Lucrare de diplomă


Tocmai săpam îndârjit la baza unui vechi zid, când Virgil, secretarul meu, care se uita ca de obicei la mine fără să facă nimic, spuse pe un ton ciudat:
— Hei, Paul ! Cred că ar trebui să ne reconsiderăm puțin prioritățile…
La privirea mea nedumerită, s-a mulțumit numai să îmi arate tăcut ceva în spatele meu. Obținuserăm cu greu autorizația pentru a săpa printre ruine – în general, amatorii nu sunt foarte bine văzuți când încearcă să sape în siturile istorice consacrate –, și din această pricină aveam parte zilnic de tot soiul de vizitatori, care, dacă nu ne puteau alunga, măcar ne făceau zile fripte.
De data asta se pare că întrecuseră măsura: privindu-mă crunt, un ins care părea că aterizase aici direct de la un carnaval se înțepenise tăcut în spatele meu, la numai câțiva metri.
M-am șters pe mâini, am abandonat uneltele cu care săpam și am ieșit din mica groapă pe care reușisem să o fac în cele câteva ore de când munceam. Părerea mea, indiferent de ce ar fi spus Virgil, este că indivizii care umblă pe câmpuri costumați în diavol, la primele ore ale dimineții, trebuie tratați cu toată deferența posibilă.
Politicos ar fi fost ca el să ne salute primul, dar, cum nu te poți aștepta de la unul mascat în Mefistofel să fie prea politicos, am spart eu primul gheața:
— Bună ziua. Vă putem ajuta cu ceva?
Tonul politicos și prevenitor pe care l-am folosit nu cred că ar fi putut deranja pe cineva. Chiar dacă am fi presupus că era evadat de la balamuc.
Tipul din fața mea făcu o grimasă ca și cum ar fi prizat o doză serioasă dintr-un tutun de proastă calitate. Își așeză recuzita pe el cu un gest care mi-a amintit puțin de un cocoș ce se umflă în pene pe lângă o găină, apoi se mai apropie câțiva pași:
— Bineînțeles că mă puteți ajuta… Și, cum mi-ați fost recomandat drept o persoană extrem de inteligentă, sper că micile formalități care ne rămân de făcut le putem îndeplini foarte repede.
Mărturisesc că, deși mă cred un om înzestrat cu o doză normală de inteligență și cu spirit de observație pe măsură, nici nu am priceput ce vrea, și nici nu am văzut când i-au apărut în mâini pergamentul și stiloul:
— Domnule Paul B., mi se adresă el foarte protocolar și serios. Știind că aveam să vă întâlnesc, mi-am permis să solicit bazei noastre de date câteva informații despre dumneavoastră… Am aflat așadar despre micile dumneavoastră pasiuni, arătă el cu un gest destul de scârbit spre groapa din care tocmai ieșisem.
Știam că, în anumite medii, a răscoli pământul, indiferent pentru ce motive, nu era considerat nici pe departe o ocupație de gentleman, așa că nu mă mira reticența individului.
Mai făcu doi pași spre mine și continuă:
— Mai știu, de asemenea, că sunteți o fire introspectivă, înclinată spre meditație… Nu mă îndoiesc că, uneori, mai ales în urma unor eșecuri, v-ați pus problema unor dorințe… care, din nefericire, nu puteau fi îndeplinite în condiții obișnuite. Ei bine, a venit vremea să vi le îndepliniți. Trei, mai precis, cum deja poate bănuiți…
Am privit spre Virgil, căruia îi căzuse falca de uimire și privea neliniștit când la mine, când la ciudatul personaj din fața mea. Dacă nu am fi fost în mijlocul unui câmp destul de pustiu și dacă personajul din fața mea nu ar fi fost costumat atât de caraghios, aș fi putut crede că în fața mea se afla agentul unei societăți de asigurare–reasigurare care îmi oferă unul dintre noile pachete promoționale de asigurare pe viață. Am decis să fiu precaut. Deși eram doi, interlocutorul meu părea destul de zdravăn. Oricum, abandonarea târnăcopului în groapă nu mi se părea acum cea mai inspirată acțiune din viața mea.
— Iertați-mă, dar costumația asta, atât de dimineață…, am spus eu grijuliu, și imediat mi-am dat seama că erau cele mai idioate vorbe pe care le-aș fi putut spune – de parcă a umbla pe câmpuri costumat în diavol era un păcat de neiertat numai dimineața, iar spre orele serii acest lucru era de la sine înțeles...
