Ritual de trecere





Deasupra mării, cerul avea o nuanță cenușie, și vântul care bătea dinspre larg făcea ca plaja să aibă un aspect dezolant. Din cauza norilor, soarele căpătase o ciudată culoare galben-verzui, dându-le celor câțiva turiști răzlețiți pe plajă un aspect fantomatic. Când am zărit-o, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Deși era răcoare și oamenii care treceau pe lângă mine în căutare de scoici și cochilii erau îmbrăcați destul de gros, ea făcea plajă. Privind-o numai pe ea, nici n-ai fi crezut că e sfârșitul lui septembrie, ci, după dezinvoltura cu care, în costum de baie, încerca să capteze razele soarelui, te-ai fi putut imagina în plină vară. Dar, dacă ridicai ochii de pe apariția ei solară și priveai cum vântul spulbera hârtiile murdare de pe plajă, reveneai înfiorat la realitate: era un rece sfârșit de septembrie. Și, cu toate că se afla destul de departe de drumul meu, m-am simțit irezistibil atras de pata deschisă de culoare care era cearșaful ei pe nisipul umed.
Stațiunea era mai mult pustie, populată de personaje fantomatice, ciudate și în criză de bani ca și mine, care profitau de reducerile de preț de la sfârșitul sezonului… De trei zile bântuiam pe plajă fără să am curajul să mă dezbrac și chiar mă bătea gândul să dau dracului biletul oferit generos de patronul meu și să mă duc acasă, unde tot singur aș fi fost, dar măcar acolo era mai cald… Și fără atâtea babe reumatice în jurul meu gata să-și etaleze frumusețile devastate de timp, la trecerea mea, de parcă aș fi fost cine știe ce Făt-Frumos.
Era ceva într-adevăr deosebit la fata asta, și nu merita să ratez ocazia. Avea un trup superb, și un minuscul costum de baie portocaliu încerca în zadar să-i ascundă rotunjimile voluptoase. Ajuns lângă ea, aș fi putut să trec mai departe sau să mă opresc și să încerc să intru în vorbă. Ca să întreb ce? „Nu ți-e frig?“ sau „nu vrei să faci o baie?“ Cuvinte care mi s-au părut cu atât mai ridicole, cu cât am apucat să văd, în timp ce mă apropiam, cartea pe care o citea: Filozofia Alchimiei. Și tot pe cearșaf, un alt teanc de cărți, din care nu am putut să descifrez decât un singur titlu: Ritual de trecere.
Recunosc că nu făceam o figură foarte inteligentă stând proțăpit în fața cearșafului și încercând cu disperare să găsesc o frază care să demonstreze că nu sunt chiar atât de idiot precum arătam. Umbra mea se oprise palidă pe cartea pe care o citea, astfel încât, într-un târziu, m-a băgat în seamă și a ridicat ochii spre mine.
— Mă duceam spre terasă, am arătat eu spre clădirea de la marginea plajei, și m-am gândit că poate vrei să-ți aduc, când mă întorc, un ceai sau o cafea să te încălzești.
— Nu mi-e frig, a scuturat ea din cap răvășindu-și buclele roșcate, dar când revii poți să-mi aduci o bere neagră. La cutie, a mai adăugat ea și s-a cufundat din nou în lectură.
Mi-am târât perplexitatea prin nisipul umed de pe plajă până la terasa unde speram să găsesc berea neagră pe care, vrând-nevrând, eram nevoit să o caut. O clipă, mi-a trecut prin cap ideea să intru, să beau o cafea și apoi, profitând de faptul că nu mai eram în raza ei vizuală, să dispar. Dar fie gândul că s-ar putea s-o mai întâlnesc, fie gena corectitudinii, care de-a lungul vieții m-a făcut să intru în multe încurcături, m-a îndemnat să mă apropii de chelneriță și să-i cer:
— O cafea și-o bere neagră, vă rog!
Abia când mi-a adus cafeaua și sticla de bere neagră mi-am adus aminte de formularea expresă: o bere neagră la cutie. Când i-am cerut asta, femeia m-a privit cu milă:
— Nu se fabrică bere neagră la cutie, domnule. Sau cel puțin eu nu am auzit de ea...
— Dar… bine…, m-am fâstâcit eu, i-am promis unui prieten că-i duc o cutie de bere neagră.
