Nu, domnule, nu-i un pretext pentru alte alea, patru minute să vă spun cum s-a întâmplat de vă povestesc, dacă-mi permiteți! Nu-i mult, și cinci minute merită, că nu se știe cum te-ntoarce viața… ca roata morii…
Eram într-un oraș pe dealuri, cam ca Aiudul sau Sighet... ori poate Piteștiul?... dar dealuri zdravene, că în unele locuri tramvaiul trecea pe dedesubt – niște pasaje sărăcăcioase, în consolidare pasămite. Oricum, noi venisem grupat cu mașinile, aveam treabă doar cu orientarea; cazarea s-a făcut la un hotel cică “două stele”, adică doi într-o garsonieră, mobilă mai veche, dușuri asemenea, ei, ghiciți cum putea să fie!
Nu mai știu de ce ne deplasasem, eram la o consfătuire, simpozion, poate un program artistic, că doar grupul avea cam toate vârstele, o să-mi aduc aminte până la sfârșit… Dar nu era o chestie sportivă, știu precis, că nu le am cu sportul.
Da, domnule!
Așadar la cina comună ne-au împărțit niște broșurele cu programul zilei următoare plus o mapă conținând tot felul de nimicuri, mă rog, din considerație, știți, scurt istoric al localității, reclame, ecuson, pix, un carnețel... Era chiar cald pentru extrasezon și fetele începuseră să se simtă bine, mă-nțelegeți, așa că mi-am zis să dorm în mașină mai sigur, poate vecinul de pat sforăie sau vorbește în somn... cine știe. Am luat cheile ca să pot merge în parcare, m-am cuibărit pe banchetă… S-au mai zgâit unu-doi la mine de dincolo de gardul viu, niște tipi vărgați ce veneau de la lucru, sau mergeau acolo, cu lopeți, roabe, știu eu mai ce scule cărau, nu era unul cu mâna goală… apoi geamurile s-au aburit și am adormit. Da’ când m-am trezit eram țeapăn, parcă împietrisem și se făcuse rece mamă-mamă!
Ce-mi dă prin cap: iau tramvaiul și sui în centru pe colină, unde ochisem din sosire banerul unei cafenele, nu știu cum mi-a venit, probabil era devreme. Dă-i o goană cu mapa sub braț, în stație - lume, mă cațăr… finalmente reușesc penetrarea! Vatmanul, în dușmănie, manevra vagonul așa ca să-l basculeze, să agațe ceva cu latul, ba o remorcă, ba un ied, niște stive de ambalaje pe margini, ce mai, un virtuos!
Văd că trecem printr-un pasaj subteran plin de schele, apoi urcăm spre cetățuie și-mi aduc aminte de bilet, oare aveam? Îl compostasem? Însă tramvaiul se oprește și coboară toată lumea, că era capăt de linie! De unde capăt de linie în centru? Pe cine să întreb?! Numaidecât observ vizavi altă linie de tramvai, precis că ducea în sens invers, așa că mă pun să aștept… și apare un tramvai tot din sensul ăla! Cum vine asta?! Ei, da’ mai era o linie, mulțumescu-ți Doamne și mă-mping cu lumea rea din refugiu, mirosiseră că nu-s băștinaș, poate după ecuson, uitați-vă, ăsta-i dar s-a șters, totuși mă adaptez și pornim. La intersecția principală, când să intrăm pe bulevard, iaca se răstoarnă o dubă cu mere taman pe linie… eram în față să identific stațiile și am văzut… ca în filme, cu încetinitorul… iar eu trebuia să fiu la opt pentru deschiderea în plen, că se făcea prezența, altminteri nu justificam diurna… Deja unii mai oportuniști legumeau din ele... din mere.
Sar jos, pardon-pardon, gândesc să iau un taxi, încep să caut din priviri, că zărisem înainte felurite stații de taxiuri, uite că nu mai era nici una, neam! Și-mi zic: acesta e sfârșitul, de-acum o să stau mereu acasă, nimeni nu se încarcă la drum cu un încurcă-lume…. A, mi-am adus aminte de ce ne deplasasem, era pentru un “interviu”, cunoașteți!
Da, domnule!
Și cu asta gata, s-a rupt ața... Mesajul, care-i mesajul?! Adică rezultatul! Nu știu ce să zic, de unde nu mă pricep la povestit… poate m-au curentat la interviu... Șase minute e mult pentru întorsătura soartei?… Aici e capătul liniei, dacă trec vizavi iau tramvaiul în sens invers și ajung la fix lângă hotel… numai să nu mă oprească cei cu duba de mere, că ei pândesc, nu le scapă nimeni...
Nu, domnule!