— Ar fi trebuit să îmi dau seama, spuse cel din fața mea și pocni scurt din degete.
Deși mă uitam țintă la el, nu am observat când recuzita de prost gust de pe el a fost înlocuită cu o ținută sport, adecvată unui om care a ieșit să facă o matinală cură de alergare pe câmpuri.
— Ei, așa e mai bine, îmi zâmbi el larg și îmi întinse iar pergamentul și stiloul.
Am ridicat mâinile în fața mea în semn de apărare. De fapt nu mă simțeam în pericol, dar voiam să capăt un răgaz să mă lămuresc.
— Numai puțin… numai puțin, am spus eu grăbit. Din câte am înțeles, dumneavoastră pretindeți că sunteți unul dintre diavolii aceia mici și răi care umblă prin lume să achiziționeze suflete la preț de dumping în schimbul îndeplinirii a trei dorințe…
Avu un zâmbet larg:
— E o plăcere să fac afaceri cu dumneavoastră. Ați intuit perfect esența problemei. Cu un mic amendament: astăzi este ultima zi când mai pot fi numit diavol mic. Știți, poate nu ar trebui să vă spun, dar există și la noi o întreagă ierarhie. Ierarhie în care este tare greu de urcat, și numai în urma unor cursuri de specializare lungi și a unor examene dificile. Iar încercarea de a vă convinge pe dumneavoastră să… cum să spun?... să colaborați cu instanța pe care o reprezint este de fapt testul meu final. Lucrarea mea de diplomă.
Am rămas cu gura căscată: iată-mă și subiect de bacalaureat sau de licență în lumea diavolilor.
A profitat de năuceala mea și a continuat rapid:
— Iar faptul că sunt rău sau nu este o chestiune tare relativă. Să spunem că una dintre dorințe ar fi ca papagalul vecinului dumneavoastră, care vă scoală în fiecare dimineață cu țipetele lui, să-și rupă gâtul. Sau să-l mănânce pisica, așa cum vă doriți uneori, de ce să nu o recunoaștem. În sine este o dorință rea, dar eu nu sunt decât executorul acestei dorințe. Judecătorul, cel care a hotărât asta, ați fost dumneavoastră. Cine este, atunci, rău? Eu sau dumneavoastră? Nici nu știți câte dorințe rele suntem puși să îndeplinim… Și tot oamenii au inventat pe urmă mitul că de fapt noi nu îndeplinim decât dorințele rele sau pe cele distructive. Nimic mai fals! Le place lor să își facă rău unul altuia, și pe urmă dau vina pe noi…
Nu m-am lăsat furat de argumentația lui și i-am făcut semn să se oprească:
— Înainte de a continua discuția vreau să aflu două lucruri: mai întâi, de ce am fost ales tocmai eu ca subiect al tezei dumitale de licență. De ce nu Virgil – și am arătat spre secretarul meu, care stătea pierit pe marginea gropii. Și, am continuat eu, în al doilea rând, va trebui să îmi oferi o probă mai consistentă că ești cine spui, nu un simplu impostor.
A zâmbit larg, ca și cum ar fi avut răspunsurile gata pregătite:
— La punctul întâi cred că aveți deja răspunsul: sunteți o persoană împlinită pe toate planurile. Extrem de greu de convins că vă mai lipsește ceva. Examenul acesta este foarte greu pentru mine, așa că, dacă voi reuși să vă conving, meritul meu va fi cu atât mai mare…
Am dat aprobator din cap: mă gândisem și eu la asta, e adevărat.
A trecut pe lângă mine și s-a apropiat de marginea gropii, unde aștepta Virgil.
— Poate că nu este lipsit de semnificație faptul că dorința dumneavoastră secretă, nemărturisită nici măcar secretarului dumneavoastră, este să găsiți aici, în locul unde săpați, o măruntă monedă romană. Măcar un denar, care să dovedească adevărul ipotezei dumneavoastră.
Am încercat să nu par prea năucit. Era adevărat asta: nici măcar lui Virgil nu i-o mărturisisem.
A continuat zâmbitor:
— Cu titlu pur informativ, vă pot spune că romanii nu au ajuns până aici. Ultimul lor castru, și teritoriul controlat de ei, a fost cu vreo 20 de kilometri mai la sud. Exact dincolo de râu.