— Prietenul dumneavoastră, a zis chelnerița uitându-se semnificativ spre plajă, trimite în fiecare zi pe cineva după bere neagră la cutie. Răspunsul meu e același: nu se fabrică bere neagră la cutie.
Prietenii care mă cunosc pot depune mărturie că nu strălucesc prin inteligență, și totuși, uneori, mai rar, mult mai rar decât mi-aș dori, am câte o tresărire, câte o scânteie care luminează cenușiul și monotonia unui an întreg. Cum a fost și ideea care mi-a venit pe moment. În loc să îi lărgesc orizontul cultural povestindu-i despre minunata bere neagră la cutie, Guinness, am spus scurt:
— Păi, atunci, goliți berea asta din sticlă într-o cutie și am să i-o duc așa…
Zâmbetul malițios cu care chelnerița mi-a ascultat sfatul m-a făcut să mă simt ca un mic Alexandru Macedon în ziua în care, în sfârșit, a găsit rezolvarea nodului gordian.
Am străbătut iar plaja spre fată, ținând cutia de bere cu grijă, ca pe un trofeu de preț. Când am ajuns, fata renunțase la alchimie și la filozofia ei, frunzărind acum altă carte: Ritual de trecere.
A luat berea, mi-a mulțumit fără să pară că a observat substituirea făcută de mine și mi-a făcut semn să iau loc alături. A băut o gură de bere, apoi mi-a spus:
— Știi ce mă-ntreb? Uite! Cartea asta am găsit-o într-un anticariat din oraș. Are mai mult de o sută de ani vechime, și omul care a scris-o chiar crede că tot ce a afirmat el aici este și adevărat. De exemplu, sunt date o mulțime de metode prin care, cu ajutorul unor simple ritualuri magice, poți obliga duhuri, monștri, djini, fantome, și tot ce-ți mai dorește inima, să treacă în lumea noastră ca să-ți îndeplinească orice dorință… Poate autorul nu a făcut decât să dea glas unor superstiții specifice timpurilor lui…
Făcu o pauză, mai luă o gură de bere, mă privi cu ochii ei verzi și imenși și mă întrebă:
— Dar dacă e adevărat? Ai avea curaj să încerci?
M-am uitat în jur. Turiștii singuratici se lămuriseră într-un târziu că sezonul estival s-a încheiat și că nici nu avea să mai fie altul până la anul. Așa că plecaseră spre hotelurile ieftine în care se cazaseră, lăsându-ne pe noi doi singuri pe toată plaja. Am privit-o drept în față. Bea în continuare din cutia de bere, cu înghițituri mici, uitându-se la mine curioasă în așteptarea răspunsului meu. Am avut o clipă impresia că o revăd pe profesoara mea de biologie privind insensibilă o insectă abia pusă în insectar. Tresăririle insectei, care pe noi, copiii, ne impresionau cel mai mult, pentru ea nu existau. Am ridicat din umeri, înfiorat de amintiri.
— Nu cred că aș avea curaj… E posibil să fie numai o superstiție, așa cum zici tu. Dar dacă e adevărat? Dacă există cea mai mică șansă să fie totuși adevărat? Ai avea curaj să dai drumul la unul ca ăsta în lume? – și i-am arătat miniatura de pe copertă, unde un monstru uriaș și verzui își ridica din apa mării aripile imense, încercând parcă să cuprindă lumea cu ele.
— Ideea pare tentantă, nu-i așa? Mai ales când știi că îl stăpânești tu, a zâmbit fata, ispitită de gând.
A rămas cu ochii fixați spre larg de parcă ar fi văzut deja uriașul ei sclav ieșind din apele mării.
— Am să o citesc cu atenție la noapte și am să-ți spun mai multe când ne revedem…
Și începu să-și strângă cu gesturi grăbite lucrurile de pe cearșaf. Am condus-o până la hotel, ajutând-o să-și care cărțile. La despărțire mi-a spus:
— Mă cheamă Lisa. Să mă cauți mâine la zece. Aș fi curioasă să încercăm, totuși, un ritual de trecere. Și pentru asta este nevoie de doi…, mi-a zâmbit ea misterios, lăsându-mă nedumerit în holul hotelului.
