Vânzătorul de poduri



Cu ghinionul care mă caracterizează de când mă știu, am observat atunci când m-am apropiat de vamă că șirul de mașini din fața mea se întindea departe, până la ieșirea de pe pod. Nimic nu este mai enervant decât să fi ultimul la o interminabilă coadă, așa că mi-am oprit mașina în parcarea micului local din apropierea vămii. Preferam să aștept la o cafea scurgerea lentă a șirului de mașini, decât să stau în mașină sub soarele dogoritor. Am căutat o masă undeva la umbră, de unde să pot supraveghea șoseaua. Am găsit una singură așezată suficient de convenabil, la care un bărbat între două vârste își savura în liniște paharul cu votcă. Cum nu mă dau în vânt după conversații cu oameni care beau votcă înainte de amiază, i-am cerut scurt permisiunea să iau loc la masă, apoi, sorbind alene din cafea, am început să privesc șoseaua și podul.
Clădirea vămii era așezată chiar la intrarea pe pod și vameșii controlau meticulos mașinile care treceau. Erau mai atenți ca altădată și părea că un fel de comisie venită de la Ministerul Vămilor se hotărâse să afle modul în care ieșeau din țară cantități importante de cafea, băutură și țigări. Singurele efecte vizibile ale acestui supra-control păreau să fie doar încetinirea exasperantă a fluxului de mașini și exacerbarea tendinței vameșilor de a se crede vedete în filmele de prost-gust de peste ocean. Sub ochiul atent al celor care îi controlau, mișcările lor altădată sigure și eficiente se transformaseră într-un adevărat balet din care mai lipsea doar lacul ca să-i crezi cu adevărat lebede. Prins cu totul de artificialul gesturilor lor, am auzit numai într-un târziu că omul de lângă mine îmi spune ceva. M-am întors încruntat spre el, privindu-l nemulțumit:
— Ați spus ceva?
— V-am întrebat dacă nu doriți să cumpărați un pod.
Am făcut ochii mari:
— Un pod?… Am înțeles bine? Vreți să vindeți un pod?
— Da, a confirmat el liniștit. Podul asta din fața noastră.
Și a arătat spre podul unde mașinile păreau că-și căpătaseră un pic din fluența de altădată, semn că supra-controlorii se plictisiseră și se retrăseseră să scrie procesul-verbal că totul este în regulă.
L-am privit ceva mai atent înainte să-i răspund. Nebunii și bețivii trăiesc într-o lume a lor din care este bine să nu îi scoți prea brusc sau, dacă poți și nu ai un interes anume, să nu îi scoți deloc. Omul din fața mea nu părea nici nebun și nici beat, așa că scăpa clasificării mele fugare. Avea într-adevăr un pahar de votcă în fața lui, dar nu părea să fi băut prea mult din el. Era îmbrăcat destul de bine, avea ochii limpezi și nu părea unul dintre cerșetorii care împânzesc vămile în speranța unui chilipir de la contrabandiștii de ocazie. Și, din câte speram, nici eu nu arătam a contrabandist. M-am hotărât să nu îl contrazic și să nu îl trezesc din reveria lui în care era un bogat proprietar de poduri.
— Nu, am răspuns eu cât de politicos am putut. Nu sunt interesat de ofertă. În primul rând, am finanțele cam zdruncinate, și apoi, tocmai plec din țară pentru o perioadă mai lungă de timp… Și nu știu cum aș putea avea grijă de investiția mea în aceste condiții…
Se părea că nimerisem tonul corect, pentru că omul s-a înclinat politicos spre mine.
— Înțeleg, a murmurat el ușor deprimat.
Părea că se obișnuise cu ideea, pentru că mai luă o gură de votcă și se întoarse spre pod, resemnat.
Cum șirul de mașini se subțiase binișor, iar dintre cei de la supra-control nu se mai vedea nici urmă, am dat să mă ridic.
