Vizită de lucru



Bătrânul profesor scria. De mulți, de foarte mulți ani scria. Din când în când își arunca ochii pe geam, fără să vadă nimic dincolo de transparența sticlei, de parcă și-ar fi căutat în oglinda imperfectă a geamului inspirația. O pală de vânt mai puternică aduse o hârtie prin fața ferestrei, distrăgându-i pentru o clipă atenția și făcând geamurile să zăngănească. Cu un gest reflex se ridică, verifică dacă sunt bine închise, apoi se aplecă iar asupra mesei de scris:
„Hunii au inventat – sau poate numai au perfecționat – arcul cu dublă extensie. La prima vedere nu pare un lucru foarte important, dar, dacă ne gândim că vorbim despre arma care le-a adus, pentru o bună bucată de timp, supremația pe două continente, merită să ne oprim ceva mai îndelung asupra acesteia. Arcul, inventat și utilizat de milenii, nu suferise de la descoperirea sa modificări și perfecționări majore. E adevărat, s-au utilizat diferite esențe, săgețile au fost în permanență transformate și adaptate pentru trecerea de la vânătoare la război. Toate acestea erau îmbunătățiri care nu au schimbat nimic din principiul de funcționare a arcului. Arcul era construit în general din esență tare și era prevăzut cu o coardă care, prin extensie și apoi eliberare, arunca săgeata brusc spre țintă. Aici intervenea momentul critic: săgeata trecea într-un timp extrem de scurt, practic instantaneu pentru percepția obișnuită, de la starea de repaus la viteza maximă. Atunci interveneau mișcări și faze tranzitorii care aveau ca efect final creșterea impreciziei tirului. Spre deosebire de arcul rotund, în forma literei C, care își pierdea eficiența la o încordare prea puternică, arcul cu dublă extensie al hunilor avea câte o încovoiere în afară, între locul de unde se ținea în mână și marginea lui. De asemenea, marginile și mijlocul erau întărite cu fragmente de oase plate și elastice, în așa fel încât încordarea acestui arc se obținea din încovoierea celor două părți laterale, care astfel acționau împreună. În acest fel, în momentul eliberării săgeții, exista un timp scurt, de accelerație, care împreună cu forma nouă a vârfului săgeții, cu trei laturi, îi permiteau acesteia păstrarea unei traiectorii optime spre țintă…“
Se opri din scris și se apropie iar de geam. După fiecare pagină, ca într-un fel de ritual, se întrerupea din scris, se ducea lângă geam și privea afară. De multe ori privea în gol, fără să vadă nimic, dar în tot acest timp mintea lui continua să ordoneze cuvintele, așa cum aveau să se înșiruie pe pagina albă care îl aștepta flămândă.
În fața geamului, cu două etaje mai jos, se așternea piața centrală a orășelului. În partea opusă a pieței era singurul hotel al localității, iar alături primăria, poșta, biserica și banca. Piața părea și poate chiar era centrul a tot ce se întâmpla în micul orășel. În fața hotelului își făcea veacul un grup de pierde-vară, câțiva tineri, mereu aceiași, în așteptarea puținilor excursioniști străini. Tot acolo aștepta de obicei și Roza, blonda și durdulia Roza, singura prostituată a localității, în speranța unui client matinal.
Profesorul își amintea că trecuse odată, într-o dimineață, prin dreptul ei, când, cu hohote vesele, tinerii încercaseră să-i explice că ceea ce vinde ea, bărbații cumpără mai spre seară, mai ales după ce beau ceva. Parcă spre a-i contrazice, chiar atunci ieșise din hotel un nordic solid și roșcat, care o chemase cu un semn scurt. Se vede treaba că mai apelase la serviciile ei. Ridicând nepăsătoare din umerii masivi, Roza intrase în hotel, nu înainte de a arunca o privire sfidătoare în jur. Trecând pe lângă ei, șoptise șuierat, într-o parte:
— Bărbații care-s bărbați sunt bărbați și dimineața, și seara.