M-am îndreptat confuz spre pensiunea unde aveam o cameră închiriată pentru încă o săptămână. În cameră: un dulap, o noptieră șchioapă și un pat pe care m-am așezat și, cu ochii în tavan, am început să mă gândesc la Lisa. Oare ce a vrut să spună cu „trebuie să încercăm un ritual de trecere“? Cu gândul la ea am adormit și am visat-o toată noaptea mergând cu mine de mână printr-un labirint. Deși nu văzusem labirintul, așa cum se întâmplă deseori în vis, știam că la capătul lui ne aștepta un pat, în care, într-un târziu, am și ajuns. Cu privirea țintă în ochii ei mari, verzi-aurii, am început să o dezbrac, dar, dintr-o dată, pielea ei albă și fină a erupt în mii de locuri lăsând să se vadă sub ea solzii unui monstru care, în urâțenia lui, mai păstra încă trăsăturile Lisei.
— Vino, îmi șoptea ea, am nevoie de tine să…
A mai spus ceva, dar nu am înțeles ce, pentru că patul a luat foc și ne-am prăbușit amândoi într-un abis din care numai soneria telefonului m-a putut scoate.
— Nu uita să vii azi, la zece! mi-a șoptit o voce senzuală, pe care, într-un târziu, am recunoscut-o ca fiind a Lisei.
Am vrut să mai spun ceva, dar ea pusese deja receptorul în furcă.
M-am uitat buimăcit la ceas. Era nouă dimineața. Dormisem aproape douăsprezece ore, lucru care nu mi se mai întâmplase niciodată. Drumul cu Lisa prin labirint îmi părea încă atât de real, , încât m-am ridicat din pat căutând din ochi zidurile înalte și cenușii ale labirintului, pe care semne și simboluri ciudate spuneau ceva într-un limbaj pe care nu cred că voiam să-l știu.
Am coborât amețit în sala de mese sărăcăcioasă a pensiunii, mi-am băut ceaiul călduț și am mâncat tartina cu unt și dulceață gândindu-mă dacă să mă duc sau nu la întâlnirea cu Lisa. O voce interioară îmi spunea că lucrul mai bun lucru pe care puteam să-l fac era să urc înapoi în cămăruță, să-mi iau geamantanul și să prind primul tren spre casă, uitând de Lisa și de ritualurile ei de trecere. „Dar dacă“, îmi șoptea un drăcușor neastâmpărat din mintea mea, „toate astea nu sunt decât un joc menit să alunge plictisul și să ne aducă mai aproape?“
— Sper că suficient de aproape încât să merite efortul! am mormăit eu, încruntându-mă la tartina cu dulceață.
Cu inima cuprinsă de o presimțire sumbră, dar, în același timp, cu senzația că fac un lucru misterios și interzis, m-am îndreptat spre hotelul Lisei. Mă aștepta în hol și, când i-am văzut ochii senini și strălucitori, mi-am spus că fără îndoială coșmarul de azi-noapte se datora poveștilor cu care mă speria bunica în copilărie.
M-a luat de mână cu o nerăbdare vizibilă:
— Mergem? m-a îndemnat ea surescitată, astfel încât, fără să vreau, m-a trecut un fior.
Avea cartea sub braț și o sacoșă mică, pe care mi-a dat-o mie s-o duc. În momentul în care am plecat cu ea de mână de-a lungul plajei pustii, m-am simțit pătrunzând pe un tărâm misterios și vrăjit, în care nimic nu era imposibil. Am mers mai departe decât ajungeam eu de obicei și ne-am oprit în mijlocul unor stânci care ne fereau de ochii indiscreți. Valurile erau mai mari și mai cenușii în dimineața asta și lumina părea filtrată prin apa unui acvariu imens care atârna deasupra noastră și ținea loc de cer. A întins cu mișcări grăbite cearșaful, dar, cum era mult mai frig ca ieri, nu s-a mai dezbrăcat în costum de baie, ci s-a întins pe el așa, îmbrăcată.
— Vino lângă mine, m-a chemat ea cu o voce dintr-o dată răgușită.
M-am așezat lângă ea, și atunci, cu o mișcare felină, s-a aplecat deasupra mea:
— Ei, o facem? a întrebat cu o voce persuasivă. Aici nu ne vede nimeni…
M-a trecut un fior scurt și am dat s-o cuprind în brațe, dar ea s-a scuturat revoltată:
— Eu mă refeream la un Ritual de Trecere. Tu ce credeai?
