poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-29 | |
Notă autor: În acest text autorul și-a rezervat dreptul de-a inventa evenimente, amintiri și stări sufletești. Reală este doar muzica Mariei Gheorghiu, Cassandra, cd-ul Floare de Vârtej, concertul de la Yellow Club, cei care au cântat alături de Maria, respectiv: Ștefan Orfescu și Jack Popescu, membru al formației Acropolis.
* * * De ceva vreme nu pot dormi, umblu nopțile cu mașina, Guffii al meu, și bat străzile Bucureștiului. Am învățat toate gropile orașului, le ocolesc atent, alteori uit de ele și dacia se clatină nemulțumită. Câteodată opresc, deschid portiera, fotografiez, mi-a zis cineva că doar așa învăț să poziționez peisajul, persoana, ori ce este de poziționat. ’Balta Albă’. Cartier mare, plin cu blocuri, un singur parc rupe monotonia, mai este și un lac pe care vara plutesc rațe, în el înoată puștanii sub inscripțiile ‘Scăldatul interzis!’. Mai sunt aleile cu îndrăgostiți, proprietari de câini ori pensionari într-o permanentă căutare de umbră. Yellow Club, bulevardul Lucrețiu Pătrășcanu numărul 1. Las mașina la marginea șoselei, îmi țin echilibrul pășind pe bordura unei viitoare alei, acum are nisip în loc de dale, ajung la ușa barului. Un tip în palton îmi fixează atent aparatul de fotografiat agățat la gât și uite că mă simt important, sunt confundat cu un jurnalist în misiune, paparazzi, un VIP al fotografilor, un stăpân al revistelor mondene, toate ușile îmi sunt deschise, portarii și chelnerii se pleacă respectos în fața mea, zâmbesc important și pășesc mai departe… - Astă seară avem concert, intrarea costă… Gata, nu mai sunt jurnalist, nici VIP, nici măcar fotograf, plătesc și intru. Din ușă zăresc un rechin, mă rog, un pui de rechin într-un acvariu mare așezat undeva în partea dreaptă a localului. Mă așez chiar lângă el, la masa aceea, cu fața spre gura lui ironică, se fâțâie de colo-colo, locul este prea strâmt pentru el… - Ce serviți? - Pepsi. - Imediat, spune tipul și simt în vocea lui dezamăgirea. Rechinul s-a oprit, privește prin sticla acvariului, nu știu cum văd rechinii, poate se uită la mine, ori la ușa care se deschide ritmic, un fel de vâjâit ascuțit însoțit de-un pocnet surd... Sau poate nu privește nicăieri, e melancolic, se gândește la Marea Neagră, la locul de unde a fost capturat, poate chiar la 2 Mai, ori Vama Veche și uite că mi se face milă. Și dor! Mi-e dor de valuri, de asfaltul fierbinte pe care lipăi desculț în fiecare vară pe drumul acela dintre plajă și Dobrogeanu… - Comanda dumneavoastră. - Chiar e rechin? - Cine? - El. - Nu știu, patronul este un împătimit al peștilor. - Are și delfin? - Nu știu. Rechinul se oprește iarăși în fața mea, bat ușor cu unghia în geam, tresare, apoi își vede mai departe de cursele lui. Uneori privește la mine, prin mine, cu indiferența lui de pește ucigaș, visează apa sălbatică din largul Mangaliei, soarele, culorile mării, razele lunii ori furtunile pe care le-a prins în scurta lui viață de rechin liber. - Mai doriți pepsi? Acum e rândul meu să tresar, nu l-am observat pe tip și nici nu mi-am dat seama când am sorbit conținutul paharului. Evident, mai vreau pepsi. Uite, mai sunt și alți pești în acvariu, cum de nu-i mănâncă rechinul? - Poftiți, îl aud iarăși