Totul a început o dată cu un serial de la televizor în care o prințesă destul de sexy și de drăguță făcea tot felul de minuni cu ajutorul unui inel magic pe care doar îl răsucea pe deget și obținea tot ce voia. Serialul a fost apreciat de toată familia așa cum se cuvine; mai ales de fiul meu mai mare, după cum se va vedea. Mi-am dat seama de asta într-o seară, când soția m-a întrebat:
— Ai căutat ceva în cutia cu bijuterii?
Cutia cu bijuterii era doar un eufemism sub care se ascundea de fapt o banală casetă de lemn plină cu cercei, mărțișoare și inele, mai mult sau mai puțin aurite.
La răspunsul meu negativ, nevastă-mea i-a chemat pe cei doi copii, care, nevinovați, se pregăteau de culcare, și i-a supus unei anchete-fulger, duble, mixte și încrucișate, pentru a cărei rețetă CIA ar plăti bani grei.
— Auzi, îmi comunică ea după un timp rezultatele anchetei, fiul nostru mai mare a vrut să vadă dacă în cutie nu găsește cumva și un inel vrăjit ca al prințesei din serial!
— Și? A găsit? întreb eu nevinovat. Știi, pentru carburatorul acela… Poate îmi face el rost…
Nevastă-mea pufnește scurt și mă străpunge cu laserul privirilor ei verzi, lungimea de undă 5.200 de angstromi, cum obișnuiește atunci când nu apreciază îndeajuns umorul glumelor mele.
Episodul, o dată încheiat, l-am uitat fără să-i dăm prea mare importanță. Și poate că nu ne-am fi reamintit prea curând de el, dacă ulterior, câteva zile la rând, televiziunea nu ne-ar fi răsfățat cu fascinante spectacole de circ în care scamatori și magicieni se întreceau care mai de care să ne impresioneze cu numerele lor.
Zile și zile în șir, l-am văzut apoi pe fiul meu mai mare cum, sub privirile sceptice ale mezinului, scutura o baghetă de lemn, bolborosind tot felul de cuvinte și încercând, după cum mi-a explicat mai târziu, să facă și el o scamatorie, una cât de mică. Toate acestea au durat până când, exasperată, scumpa mea consoartă mi-a cerut ferm să scot la iveală talentul meu de pedagog și să-i lămuresc o dată pentru totdeauna pe copii că nu există magie neagră, și nici de altă culoare.
Am cerut o cafea mare și tare, un pahar din rezerva de Martini, păstrată pentru ocazii deosebite, și asta mi se părea o ocazie destul de deosebită, apoi m-am așezat într-un fotoliu să meditez. Insinuările consoartei cum că aș fi moțăit sunt complet nefondate, lucru demonstrat de altfel și de ingeniozitatea soluției pe care am găsit-o. Și anume, m-am gândit să-i fac fiului meu o scamatorie bazându-mă pe iuțeala mea de mână și pe neatenția lui – în fond are numai șase ani –, urmând ca apoi, explicându-i mecanismul acestei scamatorii, să ajung la o generalizare și să-l lămuresc definitiv.
Concret, am procedat în felul următor: am luat unul dintre butonii de argint filigranat, cu monograma mea pe ei, pe care mi-i făcuse cadou nevastă-mea pe când îmi era numai logodnică, m-am făcut că nu aud cum exclamă: „Sper să nu-l faci să dispară de tot!“, l-am înfășurat apoi într-un batic, am rostit de câteva ori „abracadabra“, am scuturat baticul și am aruncat cu o mișcare elegantă butonul sub pat, iar baticul i l-am dat fiului meu să-l examineze.
— Ai reușit! strigă el încântat. Nemaipomenit! Ai reușit, tată!
Da, reușisem, numai că reușisem puțin prea bine, astfel că, oricât am căutat apoi butonul, nu l-am mai găsit. Eu intenționasem, așa cum am mai spus, să-l arunc sub pat, dar nevastă-mea a fost de părere că l-am aruncat pe geam, care, din nefericire, era deschis. Faptul fiind consumat, am înfruntat cu bărbăție furtuna de gradul opt care s-a abătut asupra noastră și ne-am retras în curte să batem covorul, căruia i-am produs cu această ocazie, deși era complet nevinovat, o uzură suplimentară de cel puțin 30%. Când să terminăm, fiul meu cel mare se apropie de mine și-mi șoptește:
— Știi ce cred eu, tată?
Cum întotdeauna am fost pentru dialogul deschis între generații, l-am îndemnat să-și spună oful.
— Cred, îmi șoptește el pe un ton misterios, că tu ai trimis butonul în țara basmelor, dar ai uitat formula magică și nu-l mai poți aduce înapoi. Dar nu fi supărat, tată… Dacă aflu formula, ți-l aduc eu înapoi… Numai să nu-i spunem nimic, dar absolut nimic mamei…
Nu i-am spus nimic, mai ales că mă săturasem până peste cap de subiectul ăsta. Chiar și când, peste câteva zile, fiul meu a găsit butonul, i-am interzis categoric neveste-mi să-și desfășoare talentele de anchetator, mai ales că puștiul susținea cu încăpățânare că l-a adus de „dincolo”, din țara basmelor.
Poate că totul ar fi rămas așa și toată povestea ar fi fost uitată, dacă în seara următoare nu m-ar fi așteptat nevastă-mea la ușă, privindu-mă înspăimântată când am intrat. La întrebarea mea precipitată, a deschis numai mâna, incapabilă să scoată vreun cuvânt: în palma ei, trei, da, trei butoni străluceau mat.
— Unul l-am găsit azi sub șifonier când am făcut curat, a reușit să-mi spună într-un târziu.
I-am luat în mână și i-am privit. Unul dintre ei, și acum sunt sigur că era cel pe care îl găsise puștiul, avea literele monogramei inversate, ca privite într-o oglindă, lucru pe care nu-l observasem până atunci…


***


…E noapte târziu… Rezerva de Martini e și ea pe terminate… Poate și din cauza acestui fapt, tot felul de ipoteze care mai de care mai ciudate îmi dau târcoale. La ora asta, pot să admit chiar existența unor universuri paralele, pliate, încrucișate, chiar înșurubate dacă vreți, dar cum să admit că un copil de șase ani poate construi o punte de legătură între ele? Pot să admit chiar și că nu calea tehnologică este cea care duce la celălalt univers. Dar ca să aduci ceva dintr-un univers paralel numai cu puterea gândului ar trebui o voință extraordinar de puternică, de antrenată. Dar de unde antrenament și voință la un copil de șase ani? Imaginație, da, dar voință… Și atunci mi-am adus aminte de un text scris de Emile Coue cu aproape o sută de ani în urmă:
„Principala caracteristică a ființei umane nu este voința, ci imaginația, și întotdeauna aceasta din urmă iese învingătoare… când omul și-a găsit un scop și acesta este extraordinar de motivat, subconștientul găsește mijloacele de a-l duce la capăt“. Aceasta era ceea ce el numea legea finalității subconștiente…
Da, oricât ar părea de absurd, cred că acesta este răspunsul… Poate că nu este nevoie de o voință foarte puternică pentru a deschide poarta dintre lumi, ci numai de imaginație și de convingerea fermă că acest univers paralel există. Ce-i drept, el îl spunea lumea poveștilor, dar era ferm convins de existența lui.
E o ipoteză aproape absurdă, recunosc, dar oare strălucirea mată a celor trei butoni din fața mea nu este cel puțin la fel de absurdă?