Aproape îngeri




Când am citit anunțul din ziar, l-am înconjurat cu pixul, apoi, privind cu grijă în jur, am întors ziarul cu fața în jos de parcă mi-ar fi fost frică să nu-l vadă altcineva și să mi-o ia înainte. Anunțul era sec: „Angajez paznic pentru crescătorie de animale exotice. Se cere disponibilitate pentru muncă în locuri izolate. Salariu atractiv și durata angajării minimum un an”. Alături de rubrica cu anunțuri era și un reportaj despre jaful de la bancă: "Ieri după-amiază a avut loc o tentativă de jaf armat la banca din localitate. Cu numai câteva minute înainte de închidere, la unul dintre ghișeele băncii s-au prezentat doi indivizi care, atunci când le-a venit rândul, au scos pistoalele și au cerut toate încasările zilei. În timp ce casiera le pregătea banii, unul dintre gardienii băncii, culcat pe jos de jefuitori, a profitat de neatenția celor doi, a scos un pistol și i-a împușcat mortal. Mai multe amănunte și un interviu în exclusivitate cu gardianul, grav rănit în schimbul de focuri, în ediția de mâine, dacă starea lui de sănătate ne-o va permite". Lângă articol erau fotografiile celor doi tâlhari și puțin mai jos poza mea. În ea arătam palid ca și cum aș fi fost grav rănit și cine ar fi văzut numai poza din ziar mi-ar fi dat puține șanse să scap cu viață. Am băut cu înghițituri mari cola care se încălzise și m-am grăbit spre un telefon. E adevărat că ziarul apăruse în dimineața asta, dar mai știi cine dădea târcoale slujbei mele? Am vârât zâmbind o fisă în telefon: deja o consideram slujba mea, și nu știu de ce totul mi s-a părut că a curs firesc. Prea ușor și prea firesc.
— Alo!
În receptor se auzeau doar fâșâituri și pocnituri, ca și cum sunetul vocii mele și-ar fi căutat drumul spre țintă.
Într-un târziu, cineva mi-a răspuns:
— Alo… da, spuneți, vă rog.
După voce, părea un bărbat în vârstă, cultivat și calm.
Mi-am compus și eu o voce asemănătoare:
— Mă numesc Jim Warren și v-am sunat în legătură cu anunțul… paznic pentru crescătorie…
— A… sigur că da, domnul Warren....
În timp ce mintea mea înregistra mecanic informațiile privind modul prin care puteam ajunge la crescătorie, ceva s-a pus în mișcare. Un drăcușor neliniștit îmi șoptea că cel de la capătului firului părea să-mi cunoască foarte bine numele și că se oprise în ultimul moment. Imposibil. Nimeni nu știa nimic, cu atât mai puțin necunoscutul de la telefon. Pe care hotărâsem să-l contactez cu numai câteva minute în urmă.
În trenul care mă ducea spre viitorul meu loc de muncă, scuturat pe îndelete de vagonul vechi și aproape gol, m-am hotărât să-i păstrez noua slujbă cât mai mult timp. Poate între timp vor uita de mine și complicii celor doi tâlhari uciși. Care sigur vor dori să se răzbune. Rumegam în minte întâmplările zilei de ieri și încă nu mă puteam lămuri cum am putut ieși atât de ușor din spital. La căderea nopții, m-am strecurat ușor, ca un abur, pe sub nasul polițistului pus să-mi asigure protecția. Nu prea aveam eu încredere în poliție și în abilitatea ei de a mă apăra prea multă vreme, așa că era mai bine să mă descurc singur..
După ore bune de mers cu trenul printr-un peisaj de câmpie monoton, dintr-o dată, aproape pe neașteptate, totul în jurul meu a început să se schimbe. Câmpia a cedat locul unor dealuri pietroase, preschimbate și ele în scurtă vreme, după numai câțiva kilometri, în munți abrupți, pe care ici-colo câțiva jnepeni încăpățânați încercau să se cațere fără succes. Când, peste încă o oră, am sosit în stația terminus, mi s-a părut că am ajuns pe fundul unei uriașe căldări de piatră din care se strecura afară, parcă pe furiș, numai linia ferată printr-un defileu îngust. Aici au coborât toți călătorii și în numai câteva clipe s-au pierdut cu pași repezi pe drumul din spatele gării. Pe peron mai rămăseseră numai un impiegat de mișcare și trei munteni cu priviri aspre și fețe dure, tăiate parcă din stânca munților care ne înconjurau. Cum figurile lor nu prea mă îndemnau la conversație, m-am îndreptat spre impiegatul în uniformă, care mă privea neliniștit în timp ce mă apropiam de el. A privit pe furiș spre cei trei munteni și, la un moment dat, mi s-a părut că vrea să intre în clădirea gării și să trântească ușa după el. Am mărit pasul și l-am întrebat arătându-i anunțul din ziar:
— Bună ziua! La ferma Ronsson cum aș putea ajunge?