Hohotele izbucnite atunci i s-au părut profesorului puțin forțate, încărcate de o ușoară invidie pentru vikingul roșcat care cu noaptea în cap apela la farmecele Rozei. Profesorul își cumpărase grăbit țigările din chioșcul de la intrarea hotelului și intrase în casă, urmărit de impresia că, atunci când aruncase privirea sfidătoare spre grupul de bărbați, Roza îl inclusese și pe el.
„Nu se poate“, își șoptise el atunci în barbă, grăbindu-se să urce scările și să se apuce de scris.
„Poate că nu a observat că sunt și eu printre ei. Va trebui să discut cu ea, să-i cer scuze și să nu creadă că am râs și eu de ea…“
Totul a rămas la stadiul de bună intenție. Când o întâlnea, în drumul lui spre chioșcul de țigări, o saluta deferent, făcând-o pe biata Roza să trăiască într-o dulce ambiguitate: oare vrea sau nu Profesorul să apeleze la serviciile ei?
Spre deosebire de tinerii din fața hotelului, care trăiau din expediente, Profesorul își dădea seama că prostituția a avut rolul ei deloc neglijabil în istorie. Uneori se întreba cum ar fi dacă ar chema-o pe Roza până sus la el să dezbată problema. Dar acest lucru nu s-ar putea întâmpla fără ca tinerii puși pe glume din fața hotelului să afle. Cum ar putea el să mai treacă prin fața lor după țigări? Anticipând reacția lor, s-a oprit la timp, deși de multe ori în clipele de relaxare și-a imaginat cum ar decurge discuția lui cu Roza.
Profesorul nu era misogin. Pur și simplu pentru el femeile se reduceau la Amalia, menajera care îi făcea curat, îi gătea și îi spăla rufele. Înțelegea perfect rolul pe care femeile l-au jucat în istorie, atât și nimic mai mult. Acum o mulțime de ani, nici nu putea să mai spună câți, aproape că alunecase pe o pantă domestică. Familia lui, compusă dintr-un număr impresionant de mătuși, îi prezentase, imediat după terminarea facultății, o fată blondă și împlinită, pentru inocența căreia oricare dintre mătuși ar fi băgat mâna în foc. Un timp, totul a decurs conform tipicului, cu interminabile ore de plimbări exasperante, furate cu greu studiului, și cu nesfârșite vizite la un șir și mai interminabil de rude. O chema Mirela și când, după un an de vizite și plimbări, a fugit cu un marinar venit în concediu, a oftat ușurat. A acceptat o catedră în capitală, mai mult ca să scape de corul rudelor revoltate și de noile lor tentative de a o înlocui cât mai urgent pe Mirela. După mulți ani, când rudele i-au trecut în neființă sau au început să populeze în număr tot mai mare spitalele și azilurile, având suficiente preocupări ca să nu mai reprezinte un pericol pentru el, a revenit în orașul natal, dedicându-se cu totul studiului și scrisului. Un timp, la început, Amalia a încercat timid să-i propună diferite partide care, nu-i așa, ar „lumina pustietatea unei case atât de frumoase“. Din fericire, profesorul făcea parte dintre persoanele care nu au nevoie de două greșeli ca să învețe, și menajera, pusă în fața alternativei ca Profesorul să se dispenseze de serviciile ei sau să îl lase în pace, a ales cu înțelepciune calea înțelegerii. Deși uneori, când trecea pe lângă Roza, i se părea că îi simte parfumul de femeie tânără invadându-i simțurile și mintea, trezindu-i amintiri fugare din vremea când el și Mirela se plimbau de mână prin parc, alunga impresia cu ușurință, refugiindu-se în scris.


*

De atunci, adică de vreo câțiva ani buni, pentru el toată viața însemna scrisul. A, și bineînțeles, biblioteca. Biblioteca era izvorul din care, într-un mod minunat, lua informațiile. Informații pe care le prelucra, le tria și găsea apoi asociații și corelații pe care confrații lui nu avuseseră norocul sau talentul să le facă, deși aveau totul acolo, sub ochi lor, de o mulțime de vreme.
