Poți să călătorești sute de kilometri prin bătrâna Europă fără să iei contact cu țările prin care treci. Autocarul fuge rapid pe șosele și autostrăzi ocolind cu abilitate aglomerările umane. Pentru a ajunge în Koblenz, oraș german, la confluența Rinului cu Moselul, trebuie să traversezi Ungaria, Austria și o bună parte a Germaniei.
Pusta ungară, văzută din viteza mașinii nu mai seamănă cu cea care i-a inspirat lui Liszt "Rapsodia maghiară". Nemărginirii și pustietății evocate de compozitor i-au luat locul terenurile agricole încadrate de arbori. O bună parte a Ungariei o traversăm pe o modernă autostradă. Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit nu au fost modernele lucrări de infrastructură care făceau ca drumul rutier să nu se intersecteze direct cu altele, luând-o când pe dedesupt când pe deasupra, ci gardul construit din plasă de sârmă susținut de stâlpi de lemn. Pe zeci și zeci de kilometri, aceiași stâlpi și aceeași plasă. Rostul gardului l-am intuit a fi de a nu permite animalelor scăpate de sub supraveghere să pătrundă pe autostradă. În imaginație am transpus autostrada, cu gardul ei, pe pămantul mioritic. N-a trebuit să fac uz de prea multă imaginație pentru a-mi da seama, cu părere de rău, că cel puțin gardul și stâlpii lui n-ar rezista la noi, unde se fură șine de la calea ferată, cabluri electrice de la rețele sub tensiune, benzină din conducte etc. Tot cu părere de rău mi-am dat seama că și alte comparații ar fi in defavoarea noastră. A trebuit să mă uit cu multă atenție pentru a descoperi pe marginea drumului o sticlă de plastic ori câteva bucați de hârtie la discreția vântului. A trebuit să mă uit cu multă atenție prin puținele localități traversate pentru a vedea ceea ce la noi se vede la tot pasul: case cu tencuiala căzută și acoperișuri strâmbe, garduri șubrede sau chiar căzute.
Păreri de rău te cuprind când treci Dunărea pe lângă Viena și știi că n-o să poți vedea renumitul oraș, autostrada ocolindu-l. Cu ochii in direcția lui, prin minte iți trec imagini de care nu poți fi sigur că se suprapun realității. Ai vrea să vezi orașul cu ochii atâtor români celebri care au luat contact cu el in diferite perioade istorice. Oare ce impresie i-a făcut lui Mihai Viteazu atunci când l-a căutat aici pe împaratul Rudolf al II-lea? Făcut-a el o comparație între București ori Târgoviște și orașul imperial? Nu știm. S-ar putea. Cu siguranță însă că Gheorghe Lazăr care a studiat aici și topometria a comparat planul urbanistic al Vienei cu haosul constructiv al cetății lui Bucur. Putem presupune că Tudor Vladimirescu a schimbat impresii cu Gheorghe Lazăr despre Viena. S-au cunoscut doar la București în 1821 și au făcut planul de apărare al orașului în eventualitatea unui atac otoman îndreptat împotriva mișcarii revoluționare. Vor fi vorbit ei și despre Viena pe care Tudor o cunoscuse prin 1814-1815 ca trimis al boierului Glagoveanu. În timp ce rezolva problemele succesiunii boierului după defuncta sa soție de origine austriacă, Tudor a avut timp să se pună la curent cu problemele Eurpei ce se dezbăteau la Congresul de la Viena convocat în urma înfrângerii lui Napoleon. Tot aici i-a cunoscut pe unii fruntași eteriști a căror idealuri le-a împărtășit până într-un punct. Din cauza acestor eteriști, apoi, și-a găsit sfârșitul. Nu puteam trece atât de aproape de Viena fără a ni-l aminti pe Horea care a avut atâta încredere în împaratul Iosif al II-le și care a murit moarte de martir prin sentința dată în numele aceluiași împarat. Multă încredere au avut pașoptiștii din Transilvania în “Drăguțul de împarat.” Au luptat alături de imperiali împotriva guvernării instaurate de mica și ultranaționalista nobilime maghiară în primavara lui 1848. Această guvernare dorea, pe bună dreptate, ca Ungaria să redevină independentă față de Imperiul austriac, dar în același timp ea nu recunoștea, ca de obicei, națiunea română. Dar nici victoria imperialilor n-a adus împlinirea speranțelor românești. De aceea, târziu după revoluție, când împăratul vrea să-l întâlnească pe Avram Iancu, acesta refuză rostind celebrele cuvinte: "Un nebun și un mincinos nu au ce vorbi". Orice român care chiar dacă nu intră în Viena dar trece pe aproape, trebuie să-și aducă aminte de Eminescu. Viena i-a adus poetului îmbogățirea cunoștințelor prin studiile universitare, din păcate nefinalizate, aici se pare a cunoscut-o pe Veronica Micle, aici și-a scris o parte a operei sale între 1869 și 1872.
Pe modernele șosele și autostrăzi, autocarul străbate Austria. Peisajul, de la Viena încolo, este montan. La început lanțul care poartă denumirea Alpii austriei apoi Niedere Tauern (Tauerni Joși) și o parte din Hohe Tauern (Tauerni înalți) Fără nici o formalitate vamală și fără nici o oprire pătrunzi în Germania. În depărtare se văd Alpii Bavariei apoi străbatem munții Jura Suabă. Având Rinul în stânga trecem pe lângă Frankfurt pe Main apoi printr-un defileu între munții Taunus și munții Pfalzerwald ajungem în orașul de destinație Koblenz.
M-am obișnuit să compar mereu ceea ce văd cu ceea ce am lăsat acasă. Orașul de la confluența Rinului cu Moselul se aseamănă cu Sibiul numai in ce privește numărul locuitorilor. Suprafața este cu mult mai mare. Unui bloc cu 48 de apartamente din Sibiu îi corespund aici 48 de case cochete cu două nivele (ultimul mansardă) fiecare astfel de casă fiind înconjurată de verdeață.
Nu ne putem compara cu ei nici în ceea ce privește economisirea apei. Nu sunt deloc săraci în apă dar o economisesc. Nu se dă nici o autorizație de construcție dacă nu se prevede în proiect și nu se execută la subsol un bazin de câteva mii de litri care se umple cu apa ploilor și din care se udă grădina și se spală mașina. Nici un robinet nu curge fără rost, nici unul nu este stricat. Și alte lucruri se economisesc fără ca cei mai mulți să ducă lipsă de ceva.
Poate de aici trebuie să începem și noi: să punem capăt oricărei risipe! Trebuie să începem de undeva pentru ca cel puțin două citate din lucrarea lui Dinicu Golescu, scrisă la 1824, intitulată “Însemnare a călătoriei mele” să nu mai fie deloc actuale. Zicea boierul patriot: “O, prea puternice părinte al tuturor neamurilor, niciodată n-o să se ridice de deasupra neamului românesc acest nor întunecos, plin de răutăți și de chinuri?” În altă parte nota vorbele unui boier înrudit sufletește cu el: “mai mulțumit ar fi să fie grădinar la Schonbrunn decât ban în ticăloasa Þară Româneasca”.