Mi s-a părut că s-a schimbat la față și s-a uitat iar spre cei trei, care deveniseră brusc atenți. Apoi a privit înspăimântat spre mine cu niște ochi mari și goi, ca și cum nu m-ar fi văzut.
— Aaa… ferma Ronsson… pleacă un drum spre ea chiar din spatele gării. E la vreo trei kilometri de aici…, spuse el poticnit, într-un târziu.
Trei kilometri… Nu avea rost să caut nici un mijloc de transport, mai ales că nu aveam nici un bagaj la mine în afară de mica raniță, care nu numai că era ușoară, dar era și pe jumătate goală.
Am mulțumit cu o înclinare din cap și am dat să plec. Brusc mi-a venit o idee. Ce ar fi să aflu cu câteva minute mai repede ce muncă o să mă aștepte?
— Nu vă supărați… Poate că îmi puteți spune ce fel de animale se cresc la fermă? Știți, urmează să mă angajez acolo ca paznic…
De data asta, omul s-a schimbat cu totul la față. M-a privit un minut lung fără să spună nimic, doar deschizând și închizând gura fără să îi iasă nici un sunet.
— Animale? a bâiguit el într-un târziu.
— Da, ce fel de animale? am repetat eu apăsat și prin minte au început să îmi treacă tot felul de boli specifice zonelor înalte, din cauza lipsei iodului din apa de băut.
Din câte îmi aminteam eu, parcă producea cu totul alte afecțiuni, și tocmai mă pregăteam să repet întrebarea, când omul a făcut trei pași iute ca fulgerul spre ușa biroului gării, a trântit-o după el și am auzit clar cheia cum s-a răsucit de două ori în broască. M-am întors spre cei trei munteni, dar aceștia se îndepărtau deja cu pași mari și cumpăniți și, văzându-le spatele lat, nu prea mi-a venit să le întrerup plimbarea. M-am apropiat de ușa închisă atât de brusc în nasul meu. Se auzea de dincolo de ea o voce înspăimântată:
— Nu mint, zău așa! Am auzit o voce care m-a întrebat de ferma Ronsson… Și despre ce fel de animale cresc acolo…
O voce arțăgoasă de femeie i-a răspuns:
— E normal să auzi spre seară voci care te întreabă de drumul spre iad, dacă începi să sugi rachiul de ienupăr cum dă soarele prima geana. Ai să ajungi ca cel de dinaintea ta, să vorbești singur cu liniile… O să-ți pierzi slujba, nenorocitule, și o să mă lași pe drumuri și pe mine și pe copii…
— Azi n-am băut nimic, începu el să se dezvinovățească, dar sunetul sec al câtorva palme mi-a dat de înțeles că avea o femeie care trecea extrem de ușor de la vorbe la fapte.
Am preferat să plec fără să mai insist, deși în sinea mea mă întrebam cât o fi putut bea mogâldeața de funcționar încât să i se pară că vede fantome… Sau că îmi aude numai vocea. O singură dată băusem rachiu de ienupăr și trei zile am bolit. Dar parcă totuși nu văzusem fantome… Poate că nu băusem destul. Dacă la fermă aveau, puteam încerca și asta. Timp de un an, puteam încerca multe…
În spatele gării erau numai două drumuri: unul ducea spre orășelul aflat la numai o azvârlitură de băț, iar altul, abia o cărăruie ceva mai răsărită, se pierdea spre munți. Am apucat mai bine ranița și am început să urc voinicește. În stânga și în dreapta drumului se înălțau stânci cenușii întrerupte ici-colo de filoane de rocă de un roșu-aprins. În lumina tot mai slabă, păreau dârele de sânge ale unui uriaș sacrificat sus, în creierul munților. Atmosfera devenise de-a dreptul apăsătoare, așa că m-am bucurat când am zărit casa. Părea mai degrabă o cabană ceva mai mare, care se continua în spate cu câteva construcții joase. „Acolo cresc probabil animalele”, mi-am spus și am mărit pașii. Undeva în subconștient îmi rămăsese reacția funcționarului de la gară și, involuntar, mă gândeam la cele mai catastrofale scenarii. Adevărul este că unul singur nu mi-ar fi convenit: cel în care la fermă ar fi crescut șerpi. Nu pot să sufăr șerpii și niciodată nu am putut să îmi explic de ce. De fapt este o fobie atât de comună la majoritatea oamenilor, încât nu prea ai nevoie să o explici, pentru că toată lumea te înțelege. Cu gândul acesta în minte, am bătut în ușă.