De ani de zile, în fiecare zi scria câte 20 de pagini. Zece dimineața și zece după-amiaza. 20 de pagini scrise mărunt și ordonat. 120 de pagini pe săptămână, pentru că duminica nu scria. Duminica se odihnea și apoi recitea cele scrise. Rar găsea câte o greșeală, câte un cuvânt nepotrivit, pe care să simtă nevoia să-l modifice. Abia după ce termina cartea simțea că trebuie să treacă încă o dată textul prin filtrul des al intransigenței care îl făcuse atât de renumit în mediile academice.
Când se simțea nesigur pe o temă, căpătase obiceiul de a privi în spatele lui spre cele 23 de cărți publicate până atunci, care se odihneau cuminți în copertele lor de piele. Încă de la a zecea carte publicată începuse să fie numit „Herodot al popoarelor migratoare“ și cuvântul lui ajunsese să fie lege pe orice subiect legat de această temă. După a douăzecea carte, începuse să plouă cu oferte din partea universităților și se vorbea chiar de un loc în Academie. Zâmbea amuzat tuturor acestor elogii și refuza cu încăpățânare să părăsească refugiul micului orășel. Tot ceea ce-i trebuia era liniște, cărți și material bibliografic, de care, mai ales în ultimul timp, nu dusese deloc lipsă. Orășelul îi oferea din plin liniștea, iar după ce ajunsese cunoscut, orice bibliotecă din lume se simțea onorată să-i satisfacă orice cerere. Atunci, de ce să plece? Aici se simțea bine.
Făcu o pauză mai lungă și se ridică de la masă. Strânse mai bine pe el halatul călduros și ieși în balcon. Deși era mai și totul înverzise, din când în când se strecura dinspre munții încă înzăpeziți care înconjurau orașul câte o pală de vânt rece ca gheața. Se înfioră și privi în jur. Erau peste o sută de metri între balcon și intrarea hotelului, dar Roza îl văzu și îl salută cu o clătinare a capului politicoasă și totodată cochetă. Îl văzură și tinerii de lângă ea și îl salutară și ei. Le răspunse la toți la salut, apoi, trăgând în piept încă o gură de aer rece, se întoarse zâmbind la masa de scris.
Într-o parte a pieței, aproape de bancă, își avea taraba un țigan mare, gras și bărbos, cu un cap imens, care, atunci când îl zări la balcon, întoarse ostentativ capul în altă parte. De ani de zile, de câte ori îl vedea trecând pe lângă el să își cumpere țigări, îl îmbia să cumpere ceva. Avea o tarabă plină de suveniruri, cum le spunea el, și la un moment dat, într-una dintre zile, exasperat de lipsa de interes a Profesorului, îi ieșise în cale:
— Domnule Profesor, am ceva pentru dumneavoastră. Marfă garantată, să mor io. Originală… adusă de sus din munți, de la ruine…
Undeva sus în munți se găseau ruinele unei vechi cetăți de apărare răscolite de ani de zile de căutătorii de comori în speranța găsirii unor piese rare, pe care să le ofere apoi valurilor de excursioniști care năvăleau vara în oraș.
Privise atunci nehotărât la coiful pe care țiganul îl scosese de sub tarabă. Lustruit și bine lucrat, de parcă ar fi fost fabricat cu o oră în urmă.
Ridicase din umeri și i-l înapoiase plictisit:
— Este un fals, tinere! îi spusese el calm. Și te rog să nu mă mai plictisești cu asemenea fleacuri.