pe chelner. - Cum de nu-i mănâncă rechinul pe ceilalți pești? - Habar n-am. - Poate s-au împrietenit, iar prietenii nu se mănâncă între ei… Îi privesc înotătoarele, mă gândesc la Atlantida, la ipoteza că omul a fost mai întâi mamifer acvatic, că a trăit doar în oceane, un fel de focă dar mai frumoasă, grațioasă, probabil ieșea pe stânci să se bronzeze și apoi gata, înapoi în apă! Legenda sirenelor spune... - Sorin! Prin rumoarea restaurantului, a râsetelor scurte, unele stridente, enervante, prin penumbra clubului, a clinchetului de farfurii și pahare, peste vâjâitul obsedant al ușii, din anii care au trecut, mulți ani, deasupra tuturor zgomotelor îmi aud numele strigat de o voce cunoscută și primul gând mă duce undeva în sud-vestul țării, prin Banat. Îmi amintesc că întotdeauna se grăbea, încadra timpul într-o planificare diabolică, uneori uita esențialul: ’unu, doi, trei, patru…, mi-am amintit!’ așa zicea. Deasupra mea aceeași voce atât de cunoscută, pentru că vezi, așa cum sunt așezat la masă, cu fața la rechin, nu are cum altfel să mă abordeze… - Sorin, chiar tu! Ce faci aici? Îmi las capul pe spate, undeva chiar peste mine zâmbeste o față dragă, mi-a fost odată atât de dragă încât nu puteam respira fără s-o știu în siguranță. Cât timp a trecut de atunci, șapte ani, opt ani…? Părul, părul nu se potrivește imaginii păstrate undeva în mine, atunci era negru și lung, acum s-a tuns și e aproape roșu, căzut peste umeri dar nu atât de mult ca atunci. Ochii mă cercetează într-un fel ciudat și înțeleg că stau într-o poziție nefirească pe acel scaun, cu capul dat pe spate... Revin la poziția normală, cu fața la rechin, doar o clipă, apoi îmi strâng picioarele sub masa și mă ridic, întind mâna… Aranjez altfel cele două scaune, o invit să ia loc în fața mea, în câteva secunde dau la o parte paharul cu pepsi, meniul, aparatul de fotografiat, scrumiera…, nu vreau să rămână nimic între noi. - Ia loc, Maria. O simt încordată și grăbită ca de-obicei. Abia acum o privesc cum trebuie. E mirată, a păstrat același aer tăcut, misterios, același zâmbet discret strălucește slab, ca o părere... Câtă vreme a trecut de atunci? Maria mă fixează cu atenție, iar eu simt cum mă năruiesc în adâncimea gândurilor ei căprui, apoi totul se termină brusc, cum a început, gata! nu-i mai pot citi privirea. Poate chiar se ferește, ori poate așa este ea clădită, simt cum se așterne o perdea între noi, o perdea ce netezește orice fisură spre inima ei, rămân aceleași întrebări fără răspuns, ca atunci, la Reșița. A fost ceva între noi? Deloc? Mult? Uite, în sfârșit putem spune că suntem oameni-mari, avem responsabilități, am ajuns la vârsta gândului matur și simplu, fără regrete, fără prejudecăți banale. O redescopar elegantă, frumusețea ei a pornit către alte dimensiuni, a căpătat patina aceea aparte, nobilă ca și muzica ei de care în toți acești ani m-am ferit, Cântec fără rost! Ochii îi strălucesc, văd în ei muntele, lacul de acumulare, zăpada, scena, brazii, luna, Ialomicioara, balconul, stelele, biserica măruntă în care a vrut să cânte dar nu a făcut-o pentru că nu era duminica potrivită… Îi iau mâinile, i le întorc în sus și-mi așez fruntea în ele, febra mea se strecoară în răcoarea ei bănățeană, se împletesc nu știu cum, n-am