— Nu l-aș vinde…, se confesă omul din fața mea, văzând că vreau să plec. Dar m-am săturat de el, zău așa… Să îi port de grijă, să văd zilnic dacă totul este în regulă…
— E greu… vă cred, am intrat eu în jocul lui, fără să mă las însă prins.
— Nu plecați! insistă el.
Am privit precaut în jur: șeful vămii tocmai se așezase cu cei din echipa de control la o masă ceva mai retrasă, să pună la punct ultimele amănunte. Cu ochii la ei și cu gândul la portbagajul plin de țigări fine pe care trebuia să îl trec prin vamă, am acceptat să continuu discuția, în speranța că nu voi atrage atenția prea mult. M-am așezat înapoi pe scaun și am sorbit din cafeaua care între timp se răcise.
— Vă ascult…, i-am spus omului din fața mea.
— Îl dau ieftin, la preț de chilipir, numai să scap de el, a oftat el cu obidă.
Am respirat ușurat: omul nu era totuși decât un subtil cunoscător al contrabandiștilor și al zicalei lor: „Fă bine dacă vrei să-ți fie bine!“. Poate este numai o superstiție, dar, de fiecare dată când treceam vama cu o cantitate mai mare de țigări, obișnuiam să dau ceva vreunui cerșetor. Ceva mai consistent, bineînțeles.
— Cât? am întrebat eu, îngrijorat totuși că sub aspectul meu de turist onorabil omul reușise să mă descopere.
— Nu mult, murmură omul încet, de parcă nu ar fi vrut să fie auzit de cei din jur. Cât să-mi iau o sticlă de votcă. Să îmi fie despărțirea mai ușoară… totuși, după atâția ani… Îl am moștenire de la bunicul…
— E firesc, am răsuflat eu ușurat și am scos o bancnotă din buzunar.
Totul se potrivea cum nu se poate mai bine. Îi făceam și eu un pustiu de bine unui cerșetor mai aparte, ba profitam pe deasupra și de relaxarea din vamă de după fiecare control.
Am dat să plec, liniștit de data asta.
— O clipă numai, a spus el și a scos o hârtie din buzunar. Semnați aici și după asta sunteți proprietar…
Cu ochii la vameșii care începuseră deja cheful, am semnat hârtia pe care era desenat din câteva linii podul din fața noastră.
Am luat în mână peticul de hârtie și m-am ridicat cu ochii la pod. La podul meu. Gândul mă amuza puțin, dar eram prea grăbit să prind momentul potrivit pentru a-mi trece în siguranță țigările.
— De-acum e al dumneavoastră…Va trebui să stați mereu cu ochii pe el, murmură omul și se ridică să plece.
— Hei! Ce faceți voi acolo? strigă deodată cu o voce autoritară șeful vămii, și veni cu pași mari spre noi.
Mi-am luat ochii de la pod și l-am privit neliniștit: oare totul nu fusese decât o capcană abil pusă la cale?
Nu am avut timp să îmi duc gândul la capăt, pentru că dinspre pod s-a auzit un fâșâit metalic ca și cum cineva ar fi tras un fermoar gigantic. De sub mașinile care cădeau cu un plescăit sonor în fluviu, podul se retrăgea ușor de parcă o mână de uriaș l-ar fi tras spre noi.
— V-am avertizat să stați cu ochii pe el! spuse vechiul proprietar al podului pe un ton ușor acuzator, îndreptându-se spre ieșire.
— L-ai vândut până la urmă! îi reproșă cu năduf șeful vămii când ajunse lângă noi.
— L-am vândut…, confirmă acesta și trecu nepăsător mai departe. Dacă voi nu ați vrut să îl cumpărați… De ani de zile mă rog de voi să îl luați, și nu ați vrut. Că nu aveți prevăzut buget de investiții, că nu-i legal… Eu unul m-am săturat de el! mai aruncă el peste umăr și păși spre șoseaua unde mașini de pompieri și de salvare începeau deja să se adune încercând să-i scoată pe nefericiții șoferi din apă.