Greu le-a venit gârleștenilor, fără preot în sat, aproape un an, după trecerea la cele veșnice a părintelui Costea. Speranța era, ca din următoarea vară, când se dau examenele de absolvire a Seminarului, să i se repartizeze parohiei un preot începător. Așa a și fost. Vladimir Emacu, de loc din părțile Tescanilor, terminase cu bine în acel an Seminarul Teologic de la Mânăstirea Grecului. Față de cei din seria lui era mai mare cu câțiva ani buni, pentru că, după ce a urmat opt clase, a făcut trei ani școala profesională de lăcătuși de pe lângă Depoul de locomotive. A lucrat un timp ca depanator de Diesel-uri CFR, meserie grea dacă ne gândim că zilnic, cu uleiul și păcura până în ochi, trebăluia prin burțile locomotivelor înlocuind piese care trăgeau fiecare și câte o tonă pe basculă, după care plecă militar. În armată avea să mediteze dacă nu cumva trebuie să facă ceva pentru a scăpa de mizeria depoului. Așa că, odată liberat, din două încercări – în doi ani la rând – reuși să capete statutul de aspirant la preoție. Acum, că-și terminase studiile, pentru a fi hirotonit se impunea să fie familist și, de aceea, s-a însurat cu Viorica lui Liță Gogan, fiica unuia dintre primii gospodari ai satului, la numai două-trei săptămâni după ce o văzu prima oară. Până la ridicarea casei parohiale, Părintele Vlad urma să stea în odaia „de bună” din casa lui Liță, căruia, de-acuma, ca socru de preot ce ajunsese, nu-i mai ajungeai la nas nici cu prăștina de bătut nuci. La început, sătenii aveau să observe nenumăratele stângăcii comise în timpul slujbelor – pentru că raportau totul la perfecțiunea Părintelui Costea -, dar, ușor, ușor, cu cărțile mereu în prejmă-i, în care erau o grămadă de semne din fâșii de hârtie, începu să-și dea drumul… La o vreme a cumpărat o casă de la un sătean strămutat, instalându-se aici cu toate lucrurile ce le avea împrăștiate pe la socri, ba chiar și pe la câte un enoriaș. În scurt timp părea că nu îi mai lipsește nimic. Avea acum și trei băieți, de vârsta grădiniței, făcuți cam la un an unul după altul, de care se ocupa, cât era ziulica de mare, Viorica (Coana Preoteasă). Pe scurt spus, după ce se aranjă cu casa și a început să-și cunoască bine enoriașii, intrase într-o rutină, cumva așteptată, dealtminteri, dar cu care, el, fire energică, se împăca ceva mai greu. Săptămâna aceasta, la capăt de post, i se acri de spovedanii. I s-a mărturisit tot băbetul satului. Veneau, în mare, cam cu aceleași baliverne, iar el ... (Continuare - Editia Print)