Mi-a deschis un bărbat în vârstă, dar care îmi părea voinic și destul de viguros, în lumina palidă a apusului.
— Da? m-a privit el întrebător, apoi privirea i-a coborât spre raniță și i s-a luminat a înțelegere. Pentru anunț, nu?
— Da, pentru anunț. Cu dumneavoastră am vorbit la telefon? am întrebat, deși îi recunoscusem deja vocea.
— Da, cu mine a răspuns el, studiindu-mă din cap până în picioare, poftindu-mă apoi cu un gest larg să intru.
— Numai puțin, am spus eu și m-am oprit în prag. Înainte de a intra, ar fi bine să lămurim niște lucruri. Nu suport șerpii…
A început să râdă vesel:
— Foarte bine. Cine a pomenit ceva de șerpi? Și, la urma urmei, cine suportă șerpii?
M-am scărpinat în cap, încurcat:
— E drept că nimeni, numai că în anunț era vorba de animale exotice, apoi în oraș nimeni nu voia să îmi spună despre ce este vorba, așa că am făcut fără să vreau tot felul de asociații de idei…
A mai râs câteva clipe cu râsul lui molcom, apoi mi-a arătat o mică pancartă agățată chiar lângă ușă:
— De fapt oamenilor le este mai frică de ceea ce nu înțeleg, chiar mai mult decât de șerpi. Citește te rog! Eu arăt asta tuturor și tot degeaba…
Cu litere mari, gotice, erau scrise îngrijit câteva rânduri. Becul din fața casei nu lumina foarte tare așa că m-am apropiat mai mult să pot citi:


„ Necunoscutul naște frică,
frica naște mânie și
mânia, caută o victimă”

— Noi nu vrem să devenim victimele nimănui, numai pentru că lumea nu ne cunoaște domnule Warren. și dumneata va trebui să ai grijă de asta…
A zâmbit iar larg apoi a deschis ușa și m-a poftit să intru. Încăperea unde am intrat era mare și părea și mai spațioasă datorită faptului că nu avea aproape deloc mobilă. O masă mare în mijloc, câteva scaune lângă ea și două dulapuri pe lângă pereți. Nu prea am mai fost atent la ce spunea pentru că pe lângă masă se învârtea o fată blondă care așeza vesela. Mi-a aruncat o privire fugară când am intrat, apoi și-a văzut mai departe de treabă. Am încercat să fiu atent la ce spunea viitorul meu patron, dar mi-am dat seama că privind la fată i-am pierdut șirul vorbelor.
— … când vine trenul. Am mai pus o jumătate de oră până ajungi aici, așa că am hotărât să te așteptăm cu masa.
A văzut privirea mea care aluneca mereu spre fată și a zâmbit ușor.
— Am uitat să ți-o prezint pe fata mea. Ea e Eloise!
Fata a privit scurt spre mine, a înclinat scurt din cap, apoi s-a aplecat iar asupra mesei.
— Ea are grijă de… animale. Dumneata va trebui numai să ne păzești… de eventualii musafiri nepoftiți.
— Animale, tată? Fata ridică ochii mari și întrebători spre tatăl său, dar acesta dădu nepăsător din umeri:
— Domnului Warren îi era frică să nu creștem șerpi. Nu-i poate suporta!
Râsul cristalin al fetei și privirea ei amuzată m-au făcut să mă nu mă simt prea bine, însă mirosul îmbietor al mâncării mi-a adus aminte că trecuseră câteva ore bune de când nu mai pusesem nimic în gură. Și apoi dintr-o dată mi-a trecut prin minte că niște animale de care putea avea grijă o fată așa de tânără nu puteau fi prea periculoase.