cum să-ți descriu… * * * Gara mică, aglomerată, gustul clocit de metal greu, mirosul înecăcios de locomotivă pe cărbuni, oameni grăbiți, ponosiți, taxiuri murdare și galbene. Este sâmbătă dimineață, normal era să fie mai multă liniște astăzi, doar nu se lucrează... Sunt împins brutal de un grup de femei cu sacoși uriașe, aproape saci, biciclete, sărăcie, reproșuri, voci aspre, Reșița. Mă urc într-o dacie, îi spun taximetristului să mă plimbe prin oraș, șoferul se întoarce, mă privește apatic, nu se oprește din privit. ‘Ce este?’ ‘Unde ați spus că mergem?’ ‘Prin oraș, prin toate cartierele, oriunde.’ Se întoarce la fel de nedumerit, tot nedumerit pornește mașina. ‘Doar atât, să mergeți încet. Da, patruzeci e perfect, să simt Reșița…’ Oprim la Casa Radio, îl rog să mă aștepte. ‘Cu așa scor în aparat?’ Îi las niște bani, mulți, îl rog să mă aștepte, dispar în clădire, pe un coridor mă ia în primire un tip: ’Să trăiți!’ ‘Bună ziua, Maria Gheorghiu este?’ ‘Astăzi, nu. Are spectacol la Casa de Cultură la ora douăsprezece. Sunteți domnul din București?’ ‘Da…’ ‘Sunați-o acasă, o gasiți acolo. Se aranjează, știți cum este...’ Nu, nu știu cum este și nici nu-i telefonez. Sunt iarăși în mașină, șoferul a devenit mai amabil, începe să-i placă plimbarea. ‘Să mergem prin împrejurimi...’ După încă o oră de hoinăreală cobor la Casa de Cultură, tot e prea devreme, mă așez pe o bancă cu fața la râu. Nu mai e frig, scot din geantă CD-ul ‘Floare de Vârtej’, îl privesc atent, a câta oară? Citesc explicațiile de pe spate, din interior… Cum arată Maria în realitate? Înaltă, grasă, urâtă, delicată, inteligentă, tandră, rea… Îl pun la loc, tii! ce era să uit! Mă urc în alt taxi, îi spun să mă ducă la o florărie de lux, ‘Nu avem florării de lux în Reșița’, ‘Atunci la o florărie și atât’, spun și în sfârșit pornim. Ajungem undeva sub un pod, lângă stadion, acolo este singura florărie deschisă sâmbăta, cumpăr un buchet mare… ‘Înapoi la Casa de Cultură, ba nu! Întâi trecem pe la Radio și după, la Casa de Cultură.’ Nu mai cobor din mașină, privesc din parcare locul de unde pornesc zilnic undele fm, ușile glisante sunt închise, ferestrele la fel, orașul coboară către nicăieri, nu înțeleg Reșița. Parcă s-au rătăcit arhitecții, râul nu-i pus în valoare, nici muntele din apropiere, m-aș plictisi aici, ori poate sunt eu prea bucureștean. * * * Simt agitația cu greu stăpânită în mâinile ce-mi susțin fruntea și mă ridic, am în fața mea un alt om, un chip obosit fără urmă de zâmbet, masca a dispărut odată cu gestul meu necugetat, murmurul din club se aude din nou, rechinul își reia cursele respirând așa cum știe el să respire, chelnerul își caută de lucru în altă parte. - Lasă-mă să-mi amintesc de tine, spun și uite că-și pleacă fața, nu face altceva nimic, gândurile îi rămân suspendate de lustra aceea veche, demodată, agățată de tavanul capitonat, antifonic… Apoi masca zâmbitoare revine la locul ei, Maria devine Maria din scenă, ochii reîncep să-i clipească veseli și căprui, băiatul care servește pe toată lumea mai aduce un pepsi și o ceașcă de cafea cu ceva galben înăuntru, o lingurință. Se rupe vraja, mă scutur înfiorat pentru că știu ce este în ceașcă… - Pentru concert…, îmi trebuie gălbenuș. - Concert? - Am crezut că de aceea