Nu l-a mai plictisit, dar nici nu l-a mai salutat de atunci, spre hazul prost ascuns al tinerilor care îi pândeau trecerea pe lângă tarabă. Uneori, în clipele în care frazele nu i se înșirau pe hârtie așa cum ar fi vrut, i se părea că de fapt grupul gălăgios de tineri fusese în spatele încercării de a-i vinde coiful, mai ales că uneori i-a văzut și pe ei oferindu-le vizitatorilor naivi inele și cercei, descoperite, chipurile, întâmplător, în timpul unei excursii, printre ruine. Când vedea capul mare al țiganului întorcându-se ostentativ și supărat într-o parte când era nevoit să treacă pe lângă el, îl cuprindea o stare de veselie pe care nu și-o putea explica. Poate pentru faptul că îi dejucase atât de ușor încercarea de a-i vinde un fals. De fapt nici nu era sigur și nu se baza decât pe intuiție, pentru că Profesorul nu folosise niciodată obiectele istorice, ci doar izvoarele scrise pentru a studia. O amforă lui nu îi spunea nimic. Dar ceea ce a scris un istoric sau altul despre acea amforă îi permitea să rafineze și să filtreze adevărul istoric în adevărate capodopere. Uneori își dădea seama că trăia prin cărțile și lucrările altor oameni, pentru că, deși cunoștea pe dinafară o mulțime de situri istorice, nu ținuse niciodată în mână o unealtă folosită în mod obișnuit la săpături. Da, trăia prin explorările și cărțile altor oameni, dar extrăgea din ele lucruri care treceau neobservate pentru cei cu experiență nemijlocită de teren și făcea corelații pe care aceștia erau incapabili să le surprindă.
„Poate că totuși ar exista o posibilitate să fi fost autentic“, se gândea el uneori când își amintea de coif. „Poate că, nepriceput cum este, țiganul l-a lustruit pentru a-l face vandabil“ – și încerca atunci să-și aducă aminte dacă pe lângă niturile care prindeau legăturile se vedeau urme de oxidare.
Parcă erau, se îndoia el uneori – alungă asta din minte, cu gândul să i-l mai ceară o dată pentru a-l examina mai bine. „Va trebui să iau o lupă la mine“, hotărî el cu inima împăcată și se aplecă asupra foii de hârtie, revenind la subiectul lui preferat.
„Sunt prea tehnic în descrierea arcului“, se gândi el, revăzând cele scrise. „Dar este esențial pentru a putea explica succesul pe care l-au avut hunii în fața trupelor romane…“, își spuse Profesorul și se apucă iar de scris.
„ Săgețile, așa cum s-a mai spus, aveau vârfuri din fier cu trei laturi, cu o lungime de pană la 80 de centimetri și cu o putere de pătrundere uluitoare, astfel încât întreaga lume occidentală a intrat imediat în panică la apariția hunilor la granițele lor. Surse demne de încredere (Priskos, Ammianus și Zosimos) povestesc despre faptul că arcul hunilor era atât de bun, încât săgețile lor nimereau ținta chiar de la o sută de metri. De la această distanță străpungeau ilicele din piele ale luptătorilor romani ca și cum ar fi fost din hârtie. În acest fel luptătorii huni rămâneau la o distanță destul de mare de armele grele ale dușmanilor. Aceasta era adevărata lor forță: luptau fără să intre în contact cu dușmanul.”
