig bucuros ridicându-mă de la masă. Unde ești ?
Maria abia ieșise din baie. Mă privește surprinsă în timp ce-și aranjează părul.
Citește-mi !
Încep solemn. „Este greu de imaginat cât de mare a fost prestigiul compozitorului … în pragul veacului al XX-lea, dacă nu ai asculta concertul … Era normal ca organizatorii să acorde prioritate programelor cu piese aparținând ultimei perioade de creație … Analiza mijloacelor de expresie, autenticitatea interpretării, problemele de formă și efectele sonore … O rezolvare inedită, datorată interpretului … E păcat însă că nu participăm mai activ … Aniversarea lui … s-a dovedit mai fructuoasă decât multe aniversări din trecut, fapt ce confirmă încă o dată adevărul că opera sa clasică se situează astăzi în primele rânduri ale artei sonore universale.” Punct. Mai trebuie ceva ?
E foarte bună ! Dă-o încoace s-o bat la mașină.
Se potrivește ? O semnezi p’asta ?
Sigur că da ! Sau vrei s-o semnezi tu ?!
Ia te uită, îmi spun în gând, mi-am descoperit vocația!. O să-mi iau și abonament la Ateneu. Oricum, de mâine se cheamă că sunt „cronicar” muzical anonim.


Post scriptum

„Cronica muzicală” a apărut totuși în anul 1998, cu o întârziere de 17 ani într-o revistă pentru energeticieni. După această întâmplare directorul general m-a chemat la el, m-a servit cu o bomboană și un ceai și-a zis , fă-mi o cerere să te numesc director fără portofoliu la revista noastră, „Buletin alternativ”. Asta e însă altă poveste....


Nicolae Aurelian Diaconescu