ai venit. N-ai citit reclama? - Ce reclamă? - Din…, nu contează. Important e că ești aici. - Să nu cânți melodia aia. - Nu. - Cassandra este? - O să vină, prietenul ei e toboșar, uneori cântăm împreună. - Mă bucur să vă regăsesc pe toți într-un singur loc - Nu chiar pe toți, părinții mei nu or să vină… - Bănuiam. - Plec, trebuie să discut cu invitații. Ne vedem după… - Stai! Pot face fotografii? - Poți. * * * Intru în Casa de Cultură, merg pe coridoarele nesfârșite, de la niște scări la alte scări, revin de unde am plecat și tot așa. În sfârșit dau de cineva care șterge praful, o întreb unde cântă Maria Gheorghiu. Se oprește din treabă, mă privește nedumerită. ‘A, spectacolul de azi? La etajul unu, luați-o pe acolo.’ O iau ‘pe acolo’, înăuntru nu-i nimeni, ies și mă așez în fața unei fereastre, privesc lumea care începe să intre pe poartă, urcă scările exterioare, apoi cele interioare… Studiez tipele brunete, asta e prea tânără, asta-i prea bătrână, asta e prea grasă, asta nu poate fi pentru că nu poate fi… Renunț și intru în sala de spectacol, întreb pe cineva cu aer de organizator unde este Maria Gheorghiu. ‘Mariana? N-a venit încă. Sunteți domnul din București?’ ‘Da, sunt domnul din București’, răspund iritat de repetiția întrebării. ‘Vă rog! Luați loc aici, la personalități. Trebuie să vină și primarul…’ Mă așez la locul indicat, am impresia că sunt confundat cu cine știe cine, simt priviri curioase, șoapte… Uite că începe spectacolul, nu văd ce se întâmplă pe scenă, habar n-am ce sărbătoresc reșițenii, îi observ cum urcă un fel de podium, probabil are loc un eveniment deosebit... Se deschide ușa larg, intră un grup de fete, aleargă spre locurile rămase libere. Se deschide iarăși ușa, intră un tip în pulovăr, ‘primarul’ se aude din spate, vine lângă mine, mă salută, mă ridic și îi strâng mâna. Am obosit! Nesomnul de peste noapte, sforăitul celor doi colegi de compartiment, frigul de afară, căldura din taxiuri, frigul din parc, căldura din sala de festivități…, toate astea m-au toropit. Îmi frec ochii, uite că n-am observat când s-a deschis din nou ușa, mai întâi intră o chitară mare, mult prea mare pentru cineva atât de delicat. O recunosc, este la fel ca pe coperta CD-ului, de ce mi-o închipuiam altfel? Se oprește la marginea scenei, cineva arată spre mine, îi simt privirea indiferentă, se întoarce la treaba ei, scoate chitara din husă și uite cum instrumentul nu mai este uriaș. Îi verifică încet coardele, să nu audă invitații, să nu deranjeze vorbitorii, mi si sol re la mi…, gata! Cineva o prezintă, o compară cu o mierlă, se apropie de microfon, nu are emoții, este doar agitată, spune ceva și gata! timpul se oprește în loc. Cântă de câteva minute bune, în sală s-a făcut liniște, nimeni nu se fâțâie, nu-și mai aranjează scaunul, ușa nu se mai deschide-închide. Cântă Maria Gheorghiu! Și uite, îmi ia ceva timp să-mi amintesc cine sunt, ce caut aici, la Casa de Cultură din Reșița, strâng pleoapele, le apăs cu palmele, le țin așa, le presez, deschid iar ochii, cerculețe și scame strălucitoare, argintii, dansează în jurul meu, se interpun între noi…, cântă Maria Gheorghiu! * * * Las rechinul, las haina, las toate, iau doar aparatul de fotografiat din husă și încep să mă plimb de colo-colo prin