Profesorul se opri iar din scris și privi pe geam, spre Roza. Deci, calculă el, dacă unul dintre călăreții huni s-ar afla lângă Roza și dacă ar dori, ar putea să mă ucidă foarte ușor. O pală de vânt mai rece pătrunse nu se știe pe unde în bibliotecă și îl făcu să se înfioare. „Ca o presimțire“, își spuse Profesorul, apucându-se iar de scris:
„Tot hunii au adus pentru prima dată în Europa șaua cu scară, care le permitea ca în timpul galopului să se întoarcă și să tragă în urmăritori. Ãsta era de fapt principalul lor mod de luptă: atacau în forță de la o distanță sigură, în pâlcuri de câte două, trei sute de călăreți, apoi se prefăceau copleșiți de superioritatea numerică a dușmanilor și se retrăgeau urmăriți de aceștia. Din fuga calului, se întorceau și decimau rândurile urmăritorilor. Apoi, când conducătorii lor considerau că a venit momentul prielnic, unul dintre aceștia trăgea cu o săgeată prevăzută în coadă cu anumite orificii care scoteau șuierături specifice, care constituiau semnale de luptă. Atunci, toate micile pâlcuri se reuneau și distrugeau dușmanul de la o depărtare confortabilă…Victoriile lor au fost atât de rapide și de însemnate, încât în anul 410, anul in care Alaric, regele vizigoților, cucerea Cetatea Eternă, hunii își pregăteau deja cuceririle care aveau să facă în numai câțiva ani din regele lor cel mai puternic suveran al Europei.“
Mai scrise câteva ore, până își completă cele zece pagini plănuite, apoi se opri și se întinse obosit. Sosise vremea să plece după țigări. Ca multe alte lucruri din viața lui, și mersul după țigări devenise un ritual. Ar fi putut să-și ia zece pachete o dată ca să scape de corvoada coborâtului zilnic. Dar nu mai era de mult o corvoadă. Era un simplu pretext de a mai ieși din casă și de a se mai dezmorți după ce termina munca de dimineață. Cumpăra țigările din fața hotelului, apoi o pornea spre parcul din marginea orașului. La ora amiezii de obicei era pustiu și putea să fumeze câteva țigări în liniște, privind spre panorama orașului, și să-și ordoneze gândurile…
Se schimbă și coborî. Vânzătorul de la chioșcul de țigări nici nu îl mai întrebă ce dorește: de ani de zile, la aceeași oră, același pachet de țigări. Luă pachetul și porni spre parc.
— Bună ziua, domnule Profesor, îl salută Roza tot ca de obicei, cu glasul înecat de emoție.
— Bună ziua, Roza, îi răspunse el, întorcându-se apoi să le răspundă și tinerilor, care îl salutau într-un cor de mormăituri încurcate.
Până acum câțiva ani nu-i acordaseră nici un fel de atenție. Asta până când a apărut la televizor, premiat la o ceremonie fastuoasă, de un cap regal din bătrâna Europă, pentru „contribuția deosebită la elucidarea unor enigme din istoria poporului nostru“. De fapt era vorba pur și simplu de câteva studii minuțioase care atestau prin girul lui continuitatea familiei regale, pusă la un moment dat la îndoială de un grup înfocat de republicani.
Parcul era amplasat puțin mai sus decât localitatea și oferea o panoramă cuprinzătoare asupra împrejurimilor. Uneori încerca să-și explice cum luase naștere aici, în depresiunea asta, orașul. Era înconjurat din toate părțile de munți, și doar un defileu îngust, înzăpezit și impracticabil cea mai mare parte a iernii făcea legătura cu restul țării. Una dintre multele enigme pe care numai timpul avea să le rezolve. Dacă avea să le rezolve vreodată…
Se așeză pe banca preferată, cu fața spre oraș, gândindu-se la altă mare enigmă pe care trebuia să o dezlege zilele acestea, poate chiar astăzi: religia hunilor. Datele erau puține și se știa că, asemenea multor alte popoare asiatice, legătura dintre oameni și zeii lor – care or fi fost aceia – se făcea prin intermediul unui șaman, care era al doilea ca importanță, după rege, în ierarhia lor extrem de bine organizată. Și în mod sigur tot ceva legat de religia lor era felul în care procedau cu ținuturile cucerite. Nu doreau să țină sub stăpânire ținuturile ocupate. Nu alungau țăranii de pe pământurile lor pentru a se ocupa de cultivarea pământurilor. Nu alungau meșteșugarii și locuitorii orașelor pentru a le lua locul în casele părăsite. Nici nu îi ucideau pe nobili pentru a le lua privilegiile. Pur și simplu ucideau tot ce le ieșea în cale, prădau și devastau totul cu o cruzime ieșită din comun și al cărei motiv nu a putut fi niciodată pe deplin elucidat. Ca și cum poporul lor ar fi fost odată trădat și apoi ar fi avut de răzbunat ceva. Era obișnuit cu manifestările de cruzime ale popoarelor orientale, cu excesele lor după ce cucereau o localitate, dar hunii nu erau doar mai cruzi, poate că nu acesta era cuvântul, ci cu totul altfel. „Trebuie să aflu de ce“, își spuse hotărât și se ridică de pe bancă pregătindu-se să coboare în oraș.