Am încercat să nu par prea afectat. Dacă avea dreptate, și nu văd de ce nu ar fi avut, ipoteza mea – atât de dragă mie – nu avea nici o valoare, și însemna că toate diminețile de duminică petrecute pe câmpiile din jur fuseseră pierdute degeaba.
— Ei bine, spuse el la fel de zâmbitor, dorința asta măruntă se poate aranja. Deși nu știu câtă valoare va avea din punct de vedere arheologic…
Mi s-a părut că a fost învăluit pentru câteva momente într-un fel ce ceață alburie. Când l-am văzut din nou clar, detectorul de metale din mâna lui Virgil începu să piuie, făcându-l să tresară atât de tare, încât aproape îl scăpă pe jos.
Mefistofelicul personaj îmi făcu semn să mă apropii de groapă, apoi spuse:
— Să-l lăsăm și pe prietenul dumitale să facă ceva util…
Îi arătă o spatulă abandonată de mine pe marginea gropii:
— Ar fi bine să sapi încet, acolo, în partea stângă, lângă târnăcop, câțiva centimetri numai, dacă mai țin eu bine minte…
Se întoarse spre mine:
— Sper că îți dai seama, stimate domn, că această mică performanță a presupus ca eu să mă întorc în timp până în vremea lui Galus, să șterpelesc un denar, să localizez cu oarecare precizie locul în care vei săpa peste două mii de ani și să-l plasez aici cu speranța că nu îl va găsi nimeni între timp.
Între timp, Virgil degajase mica monedă și mi-o înmânase consternat. Am luat o pensulă și am curățat bine denarul imperial de argint. Se vedea destul de bine inscripția: „Trebonianus Galus“. Am început să vorbesc în timp ce studiam moneda, dar eram conștient că vorbeam numai ca să dau timp minții să cântărească faptele:
— De fapt problema este că ai preferat să șterpelești acest denar în loc să încerci să lucrezi ceva în schimbul lui și să îl câștigi astfel cinstit.
Și-a ridicat ochii spre cer exasperat:
— Să nu uităm totuși că sunt un diavol, nicidecum vreun martir creștin gata de cine știe ce sacrificii pentru a-și demonstra adevărul. Cel puțin nu atâta vreme cât se putea și mai simplu decât să fac pe sclavul în minele de staniu din Galia.
Între timp coborâsem și eu în groapă și cercetasem cu un ochi critic locul de unde Virgil dezgropase denarul. Chiar dacă sunt un arheolog amator, cu greu ar putea cineva să mă inducă în eroare: fără îndoială, denarul chiar stătuse acolo două mii de ani. M-am întors ezitând spre, cum să-i spun după o astfel de demonstrație, decât Diavol.
— Ei bine, m-am convins. Ești Diavolul. Oricum, ceea ce ai făcut depășește posibilitățile unei ființe omenești, așa că trebuie să continuăm discuția pornind de la această neliniștitoare premisă.
Scoase iar pergamentul și stiloul și mi le puse, puțin plictisit, sub nas:
— Ce să mai continuăm? Îmi spui trei dorințe, oricine are așa ceva, semnezi, ți le îndeplinesc, și gata. Fiecare își vede de treburi…
Am zâmbit indulgent:
— Uite cum stă treaba… Să știi că asta va fi pentru dumneata un examen mai greu decât poți să-ți imaginezi la prima vedere.
M-am făcut că nu aud cum pufnește indignat și am continuat:
— Deci presupui că o să-ți cedez spre folosință veșnică acel ceva ce presupunem că este al meu și pe care îl numești suflet — în schimbul a ce? A ceva despre care se presupune că am neapărată nevoie. Or, la începutul discuției ai binevoit să subliniezi faptul că am fost ales tocmai eu pentru că nu sunt cunoscut ca un om cu dorințe și nevoi extravagante. Iar tot ce am avut nevoie am obținut prin muncă, prin muncă susținută, o noțiune care, stimate domn, am impresia că vă este străină…
Am ieșit din groapă și m-am șters pe mâini, apoi am privit spre Diavol.
— Deci – iar într-o mică fundătură. Înainte de a continua discuția trebuie să mai clarificăm două lucruri: ce este sufletul pe care îl dorești atât de mult și ce mi se poate oferi în schimbul lui?