club. Maria a urcat deja pe scenă, nu se acomodează cu scaunul înalt, nici cu aerul prea uscat al clubului…, ‘o apă plată, dacă se poate’, se poate, primește sticla de plastic, acum este în regulă… Cântă Maria Gheorghiu! Imaginile se derulează filmate cu încetinitorul, se zbat în acorduri ample, se sparg apoi în sute de scântei, se adună iarăși la loc, într-un fel de benzi multiple, intercalate, mișcate…, cântă Maria Gheorghiu! * * * Uite că nu-și folosește vocea, cântă cu sufletul! îmi spun și pentru prima oară înțeleg ce lucru misterios m-a chemat aici, la Reșița. Durerea! Vezi, pentru a compune astfel de muzică trebuie mai întâi să trăiești o suferință mare, multă, materializată în căderi, ridicări și iar căderi… Vin melodii cunoscute peste alte melodii cunoscute, vocea se ridică la notele cele mai înalte, o privesc, are un fel ciudat de a transmite ce are de transmis, vocea, versurile, muzica ți se strecoară în inimă, se lipesc de tine pentru totdeauna. Ochii îi ține mereu închiși, nici nu credeam că poate cânta altfel, Maria trăiește intens, arde cu fiecare notă, sunet, lacrimă. Prea repede se termină recitalul, nu știu cât timp a cântat, prea puțin oricum… Se ridică de pe scaun, aplauze, mulțumiri, își strânge chitara, se retrage către ușă. Acolo un copil o ajută să pună instrumentul la loc, în husa aceea uriașă. Iar vorbește cineva la microfon, spectacolul continuă…, atunci înțeleg că am uitat de mine și am rămas pe scaun, nici măcar n-am aplaudat. Uite, aplaud acum, privirile se înfig în mine ca niște săgeți mirate, tipul de la microfon se oprește. Mă ridic, îmi cer scuze, pornesc spre ușă, alerg. Gata! În spatele meu îl aud din nou pe vorbitor, totul reîntră în normal. Normalul lor! Eu sunt deja pe coridor, o văd pe Maria, pe copil… - Bună ziua, sunt Sorin Teodoriu, am vorbit acum câteva zile… - Știu, patru telefoane am primit de la Radio. - De ce? - Să-mi spună că ați venit. - Eu am venit pentru…, uite că nu mai știu ce vroiam să zic. Tac eu, tace Maria, tace fata cu ochii verzi - albaștrii, tace vorbitorul din sală, tace coridorul, tac scările, ferestrele, soarele… - Nu-mi vine să cred că ați bătut atâta drum doar pentru un autograf… Gata! Îmi amintesc, las geanta jos, mă aplec, deschid fermoarul cu o singură mână, cealaltă e ocupată cu flori, cotrobăi prin lucruri, nu găsesc, ba da, găsesc CD-ul, am ‘Floarea de Vârtej’ în mână, plasticul arde, mă doare… Îl întind Mariei, nu are pix, reiau căutările, sunt strigat, mă ridic mirat, o văd cum arată spre buzunarul de la piept al sacoului: pixul! Îmi scrie ceva, nu știu ce, dar uite ce mândru sunt! Am semnătura ei pe CD , o să-l aranjez în bibliotecă, o să-l arăt lui Andi, lui Cristi…, părinților nu, că n-ar înțelege Chiar atunci, în clipa aceea, îmi dau seama că iar am uitat ceva… Zâmbesc încurcat, îi întind buchetul de flori pregătit la Florăria de sub pod, acolo, lângă stadion. Maria zâmbește și ea ‘mulțumesc, uite, este Cassandra, fata mea…’, ‘Salut, Cassandra!’ spun și întind mâna ca spre un colac de salvare. ‘Știu despre tine, am citit pe coperta CD-ului…’ Privirea verde – albastră surâde fericită. Cassandra. * * * Mă agit continuu…, o fotografiez din față, din lateral, din spate, ferindu-mă să nu intru pe scenă, aparatul înghite poză după poză. Știu că la sfârșit vor rămâne doar câteva, cele mai bune. Și uite că-n graba mea de artist amator lovesc o masă, paharele se clatină... ‘Scuzați-mă! ‘, spun și simt o privire de gheață, verde - albăstruie. Tăișul ei se topește imediat: ‘Nu se poate! Sorin! Tu ești?’ Mă fâstâcesc, da, abia acum mă fâstâcesc definitiv! ‘Cassandra!’ Aș vrea s-o îmbrățișez, ‘Sandra, ce dor mi-a fost de tine, erai atât de mică…’, ‘Iar acum sunt atât de mare încât nici nu vrei să mă săruți… Ce face Diana?’ ‘Face bine, se mută la…’ ‘Câți ani are acum?’ ‘ Șaisprezece, a împlinit șaisprezece acum câteva zile… Mă ierți, plec s-o fotografiez pe mama ta.’ ‘Bine, vorbim după…’ Cassandra. (Cassandra Gheorghiu) * * * - Sandra, duci tu chitara acasă? - O duc! - Sigur poti? - Hai măi, mamă! Cum să nu pot. Când vii? - Nu întârzii mult. Pleacă Sandra. Mă salută și dispare alergând pe scări, abia acum înțeleg ce-a spus Maria, o întreb dacă se poate servi prânzul undeva, ori măcar o cafea, dacă are timp... Are timp. Plecăm, traversăm centrul, intrăm într-un restaurant, comandăm… - Cu ce vă ocupați? întreabă Maria - Nu-mi vorbi la plural…, te rog Lucrez la o firmă de audit, legislație, contabilitate… Doamne, ce penibil sună toate! Îi simt privirea vie, nici mirată, nici indiferentă, se uită la mine, ascultă ce spun și atât. - Câtă agitație a produs venirea ta. - A mea?! - De ieri, de când ai anunțat Radio Reșița că vii…, toți au crezut că ești un om de afaceri din capitală, cineva suspus, iar acum uite, ai mai apărut și în costumul ăsta scorțos… Adică impui respect, înțelegi? Înțeleg dar nu vreau să continuăm discuția pe tema asta… - Cânți excepțional! - Multumesc. - Chiar cânți excepțional! - Chiar mulțumesc… - Uite, acum o săptămână m-am întors de la Bușteni, am fost cu trenul. Eram atunci cu Gabriela… M-am oprit la magazinul ăla mic din gară, am vazut CD-ul tău și, cu toate că habar n-aveam cine ești, cum cânți, l-am cumpărat pentru că-mi place muzica folk. În seara aceea l-am ascultat prima oară, prietena mă tot chema la culcare, iar eu uitasem de mine, de ea, de ora înaintată, stăteam pe întuneric și-ți ascultam melodiile. Au ceva special, nu știu ce, povestește-mi cum le compui… * * * Uite că se dă jos de pe scaun, se înclină în fața publicului, își ia chitara, se retrage, aplauzele o recheamă. Urcă din nou pe scaunul incomod, privește în față, îmi place să cred că mă vede, dar știu că nu-i așa, din pricina reflectorului nu-i așa, se pregătește să cânte ultima melodie. Maria, să nu cânți acel cantec! Nu acel cantec, îi strig în gând… Acordurile ne învăluie iar, gata, începe... Uitasem de ‘Feelings’… * * * - La mulți ani, Marie! Anul nou să-ți aducă împliniri! La mulți ani, Sandra! La mulți ani, Diana! Sărutări, zâmbete, speranțe, paharele se ciocnesc, șampania de la miezul nopții, artificiile răpăie în salve, cerul capătă cicatrici roșii, portocalii, aurii… Un gol uriaș se cască în mine, simt cum mă prăbușesc în el, în hăul acela nou-născut, golul din fiecare dimineață de întâi ianuarie. Sărbătorile dor, Reșița doare, ca și cerul pârjolit de rachete și petarde, doare aerul ce vibrează de atâta agitație neînțeleasă, afară se aud tunete și pahare sparte, obicei din import, strigăte, cântăm cu toții, ne îmbrățișăm