Dinspre defileul nordic se porni un vânt rece, care, dacă ar fi fost cu o lună mai devreme, s-ar fi transformat fără îndoială în viscol. Profesorul își strânse hanoracul subțire pe lângă corp și se grăbi spre casă.
Acum câțiva ani, pornind de la forma alungită a craniilor găsite în mormintele hunice, un confrate avansase ipoteza că hunii, la fel ca multe alte popoare primitive, practicau, din motive încă necunoscute, deformarea capetelor copiilor prin presarea lor până luau o formă alungită. Și de aici cruzimea deosebită. Ipoteza era prea hazardată, și Profesorul era sigur că explicația trebuia să fie legată de religia lor. Ceva legat de renumitele lor vase de bronz pentru ritual. Care fuseseră descoperite peste tot de-a lungul migrației lor. Și care fuseseră socotite suficient de importante ca să fie purtate cu ei oriunde se duceau, în ciuda faptului că erau atât de incomod de transportat. Unii confrați au presupus că erau folosite pentru fierberea și purificarea rituală a morților. Absurd, din moment ce în toate mormintele hunii erau găsiți îngropați întregi; iar uneori, dacă rangul lor era destul de important, cu un vas de ceremonie alături. Șaizeci de centimetri înălțime și aproape cincizeci de kilograme avea cel mai mare și mai impunător care fusese descoperit până acum. Prevăzut cu agățători, ca să poată fi transportat cu ajutorul unui cal. Transportat și, bineînțeles, folosit. Parcă citise sau auzise undeva fraza asta, dar atunci îi trecuse pe lângă ureche. Trecu în grabă, răspunzând mecanic la salutul Rozei și al tinerilor de lângă hotel, și urcă scara cufundat în gânduri. Era sigur că se apropia de ceva foarte important. Undeva în mintea lui atât de metodică și ordonată erau adunate acum toate informațiile de care avea nevoie. Trebuia doar să aștepte, să le dea timp să se ordoneze și, ca de atâtea ori, să se transforme în fraze frumoase, impecabile, imposibil de contrazis. Își îmbrăcă halatul călduros, privi încă o dată spre cărțile din bibliotecă, care așteptau parcă dornice să fie răsfoite, și se apucă de scris convins că vasul de bronz al hunilor își va dezvălui astăzi taina. O rafală de vânt puternică zgudui geamurile și îl făcu să se ridice de la masă ca să le închidă mai bine. Fără să vrea privi spre piață, unde tinerii nepăsători de adineauri priveau îngrijorați spre înălțimi. Până și Roza, atât de puțin interesată de obicei de starea timpului, acum privea nedumerită în sus. De unde, aduși de vânt, soseau fulgi mari în rafale dese. Deși erau deja în luna mai. Profesorul parcă își mai amintea că orașul mai avusese parte de asemenea scurte zăpezi ale mieilor, care țineau câteva ore, apoi se topeau de parcă nici nu ar fi fost. În timp ce privea afară, în numai câteva minute un strat subțire de zăpadă acoperise piața, purtată de colo-colo de vântul ce se transformase pe nesimțite într-un adevărat viscol. Peste șuierul vântului se auzea un zgomot ciudat, pe care nu îl putu identifica. Și țipete. Se apropie curios de geam să vadă mai bine. Dinspre marginea orașului se apropia un tramvai, săltând ușor pe șine. Era acoperit de un strat subțire de zăpadă, și Profesorul se miră cum imaginea primăvăratică a pieței fusese înlocuită în numai câteva minute cu insolitul aspect hibernal. Vântul spulbera acum zăpada, făcând-o să se adune în mici troiene pe lângă ziduri și garduri. Îngreuna și vederea, dar nu într-atât de mult încât să nu vadă pâlcul de călăreți care depășeau în goana cailor tramvaiul. Tot dinspre ei veneau și zgomotele acelea care păreau un fel de țipete fără nici o noimă, și, o clipă, Profesorul se temu că iar se face un film în piață, așa cum se