Am mormăit ceva despre cât era de frig și că ar trebui să ne încălzim înainte de a începe ceva serios.
— Cunosc o metodă sigură pentru asta, a spus ea și a scos din sacoșă un termos cu ceai cald.
— Iar ceai?! m-am revoltat eu. Am băut oceane de ceai în concediul ăsta.
— Al meu e cu rom, a zâmbit ea malițios. Așa că precis te va încălzi.
Am băut strâmbându-mă un pahar cu ceai, apoi am plecat bosumflat după ea spre malul mării.
— Uite, aici o să îl facem! a indicat ea un loc mai ferit pe plajă.
A deschis cartea și mi-a arătat desenul unui altar primitiv făcut din pietre.
— Privește! Așa trebuie să arate. Eu o să-i desenez conturul, iar tu o să aduci pietrele…
Până m-am întors eu cu pietrele, ea desenase deja conturul incintei sacre după modelul din carte. Ne-am apucat amândoi să clădim micul altar. Ar fi trebuit să aibă forma unui cerc cu diametrul de vreo doi metri și cu înălțimea de 20-30 de centimetri, cât vreo trei, patru bolovani așezați unul peste altul. De fapt aici era toată problema noastră. Pentru că bolovanii erau umezi și alunecau mereu, tot chinul nostru părea un fel de muncă a lui Sisif – bineînțeles, păstrând proporțiile.
— Ar fi trebuit să aducem var să facem un pic de mortar, am venit eu cu o idee, sperând să amân pană mâine sau, oricum, pe mai târziu munca noastră.
— Nu trebuie să folosim mortar, m-a contrazis ea. În carte scrie că pietrele trebuie să stea în echilibru, fără nici un fel de liant…
— Susținute numai de credință, eventual…, am mormăit eu înciudat, dar ea s-a făcut că nu mă aude.
În sfârșit, când construcția noastră a început să semene îngrijorător de mult cu desenul din carte, Lisa a scos din sacoșă un soi de amuletă și, folosindu-se de trei bețe, a încropit un trepied și a atârnat-o într-un echilibru fragil deasupra altarului.
Eu tot mai credeam că totul era doar un pretext, un moft pentru a amâna folosirea cearșafului în scopul în care speram eu. Dar Lisa părea hotărâtă să ducă ceremonialul din carte până la capăt. Mă așeză la intrarea în mica incintă sacră, în postură de mare preot, probabil, iar ea intră în interiorul cercului și, cu fața spre mare, începu să citească din carte incantația către zeul ei păgân. O citi și o reciti iar și iar, fără un efect vizibil, în timp ce eu, în spatele ei, plimbându-mi privirea peste corpul ei bine făcut mă întrebam când va termina odată cu jocul ăsta prostesc.
Într-un târziu, umerii i se încovoiară a neputință și se întoarse spre mine învinsă.
— Nu merge! șopti ea stins. Ceva nu am făcut așa cum scria în ritual… Și mai este și o pagină lipsă, în care cred că erau lucruri esențiale…
— Cred că cei doi care efectuează vraja asta trebuie să facă sex înainte, am încercat eu să aduc discuția spre punctul care mă interesa. Doar așa, ca să-și golească mintea de păcatele cărnii, am adăugat eu văzându-i sclipirea furioasă din ochi.
— Nu ai înțeles nimic, nu? Prin incantația mea, eu ar fi trebuit să-l chem din adâncurile mării pe Odkinn… Și, din ce se spune în carte, lucrul ăsta, trecerea lui spre noi, se poate face numai la o dată fixă… la fiecare unsprezece ani, pe 21 septembrie… El ar fi trebuit să treacă în lumea noastră și eu să-i devin mireasă… și apoi zeiță…
A aruncat cartea, furioasă, în nisip și s-a îndreptat abătută spre cearșaf. Atât de frumoasă și atât de nebună!