iarăși, golul din mine se cască și mai mult, cuprinde tot apartamentul, orașul... Zâmbesc, simt înțepături proaspete în ochii ce-mi pulsează ritmic, muzica se aude din nou, dansăm, râdem… * - Maria, diseară plec… Te rog, cântă ceva doar pentru mine, ce vrei, ce simți tu că s-ar potrivi acestei amieze. - Vino dincolo, să nu deranjez vecinii. - Și dincolo nu-i deranjezi? - Dincolo pereții sunt îmbrăcați în ceva special și tavanul la fel… Este o cameră antifonată. Chitara neagră își încearcă notele, primele acorduri, ‘Feelings’… * * * După ce se termină cu adevărat, Maria mulțumește grupului de la Târgoviște, nu știu despre ce grup e vorba, apoi se retrage undeva în spate. Sandra nu-i sare în ajutor, merg eu, o întreb dacă îi pot fi de folos. O simt agitată, a avut emoții, încă mai are emoții… Nu, nu trebuie s-o ajut cu nimic, îmi arată masa unde se află Cassandra și prietenii ei. ‘Or să mă ducă ei cu mașina’. Ce mare a crescut Sandra, acum are prieten, au împreună o mașină, ce-a trecut timpul... Apun Marie, simți tu? Asta însa n-o spun, e doar gândul meu... Mă retrag la masa din fața rechinului, iartă-mă prietene, am avut treabă, chestii de fotograf amator… Chelnerul îmi aduce alt pepsi acidulat, chiar îmi era sete, verific pozele: astea sunt bune, pe astea le șterg… - Cum am cântat? se aude aceeași voce cunoscută. - Cum cânți tu de obicei, foarte bine. - Nu cânt tot timpul foarte bine, dar așa spui tu mereu. - Pentru că eu știu să ascult. - Mulțumesc, Sorin. - Pot scrie un eseu despre tine? - Cum să nu. - Știi, eu nu-s scriitor, Maria. Nu respect nicio regulă, niciun canon, alunec spre fantastic, inventez lucruri... Ești sigură că vrei să scriu despre tine și clubul ăsta? - Scrie. Iartă-mă, trebuie să merg și la celelalte mese. - Mergi, Marie! E seara ta, vorbim la telefon… Pleacă Maria. Rechinul o privește indiferent prin sticla acvariului, eu răman așa, întors într-o parte. Ajunge la o masă, la altă masă, vorbește cu cei de acolo, Sandra îmi face semne cu mâna, vine la mine. - Asta-i cartea mea de vizită, și telefoanele și adresa de email. Să mă cauți. Scotocesc prin buzunare, găsesc o carte de vizită mai veche, din cele făcute la repezeală în Cluj, îi dau cartonașul, ’te sărut, vorbim la telefon…’ Gata, am rămas singur cu rechinul. Dar nu mai avem ce ne spune, plătesc consumația și merg la mașină. Motorul toarce, e încă frig, îmi întorc ultima oară privirea spre reclama Yellow Club. Așez pe scaun aparatul de fotografiat, aprind lumina și citesc cartea de vizită: Maria Cassandra, PR Manager… Mâine, poimâine o să aibe și Diana cărți din astea de vizită și dintr-o dată mă simt bătrân, foarte bătrân. Și nefolositor, cineva despre care poți vorbi la trecut, poți spune despre el acum șapte ani era…, acum zece ani…, acum douăzeci de ani… Se destramă bucăți din mine, le las în voia curentului de aerotermă…, scamele de mine se lovesc de ferestrele mașinii, mă recompun la loc. Scot telefonul mobil, formez rar un număr cunoscut… - Alo, tati? Cum de nu dormi la ora asta? Sau…, s-a întâmplat ceva? - Nu, Diana, sunt OK! Doar că-mi era dor de tine…, atât... (Maria Gheorghiu, Ștefan Orfescu, Jack Popescu) (Maria Gheorghiu, Ștefan Orfescu, Jack Popescu) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate