Merele Evei


În amintirea lui Ioan Resler

Peste mai bine de o mie de veacuri, urmașii celor două ființe aveau să numească muntele care se înălța dinaintea lor, Kilimanjaro. Dar atunci marele munte nu avea încă un nume și lor nu părea să le pese prea mult de asta. Erau bucuroși că poate fi zărit din aproape orice loc al pădurii și era destul să se cațere într-un copac ceva mai înalt ca să îl zărească. Știau atunci încotro să o ia ca să ajungă iarăși la clan după ce se săturau de hoinărit. Pentru că lor, spre deosebire de ceilalți, tare le mai plăcea să hoinărească nu numai pe cărările pădurii ci și printre ierburile savanei. Când erau mai tineri părăseau mai rar și numai pentru scurtă vreme adăpostul pădurii pentru că prădătorii iuți și repezi care bântuiau prin savană îi făceau să se retragă degrabă înapoi, la adăpostul umbrei dese și ocrotitoare. După ce au mai crescut, vremea s-a mai încălzit, până și acoperișul alb de gheață a muntelui se ridicase undeva până spre vârful înconjurat mereu de un panaș de nori, pădurea era plină de roade așa că nimeni din clanul lor nu era îndemnat să se aventureze în ierburile înșelătoare ale savanei. Ar fi putut rămâne și ei pentru întotdeauna acolo la adăpostul pădurii, lângă ceilalți așa cum făceau toți. Dar de când se știau lor le plăcea să hoinărească și nu de puține ori trebuia să își scape pielea cu fuga din fața hoardelor de maimuțe aurii cărora le încălcau din nebăgare de seamă teritoriul. Primejdia parcă le făcea plăcere și nici măcar mușcăturile pe care le primeau în timpul urmărilor nu părea să îi astâmpere pentru multă vreme.
Când au mai crescut li se întâmpla să se împreuneze tăcuți prin tufișurile din margine pădurii cu ochii mereu după primejdiile car i-ar fi putut pândi din jur. Din pricini nelămurite ea nu prinsese încă rod deși altele de vârsta ei avuseseră de câteva ori pui. Poate că din pricina asta era mult mai neastâmpărată decât multe alte femele de aceeași vârstă și bântuia mereu prin pădure în drumuri care păreau lipsite de țel și nu era urmată decât de el, tovarășul de hoinăreli din copilărie. De multe ori ei i se întâmpla să se oprească la margine pădurii cu ochii pierduți în depărtare peste întinsul savanei. O vreme lui i s-a părut că privește spre muntele ce se înălța ca o pavăză deasupra lor și abia după un timp a văzut că altceva îi atrăgea ochii. Pe întinsul savanei nu se zărea nimic altceva decât iarbă care vălurea uneori sub pașii tăcuți ai felinelor pornite la vânătoare. De la o vreme încoace nu se mai zăreau; un râu își schimbase cursul și ierbivorele au fost nevoite să își mute locurile de păscut odată cu el, atrăgând după ele și prădătorii. Câmpia din fața lor a rămas așadar liberă și nu de puține ori li se întâmpla ca în hârjoana lor să ajungă până departe în ierburile savanei, lucru pe care cu numai câțiva ani în urmă nici unul din ei nu ar fi avut curajul să îl facă. Și totuși uneori ea se oprea din joacă și privea lung spre munte. Acolo, undeva nu prea departe de liziera pădurii dar oricum mai departe decât au ajuns în drumurile lor prin savană răsărise un puiet de copac. Crescuse câte puțin an de an pe o mică movilă unde vântul sau poate o pasăre migratoare îi adusese sămânța. Nu era de al locului și după cât creștea de pipernicit se vedea că suferă. Când ghețurile de pe munte coborau mai jos frunzele i se uscau și cădeau chiar dacă în pădurea din jur totul rămânea verde. Se cunoștea de îndată că era soi străin și chiar ea îl veghea mereu cu privirea se părea că nu avea sortit să facă vreodată roade. La fel ca ea. Nu se gândea atât de departe sau poate că nici nu gândea deloc.
Între clanul lor și clanurile de maimuțe aurii era un permanent război și de multe ori soarta bătăliilor părea că este decisă de întâmplare. De prea multe ori se părea că aveau să piară și numai norocul a făcut ca niciuna din nenumăratele bătălii să nu ducă la dispariția micului lor clan. Dar ei nu-i păsa de asta și chiar dacă uneori când erau sătui curiozitatea îi împingea să facă lucruri neașteptate nimeni nu ar fi putut bănui în ei strămoșii oamenilor. Erau curioși e adevărat dar curioase erau și maimuțele. Și totuși, atunci ca și acum, curiozitatea lor era deosebită. Niciodată o maimuță nu ar fi rămas clipe întregi privind în tăcere pomul singuratic fără rod din mijlocul câmpiei. Deși nu avea cuvinte să o exprime, curiozitatea ei se îndreptau spre frunzele căzătoare și spre miraculoasa regenerare care se întâmpla după numai câteva luni. Așa ceva nu se mai pomenise cu nici unul din copacii din jurul lor. Nu știa că acolo de unde fusese adusă sămânța ciudatului pom, din nordul îndepărtat și înghețat atunci când îi cădeau frunzele totul în jur era cuprins de ger și abia sub sărutarea aspră a frigului în ramurile uscate se nășteau promisiunile viitoarelor roade. Pomul cu frunze atât de mici rotunde și delicate părea sortit așadar să rămână sterp și în zadar an după an privirea ei îi cerceta din depărtare frunzișul lipsit de roade…
Apoi, într-unul din anii în care continentul pe care urmașii lor îl vor numi Europa gemea sub ghețurile uneia din nesfârșitele glaciațiuni, vremea s-a răcit din nou iar brâul alb care înconjura de obicei muntele până spre jumătate a coborât mai jos ca niciodată. Vârtejuri neașteptate de vânt se porneau brusc și aduceau dinspre munte până printre ierburile savanei un aer înghețat și rece cu care nu erau deloc obișnuiți. Și-au rărit drumurile spre margine pădurii mai ales pentru că ei i s-a părut că silueta fragilă din vârful colinei va pieri sub vârtejul alb care i s-a părut într-o dimineață că l-a învăluit. De unde să știe că sărutarea înghețată a fulgilor era ceea ce aștepta mărul pentru a putea rodi? Uimirea i-a fost așadar cu atât mai mare când la următorul drum spre marginea pădurii l-a văzut cu frunzișul verde și plin de flori albe. De atunci zilnic venea să îl vadă și rămânea ceasuri întregi cu ochii pierduți în frunzișul lui uitând până și de mâncare încât el era nevoit să îi aducă și ei. După ce florile au căzut înlocuite fiind de fructe mici și verzi nerăbdarea ei păru să nu mai cunoască margini și de câteva ori el a fost nevoit să fugă după ea și să o aducă înapoi.
A mai trecut un timp și unul din fructele aflate pe crengile de jos începu să capete o strălucitoare roșie. Era o întâmplare? Era o simplă mutație sau culoare era datorată căldurii care învălui din nou savana? Ei nu-i păsa și după ce ochii ageri îi zăriră culoarea străfulgerând roșu printre frunzele verzi, știa numai că vrea să muște cu orice preț din fructul acela nou și ciudat. Într-una din zilele când el părea dornic din nou să se împreuneze, hârjoana lor a dus pe nesimțite afară din pădure. Jocul lor de atâtea ori repetat cu fuga urmată de așteptarea lui, apoi iar fugă și iar așteptare a făcut ca într-un târziu ei să ajungă sub pom unde fuga li s-a domolit. A vrut ea să ajungă acolo sau au ajuns întâmplător? Urmașii lor vor umple pagini întregi pe tema asta dar ei odată ajunși acolo au rămas tăcuți pe mica colină privind la mărul ce atârna roșu și ademenitor deasupra lor, ascuns pe jumătate între frunze. Era sus, mai sus decât puteai ei ajunge și prin preajma lor nu se vedea nici un băț pe care l-ar fi putut folosi. Stăteau față în față sub ispita roșie și se întindeau fără ca nici unul din ei să îl poată ajunge. El era puțin mai înalt dar chiar dacă sărea tot îi mai lipsea o lungime de braț să pun mâna pe el.
Și atunci, cedând unui impuls de moment, folosind-o pe ea drept unealtă vie a prins-o de șolduri și a ridicat-o în brațe. Ea a prins lacomă în mâini mărul și a mușcat din el. Gustul dulce acrișor se pare că a încântat-o pentru că a închis pentru o clipă ochii. Apoi în timp ce el o lăsa încet în jos i-a dat să muște și lui. A mușcat și cum încă nu o lăsase cu totul jos ochii i s-au oprit pe una din mamelele ei. Era rotundă și aproape lipsită de păr cu sfârcul tare și provocator. A mestecat fără grabă mărul apoi cu gustul lui încă în gură s-a aplecat și i-a prins ușor în gură sânul. Un gâlgâit de râs provocator – poate primul – la făcut să muște și mai tare strângând-o cuprins de un fior nou în brațe. A lăsat-o puțin mai jos și pentru prima dată i-a zărit ochii. S-a cufundat în lumina lor și călăuzit numai de un nou și încă nenumit sentiment a așezat-o pe spate și a privit-o în ochi tot timpul cât s-au împreunat.
O să mă întrebați: bine, bine dar unde a fost șarpele? Să fi fost înfășurat pe trunchiul mărului așa cum l-au desenat și redesenat urmașii Evei? Sau mai degrabă să fi pândit ascuns printre ierburile din jur? După atâta vreme cine mai poate știi?
Și totuși, într-un târziu când ei au plecat de pe colină ținându-se pentru prima dată de mână, în urma lor se târa nevăzut șarpele. Era un boa uriaș, bătrân și de bună seamă flămând. Când au intrat în pădure cei doi au fost întâmpinați de o hoardă de maimuțe mai agitate ca niciodată. De câtva timp păreau hotărâte să-i extermine pe toți din neamul lor. În urma unei bătălii pe viață și pe moarte tocmai decimaseră clanul celor doi și acum, mânate de un instinct al distrugerii îi căutau pe cei doi. Se părea că nu mai nu au nici o șansă; în numai câteva clipe au fost înconjurați de maimuțe aurii puternice și pornite pe ucis. Câteva clipe au lipsit numai să o și facă și umanitatea așa cum o cunoaștem azi să fie numai o iluzie, când din ierburile din spatele lor, șuierând ușor a apărut bătrânul șarpe boa. Ce putere putea să aibă oare șuieratul lui uguitor astfel ca toți cei de față să înlemnească cu ochii la el? Nici unul nu putea să răspundă la această întrebare așa cum nu putem să răspundem nici noi cu o mie de veacuri mai târziu. Ei, viitori oameni și dușmanii lor de moarte, maimuțele aurii puteau numai să privească spre marele șarpe, nu se știe dacă îl și vedeau, așteptându-și soarta oricare va fi fost aceea. Șarpele s-a apropiat mai întâi de ea, s-a înfășurat pe jumătate în jurul corpului ei, apoi când capul lui a ajuns la fața ei, răsuflările li s-au amestecat și bătrânul șarpe și-a desfăcut strânsoarea alunecând mai întâi jos, târându-se apoi mai departe spre maimuțe. Nu se știa pe atunci de feromoni astfel că singura explicație a fost tâlcuită multe mii de veacuri mai târziu așa: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul". Prietenie mare nu se poate spune că a fost dar părăsind femeia, șarpele s-a îndreptat spre maimuțele aurii și se pare că acestea i-au fost pe plac, bătrânul șarpe și alții după el nu au mai părăsit pădurea până când clanul maimuțelor aurii nu a fost cu totul decimat. Răgaz suficient ca clanul viitorilor oameni să se refacă și uitând cu totul de mărul care îi adusese împreună în preajma bătrânului șarpe să pornească în lume să o cucerească. Peste ani bătrânul măr s-a uscat și nimeni nu i-a mai știut locul. Cum animalele nu cunoșteau minciuna, a trebuit să se transforme mai întâi în oameni și să înfrumusețeze până într-atât lucrurile încât până la urmă nici ei nu le mai recunosc.