mai întâmplase în urmă cu vreo trei ani, când săptămâni în șir nu putuse să scrie din cauza zgomotelor. Intrigat, a dat perdeaua la o parte și și-a lipit fruntea de geam să vadă mai bine. Dacă era un film, atunci era extraordinar de bine realizat și cu efecte speciale cu totul deosebite, pentru că un călăreț, trecând pe lângă țiganul de la taraba cu suveniruri, scoase sabia și, fulgerător, îl lăsă fără cap. Capul mare și tuciuriu se rostogoli de câteva ori înainte de a se opri într-o poziție incertă, sprijinit de un coș de gunoi. Profesorului i se păru că acesta privește direct spre el și, înfiorat, făcu fără să vrea un pas înapoi, lăsând perdeaua să cadă. Într-un târziu, când putu să-și desprindă ochii de pe capul căzut pe jos, observă cu stupoare că imaginea pașnică de acum câteva minute a pieței se schimbase cu totul. Grupul de tineri pierde-vară fusese împrăștiat: doi zăceau și ei decapitați pe treptele hotelului, iar ceilalți trei o zbughiseră spre ieșirea din piață. Unul dintre călăreți, dându-și seama că nu-i mai poate ajunge, își struni calul și, cu o viteză și o precizie uimitoare, scoase arcul de pe umăr, îl încordă și, înainte de a apuca să dea colțul, cei trei tineri se prăbușiră, pe rând, la intervale de numai câteva clipe unul de altul.
La câțiva metri de el, alt călăreț descălecase în grabă și, fără să țină seama de țipetele disperate ale Rozei, o trânti pe treptele hotelului, îi ridică rochia din volănașe roz și se înfrupta grăbit din farmecele ei în strigătele de încurajare ale celorlalți. Arcașul ridică scârbit din umeri și își întoarse calul spre vitrina unui magazin de gablonzuri, spărgând-o cu piciorul. Zgomotul geamului spart atrase și alți călăreți, care, cu mâinile încărcate de fleacuri strălucitoare, părură să uite un timp de Roza. Abia atunci Profesorul putu să observe mai bine călăreții și mai ales arcurile lor reflexe. Încremeni. Ãștia erau huni! Fără nici o urmă de îndoială, cei de jos erau huni. Dar cum era posibil așa ceva? Uitând de orice precauție, Profesorul deschise ușa și ieși în balcon să-i observe mai bine. Era extraordinar, cu așa ceva nu avea să se mai întâlnească niciodată, și, copleșit, nu știa unde să privească mai întâi. Era fermecat, și totuși, dincolo de lăcomia cu care îi privea, nu putu să uite de o doză minimă de precauție, așa că se trase prudent după stâlpul de susținere al balconului, de unde privea totul cu ochi curioși. Doi călăreți, care după îmbrăcăminte păreau a fi căpetenii, ducând de căpăstru al treilea cal, își făcură încet apariția și se opriră lângă hotel. Coborâră dintr-o săritură și părură să nu o bage în seamă pe Roza, care se jeluia acum monoton, violată de al treilea sau al patrulea hun. De pe șaua celui de al treilea cal, coborâră încet un vas de ceremonie, cel mai mare vas pe care îl văzuse vreodată Profesorul: părea să aibă peste un metru înălțime. Turnară mai întâi din niște burdufuri un lichid uleios și întunecat la culoare, apoi începură un fel de ritual magic pe care Profesorul, din cauza luminii care scăzuse pe neașteptate, nu-l putu vedea prea bine. Scoase mai mult capul, dornic să vadă, când una dintre căpetenii îl strigă pe arcaș. Chiar atunci se dădură la o parte, și Profesorul văzu pe vasul înalt de peste un metru un fel de indicator care plutea pe lichidul întunecat. Părea asemenea unui imens ac de busolă, care oscila nehotărât de colo-colo, tremurând parcă, în căutarea nordului. După câteva clipe, văzu că acul se stabilizează, se îndreaptă spre balcon și, cu o precizie necruțătoare, se ridică tremurând și îl arătă pe el. În aceeași clipă îl văzură și cele două căpetenii, și arcașul.