A lăsat, cu un oftat greu, pergamentul în jos, a pocnit din degete și lângă groapă a apărut o masă de grădină din plastic alb, împreună cu trei scaune de aceeași culoare.
— Să luăm loc mai bine, văd că discuția se prelungește…
Ne-am așezat toți trei la masă, am băut câte o oranjadă și, după ce a aranjat umbrela ca să nu ne bată soarele, Diavolul a continuat:
— Pentru a continua mai ușor discuția, ar fi bine să inversăm puțin datele problemei. Să vedem mai întâi ce pot oferi…
M-am așezat mai comod pe scaun. Discuția promitea oricum să devină interesantă, iar eu speram să rămân cu denarul, pe care îl mutam alene dintr-o mână în alta, așteptând momentul în care discuția se va încinge suficient de mult ca să îl pot strecura neobservat în buzunar.
— Deci, spuse Diavolul, cu o voce convingătoare, statistic vorbind, una dintre primele dorințe ale oamenilor contra sufletului lor ar fi, bineînțeles, banii…
M-am strâmbat neconvins și m-am întors spre secretarul meu:
— Ar fi fost mai bine dacă aveam contabilul cu mine, dar cred că și tu ești destul de informat cu privire la mărimea contului meu bancar.
S-a scotocit în buzunar în căutarea vreunui extras bancar, cred. L-am oprit:
— Nu-i nevoie de cifre exacte, Virgil. Aproximativ, domnul ne va crede – dacă nu cumva cunoaște cifra asta mai bine decât noi…
Diavolul s-a înclinat încântat spre mine:
— Ieri, la închiderea bursei, în cont erau 324 de mii de euro în numerar și încă două milioane și ceva în acțiuni.
Am ridicat edificator din umeri:
— Ar mai trebui menționat că i-am obținut prin eforturi proprii și, chiar dacă mâine i-aș pierde pe toți, oricând știu ce să fac ca să o iau de la capăt. Și mai am un principiu: ce poți obține cu trei milioane de dolari poți obține și cu trei miliarde, sporind de o mie de ori cantitățile și de un milion de ori grijile. Așa că hai să presupunem că eu nu mă încadrez în normalul statistic. Altceva…
— Sunteți un om rar, domnule Paul suspină Diavolul. Să trecem așadar la lucrurile care nu se pot obține în nici un caz pe bani.
Am mai băut o gură de oranjadă și l-am întrerupt:
— Ca să vă scutesc de perorație inutilă, vă avertizez că nu sunt interesat nici de dragostea vreunei femei anume. Asta fără să cad în extrema cealaltă, adică să îmi placă bărbații… Nu sunt interesat nici de glorie, nici de tinerețe veșnică, nici de putere, și cred eu că de nimic din ce mi-ați putea oferi.
— Complicat, spuse Diavolul și se posomorî dintr-o dată.
— Nu este complicat deloc, am surâs eu. Am vrut numai să stabilim foarte clar pozițiile în această negociere, în care se părea la început că aveați toate atuurile. Nu aveți ce să-mi oferiți pentru suflet, ar fi bine să stabilim de la bun început asta… Oricum, nimic care să mă atragă…
— Mda, mormăi înciudat Diavolul.
— În schimb, am și eu o slăbiciune: sunt curios! Uite, sunt dispus să vi-l ofer pe gratis dacă reușiți să mă lămuriți de ce aveți cu adevărat nevoie de el și mai ales ce este acest suflet…
— Asta este ușor, se învioră Diavolul dintr-o dată.
— Să vedem, am spus eu sceptic și m-am așezat mai bine, pregătit să ascult.
În loc de asta, el scoase o carte și mi-o întinse. Titlul mare se vedea de la distanță: „Sufletul – definiții“.
Am luat-o și m-am uitat fugitiv prin ea. În general, abundau definițiile cu iz mistic. Am întâlnit chiar și citatul din Luca (12:20): „Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău“.
Era subliniat cu roșu ca eu să înțeleg că oricum, chiar ateu fiind, până la urmă mi se va cere sufletul în momentul morții.
Spre sfârșitul cărții, scris cu litere mici, am găsit și ce căutam: „Sufletul este suma tuturor activităților psihice. Se admite posibilitatea supraviețuirii lui și după încetarea existenței suportului material – corpul omenesc, în speță“.
