15.03.2003

Maimuța care pictează


Motto: „sunetele au pentru muzică
importanța culorilor pentru pictură”


Hai, dăruiește-ți o bucurie, îmi spuneam privind fulgii de zăpadă care izbeau geamul topindu-se imediat. Într-o lume suprarealistă, ce poate fi mai tonifiant decât muzica bună?
M-am încumetat și-am pornit la drum pe o vreme viforoasă că nu se vedea nici la cincizeci de metri. În sala radio alți temerari ca și mine, ocupau în mod răzleț scaunele. În program un concert pentru „ trombon” și orchestră în primă audiție, Uvertura fantezie Romeo și Julieta de P.I. Ceaikovski și Simfonia a doua în Re major opus 73 de Brahms.
Probabil că starea mea de insatisfacție se prelungise și acolo. Așa îmi explic detașarea față de concertul în primă audiție. Tot felul de efecte speciale, fragmentate, vântul, vântul ne înfoia hainele, vâj, vâj, vâjj... La un moment dat, instrumentiștii, solistul, dirijorul s-au oprit, în fundal se transmitea prin difuzoare zgomotul străzii. Auzeam crâșnetul unor mașini oprite brusc, vociferări, țipete și un huiet difuz al mulțimii care acoperea totul.... Apoi iar orchestra ... Pâc, pâc, pâc, scot instrumentiștii niște sunete și solistul „fagotist”, în consonanță cu ei, le răspunde, Beee!
Credeam că acest gen de muzică a apus. Reprezenta furia unor compozitori fără talent, zgomotoși, gata la orice pentru a-și face loc într-o lume saturată de creatori anonimi.
Vecinul de scaun zice: „ Se putea și mai rău! Unele secvențe sunt melodioase, dar lipsește logica de ansamblu! ” Avea dreptate. Părțile se „sprijineau” între ele ca mânzul, norul și viezurele! Exegeții vor găsi la aceste substantive comune dramatism, psihologie, transcedență! ... Într-un galop nebun, mânzul ridica norul de praf în urma lui, iar viezurele, de frică, se ascundea în vizuina trăirilor sale.
Dorința de inedit, a scos la rampă chiar și maimuțele creatoare! Tuburi cu vopsea de cea mai bună calitate sunt amestecate într-o găletușă, iar cimpanzeul inspirat, cu lăbuța sa grațioasă, trântește fleașca pe un panou. Ce iese dintr-o așa trăire profundă, reprezintă Marea Creație! În fața arătării, oamenii de „bonton” se extaziează. Asta n-ar fi nimic! Urmează cu surle și trămbițe avalanșa articolelor elogioase, consemnarea lor în antologii, se fac expoziții itinerante pentru a-i ferici pe muritorii troglodiți!
Și uite cum, în plină expansiune a suprarealismului, nu mai încape altceva în mintea „ inițiaților”. Noroc că există Brahms, Ceaikovski, într-adevăr copleșitori pentru un înnapoiat ca Nicu al Popii !
Sunt conștient! Autorul concertului pentru „ trombon” și orchestră vâslește către sferele înalte ale muzicii.
De ce mi s-o fi părut mie că „partitura” nu are rădăcini, sau dacă are sunt o prelungire a străzii, a haosului? ... Poate fiindcă amestecul la întâmplare a unor culori, oricât ar fi ele de sclipitoare, doar aplicate pe un panou n-or să vibreze în lumea gândurilor, chiar dacă se adresează subconștientului, intuiției, senzorialului.


A consemnat Nicu al Popii "cronicar" de ocazie
.