— Domnule Profesor! izbucni dintr-o dată țipătul Rozei, de lângă ei, culcată sub al cincilea hun. Fugiiiiiiiiițiiii!
Nu stătu să se mai întrebe de unde își dăduse seama Roza că discutau despre el, indicatorul din vasul de ceremonie îi spusese și lui destul de clar că nu era bine să mai zăbovească pe acolo. Se întoarse cu o vioiciune de care la vârsta lui nu se mai credea în stare, se împiedică de ceva și căzu, auzind cum săgeata se înfige cu un zbârnâit sinistru în tocul ușii, acolo unde cu o clipă mai devreme se aflase capul lui. Se târî în patru labe în cameră, la adăpostul zidului, și se ridică în picioare.
„Doamne, Dumnezeule, ăștia îmi vor capul! Au venit aici pentru mine, dar de ce?“ se întrebă Profesorul cu înfrigurare, părându-i-se că aude deja tropotul pașilor grei pe scară. În clipa aceea, privirea îi căzu pe foaia de pe masă, unde tocmai începuse un nou capitol: „Religia hunilor“.
„Deși nu avem prea multe relatări despre religia hunilor și nici dovezile arheologice nu ne ajută mai mult, dacă punem cap la cap toate informațiile, putem obține o imagine coerentă a misterioasei lor religii, religie care ne lămurește mult din comportamentul acestui popor. Așadar, putem presupune fără nici o urmă de îndoială că religia hunilor explică în mod extrem de simplu una dintre enigmele primordiale ale cosmogoniei. Și nu numai că o explică, dar, din felul în care procedau, se vede treaba că și aplicau într-un mod eficace și mai ales unic cunoștințele obținute într-un mod necunoscut încă…“ – și aici se oprise, atras de zgomotele făcute de huni în piață.
Aplecându-se și ferindu-se să nu ajungă în dreptul ferestrei, întinse mâna și luă de pe masă foaia pe care începuse ultimul capitol. Se mai întinse o dată și, tot de pe masă, luă bricheta. Cu părere de rău, aprinse un colț al foii de hârtie. Ezitând, dădu perdeaua la o parte și ieși în balcon. Arcașul ridică instantaneu arcul și, o clipă, Profesorul și el se priviră încordați de-a lungul săgeții. Flutură hârtia arzând, și cel care părea a fi șeful îi puse arcașului mâna pe umăr, spunându-i ceva. Indicatorul sau ce o fi fost se roti de câteva ori și se cufundă bolborosind în lichidul negru și uleios. Un strigăt scurt îi adună pe toți călăreții răspândiți pe străzile din jur după pradă. Vărsară în zăpadă lichidul negru din vas, apoi îl urcară pe cal și se pierdură în galop spre munții din zare. Înainte de a da colțul, căpetenia se mai întoarse o dată să-l privească pe Profesor, ca și cum i-ar fi transmis un tăcut avertisment.
Lăsă foaia încă arzând să cadă ca o jertfă peste capul țiganului decapitat. Vântul se oprise și, dintr-o dată, din norii ce se împrăștiaseră ca prin farmec, soarele își aruncă ultimele raze, înainte de a apune, peste orașul devastat, ca un semn că totul reintrase în normal.