I-am arătat asta Diavolului.
S-a încruntat, neplăcut surprins:
— Ei da, asta ar fi trebuit omisă în ediția asta, pe viitor sper că se vor păstra numai definițiile teologice…
— Care nu prea ajută în cazul unui ateu, nu? am întrebat eu cât am putut de sarcastic.
Părea neajutorat, și zău că mi s-a făcut un pic milă de el, deși încercase să mă păcălească.
— Uite, am spus eu, hai să ajungem la o înțelegere. Poate te pot ajuta…
— Cum? a întrebat el dintr-o dată bucuros, și în ochii ca tăciunele am văzut sclipind o rază de speranță.
— Vreau să știu ce se va întâmpla cu documentul acesta după ce îl semnez eu. Cine îl mai vede, cine îl mai verifică?
Diavolul dădu din umeri:
— Nimeni. Documentul acesta există mai mult pentru tine, are o semnificație, ca să spun așa, pur simbolică.
— Așa am bănuit și eu… Spune-mi, atunci – din moment ce eu nu vreau să renunț de bună voie la ceva ce cred că este propria mea ființă, sufletul, cum îi spui tu (deja îmi permiteam să-l tutuiesc, din moment ce îi ofeream sfaturi), pentru ca nu ai ce să-mi oferi – ceva echivalent ca valoare, de ce să nu spunem noi la toată lumea că am semnat, îți iei diploma de licență sau ce naiba spui că trebuie să obții în schimbul sufletului meu, și toată lumea va fi mulțumită.
Clătină nemulțumit din cap:
— Să înșeli o ființă omenească este considerat chiar un lucru de laudă, undeva acolo jos – și arătă spre groapă. Dar să ne înșelăm între noi? Nu știu ce să zic… Încă nu am auzit ca vreun diavol să o facă …
— Poate că a făcut-o, dar a păstrat tăcerea, așa cum o să faci și tu…
Nu-mi venea să cred: urma să-l conving pe acest diavol mic să-și dea în petic și să-și înșele ortacii din străfunduri sau de unde și-or fi având ei sediul.
— Bine, fie, spuse el într-un târziu. Să batem palma și să sperăm că nu o să afle nimeni, altfel cine știe ce o să mi se întâmple.
Am dat mâna cu el și am zâmbit:
— La urma urmei, ce pot să îți facă? Doar nu te pot recalifica pe post de înger, nu?
Nu prea a gustat gluma mea, mai ales că un roi imens de muște, venit de nu se știe unde, a început să se învârtească în jurul lui.
Le-a alungat de lângă el cu un semn moale, apoi a spus:
— Semnul diavolului, ce să fac? Se țin tot timpul de mine. Doar când am câte o misiune mai delicată, ca să nu îi impresioneze neplăcut pe partenerii de discuții mai sensibili, mai scap câteva minute de ele, cum am făcut și azi, când m-am teleportat aici, în mijlocul câmpului. Din fericire pentru mine, eu mă deplasez instantaneu, iar ele pot să zboare numai cu viteza normală a unei muște.
A tăcut dintr-o dată, uitându-se brusc cu ochi măriți de uimire spre mine.
Muștele nu au numai prostul obicei de a se ține după un diavol oriunde s-ar afla, ci și pe acela, mult mai supărător, ca, atunci când doi diavoli se află față în față, ele să se îndrepte fără greș spre cel mai mare în grad. Ei, atunci când au ajuns lângă noi, după numai câteva clipe, toate muștele care roiau pe lângă capul diavolului l-au părăsit și au venit să-mi bâzâie mie pe la urechi. A avut nevoie de câteva clipe lungi până să înțeleagă.
— Iertare, Magistre, a îngăimat el și a dat să se trântească în genunchi.
L-am oprit cu un gest tăios:
— Știi care sunt greșelile făcute. Ai grijă să nu le repeți la al treilea examen. Va fi ultimul pe care poți să îl dai. Și, spre deosebire de tine, eu unul știu foarte bine ce te așteaptă dacă nu îl iei.
Am pocnit din degete și am dispărut împreună cu credinciosul meu servitor, Virgil, lăsându-l pe micul diavol să se descurce singur cu muștele în câmpie. Pentru că, o dată cu pierderea examenului, și-a pierdut și toate forțele...