O dată excursia noastră pe tărâmul zeilor terminată, Lisa a devenit ceva mai prozaică și a început să umble bosumflată în sacoșă, scoțând și așezând o masă frugală. Am mâncat în tăcere. Ea deprimată și eu frustrat. Cum puține speranțe pentru o partidă de sex mai rămăseseră, mi-am permis să devin mai sincer și mai rău:
— Lasă-l naibii pe zeul tău marin și gândește-te că până peste unsprezece ani o să fii măritată și cu o droaie de copii, și nu o să mai ai timp de el…
S-a întors cu spatele la mine, fără să mă bage în seamă. Cum vântul rece începuse să mă pătrundă prin hainele subțiri și cum ziua mi se părea definitiv și iremediabil compromisă, am început să devin obraznic, socotind că tot nu am ce pierde. Am luat o cutie de sardele în care mai rămăseseră câteva resturi și i-am zis sarcastic:
— Dacă pe zeul tău marin nu l-au atras incantațiile tale vrăjite, ia să vedem dacă mirosul de pește nu o să-l tenteze mai mult… – și, trăgând de capacul cutiei, am dat să răstorn în mijlocul altarului sardelele rămase.
— Nu face asta! a țipat Lisa la mine.
Uitându-mă spre ea, am simțit cum capacul tăios al cutiei îmi pătrunde în palmă, și câteva picături de sânge au căzut pe nisipul din altar.
Brusc am simțit că se schimbă ceva: amuleta din vârful bețelor a început dintr-o dată să pulseze de parcă ar fi fost vie, și rubinele ei false au prins a străluci rece.
— Asta era! a sărit Lisa brusc înviorată. Sigur că da! Asta era: jertfa de sânge. Fără asta nu funcționează nici un ritual…
A luat cartea de jos și a pornit să recite ca în transă. La primele cuvinte, undeva în larg, deasupra norilor, fulgere îndepărtate au început să împletească o plasă deasă deasupra mării. Zgomote stranii s-au iscat din adâncuri și nisipul plajei părea că fierbe.
— Vino lângă mine, m-a strigat Lisa excitată. Vino și ține de amuletă! Trebuie să o ținem amândoi. Așa scrie aici…
— Lisa, nu știu dacă este bine ce faci…, m-am codit eu.
— Vino odată! m-a apucat ea de mână și m-a tras în interiorul fragilului cerc din bolovani. Pune mâna pe amuletă…
Am întins mâna ezitând și ochii mi-au fugit spre largul mării, unde din ape o pereche uriașă de aripi părea gata să se desprindă și să cuprindă lumea.
— Lisa, privește! i-am arătat eu marea și, înfricoșat dintr-o dată, am început să tremur.
A aruncat și ea o privire, și ochii i-au devenit strălucitori:
— Merge… Trebuie să continuăm…
Am privit-o îngrozit. Era nebună… Frumoasă, dar atât de nebună… Am prins-o de umeri și am întors-o cu fața spre mine:
— Lisa, revino-ți! Nu trebuie să faci asta!
Era căzută în transă. Privirea ei era fixă și pupilele păreau două hăuri întunecate.
— Trebuie…, murmură ea. Trebuie… E o șansă unică … o dată la unsprezece ani, nu înțelegi?…
Nu am spus nimic, dar am zgâlțâit-o cu putere de umeri, încercând să o fac să-și revină.
Cartea i-a scăpat din mâini și a lovit în cădere amuleta, care s-a zdrobit de bolovani…
A tresărit îndurerată, cu ochii țintă la cioburile amuletei:
— Ticălosule!… Ai făcut-o intenționat…
— Lisa, nu am vrut…, am dat eu să neg, și dinspre mare s-a auzit un zgomot surd, ca și cum un corp uriaș s-ar fi scufundat brusc în ape…
Am privit într-acolo. Aripile monstrului nu se mai zăreau și o liniște ciudată se așternuse peste plajă, întreruptă numai de plânsul Lisei. Plângea cu suspine lungi, ca eliberată de o vrajă.

*

În majoritatea familiilor, după o ceartă mai serioasă, soția își amenință printre hohote de plâns perechea:
— Să știi că mă duc la mama!
Pe mine Lisa nu mă amenință niciodată așa, oricât de tare aș supăra-o. În schimb, se îndreaptă spre bibliotecă, de unde scoate o carte veche, cu copertele scorojite, pe care o privește gânditoare, și îmi spune privindu-mă insistent:
— Mi-e tare dor de o excursie la mare…