Am început să mâncăm și tocmai mă pregăteam să laud masa când, afară, s-a auzit un sunet îndepărtat. Părea un amestec ciudat de clinchet de pahare și ciripit de mici păsărele.
Fata a ridicat privirea spre tatăl ei și a zâmbit:
— Iar mă strigă. Să mă duc?
Bătrânul mai luă o gură de mâncare, o mestecă tacticos și, când termină, luă o înghițitură de vin, apoi se ridică de la masă.
— Mai bine mă duc eu. Tu i-ai alintat prea mult și, dacă o țin tot așa, în curând n-or să ne mai lase să dormim noaptea.
Din ușă, s-a întors spre noi:
— Dacă întârzii prea mult, arată-i tu domnului Warren unde îi este odaia. O fi obosit. Îi arăt eu dimineață ce are de făcut…
După ce a plecat, un timp a fost liniște, apoi, dintr-o dată, ciripitul s-a întețit, acoperit de glasul cald și învăluitor al bătrânului. Am vrut să mai întreb încă o dată despre animalele din fermă – după sunete îmi păreau mai degrabă niște porumbei care uguiau încetișor –, dar, privind la fata care strângea cu mișcări grațioase masa, am uitat. După cum am mai spus, era blondă, fața avea trăsături frumoase, regulate, și un bronz dat de soarele înălțimilor îi aurea obrajii dându-i un farmec aparte. Nu știu de ce, aveam impresia că timpul petrecut la fermă va trece foarte ușor. Simțindu-mi privirea ațintită asupra ei, Eloise se întoarse spre mine zâmbindu-mi:
— Imediat termin și îți arăt unde o să dormi. Þi-o fi somn… Tata mi-a zis că ești de azi-dimineață pe drum.
Priveam scena domestică și prin minte îmi treceau tot felul de gânduri. Aveam 33 de ani și deja eram considerat bătrân pentru genul de muncă pe care îmi plăcea s-o fac. Cinci ani în legiunea străină, încă trei bodyguard la tot felul de nebuni cu bani amenințați de alți nebuni cu bani, apoi paznic la banca de unde abia reușisem să scap cu viață… Aveam un cont destul de bunicel, poate venise vremea să mă așez la casa mea. Uitându-mă la Eloise cum trebăluia prin bucătărie, mă întrebam dacă aș fi fost un soț bun. Pentru că am avut toată viața numai meserii dure, cu femeile nu știam să mă port. Mi se păreau fragile, imprevizibile, și imediat gata să plângă. Zâmbeam pierdut în gânduri și tocmai îmi spuneam că pe Eloise nu aș fi în stare niciodată să o fac să sufere sau să plângă, când s-a auzit un zgomot la ușă și a revenit tatăl ei. A privit la noi lung, pe sub sprâncene și a început și el să zâmbească:
— Nu știu de ce, cred că o să-ți placă slujba. Și poate că o să rămâi mai mult de un an la noi, domnule Warren.
Eloise s-a întors surprinsă spre el:
— Chiar la asta mă gândeam și eu, tată. Tu de ce crezi așa ceva?
Bătrânul s-a așezat încetișor la masă, râzând ușor:
— Bănuiesc că îi place priveliștea, spuse el și arătă spre geam, unde munții luminați de o superbă lună plină își arătau până departe crestele poleite.
Am simțit că roșesc și mi-am făcut de lucru la bătrâna mea raniță de legionar. Oare chiar atât de previzibil eram?
Acum râdeau amândoi, un râs vesel care nu mă supăra, și după un timp am început să râd și eu alături de ei.
— Ar fi bine să-i arăți unde o să doarmă. Poate că nu o să-i placă confortul nostru și ne trezim că mâine dimineață pleacă…
Știam că glumește și mai simțeam că aș fi în stare să dorm și pe pietre, numai să pot rămâne.
— Noapte bună, i-am spus și am pornit-o pe scări, în sus, după Eloise, cu rucsacul în mână și cu privirea în jos, încercând să nu-i privesc picioarele bronzate, care urcau sprintene înaintea ochilor mei pe scara abruptă.
Am ajuns pe un coridor întunecos, luminat într-un capăt de o lampă de veghe care trimitea spre noi o lumină slabă. Cum mergea înaintea mea, mi s-a părut că în întunericul pâlpâitor al coridorului toată ființa ei e înconjurată de o aură palidă de lumină diafană, iar din umeri i se desprindeau o pereche grațioasă de aripi. Am clipit de câteva ori și aripile au dispărut; am început să zâmbesc în sinea mea: dacă o vedeam pe Eloise cu aripi, era clar că începeam să mă îndrăgostesc de ea. Dacă nu cumva eram gata îndrăgostit.
Eloise deschise prima cameră și intră cu mine ca un motan mare și blând după ea. Mai lipsea să torc și să mă frec de piciorul ei. Să fi știut că mă lasă, zău că aș fi început.
— Uite, aici o să dormi, îmi spuse ea după ce aprinse lumina și arătă spre pat. Hainele ți le poți așeza în șifonier. Baia este la capătul coridorului și lampa de veghe este aprinsă toată noaptea, așa că nu te poți rătăci.
În mijlocul camerei mici și cochete erau o masă și patru scaune. Se așeză pe unul dintre ele și începu să aranjeze florile din vază.
— Florile eu le-am cules azi-dimineață. Speram să îți placă…, îmi spuse ea și privi drept în ochii mei.
"Speram să îți placă", a spus ea mângâind florile, dar eu auzisem: speram să îți plac! Sau poate chiar așa spusese…
— Înainte să vii, avea grijă de fermă fratele meu… El a trebuit să plece… Îmi era tare frică să nu vină cineva... – glasul i se poticni, apoi continuă: Știi, cineva cu care să nu mă înțeleg. Uneori, mai ales iarna, rămânem izolați aici luni întregi
— Perfect, am spus eu cu glas sugrumat. Am tușit ca să-mi dreg vocea și am continuat: Vreau să spun că o să îmi placă în mod sigur aici… și cred că o să ne înțelegem…
Se ridică de pe scaun și se apropie de mine. Îmi ajungea până la bărbie și mirosea a flori proaspete și a aer aspru de munte. Se ridică ușor pe vârfuri și mă sărută pe colțul gurii. Am înghițit în sec, încercând să spun ceva. Mi-a pus un deget pe buze și a zâmbit fericită.
— Noapte bună, a spus și s-a îndreptat spre ușă.
— Noapte bună, am răspuns, și ea a închis ușa, pierzându-se în întunericul coridorului.
M-am dezmeticit și am fugit să deschid ușa, privind după ea. Iar mi se părea că umerii îi erau învăluiți în faldurile largi ale unor aripi.
— Eloise, am strigat ușor, și ea s-a întors spre mine nedumerită.
Stăteam în ușă și priveam spre ea cum se apropie, gândindu-mă cum să o întreb. Mi-am făcut curaj:
— Aș vrea să știu, totuși, ce creșteți aici? Numai dacă nu este secret, bineînțeles…
M-a privit lung, dintr-o dată întristată.
— Știam că te frământă asta. Vino să îți arăt! Oricum trebuia să vezi dimineață…
— Dar tatăl tău nu se va supăra?
Cobora deja scările, așa că mi-a răspuns fără a întoarce capul:
— În mod sigur nu se va supăra. Ba chiar se va bucura că îți arăt eu, nu el…
Bătrânul nu mai era în camera de jos și eu am urmat-o pe Eloise prin ușa din spate. La început am crezut că am nimerit într-un dormitor pentru copii. De-a lungul pereților, așezate pe două rânduri, se înșirau pătuțuri mici de copii. În ele, copii de toate vârstele dormeau zâmbind sau murmurând ceva prin somn.
— Acum ai văzut? s-a întors spre mine Eloise și mi-a zâmbit larg.
— Am văzut, dar zău că nu înțeleg, i-am răspuns, și chiar atunci unul dintre copii s-a răsucit prin somn și i-am văzut aripioarele. Albe și parcă diafane, dar perfect reale.
M-am aplecat peste alte paturi și am văzut că toți aveau aripi. M-am întors spre Eloise cuprins de un început de înțelegere.
Ea doar a dat din cap și a confirmat:
— Copii care mor… Trebuie să stea undeva până cresc mari și pot deveni îngeri păzitori, nu?
Ferma la care mă angajasem era o crescătorie de îngeri…


*

Eloise s-a aplecat spre unul dintre paturi să așeze o păturică, și atunci i-am putut vedea clar aripile pliate și coborând grațios de-a lungul spatelui. M-a privit cu o ușoară tristețe, și atunci am știut, fără să mă întorc, că și pe spatele meu erau aceleași albe aripi…
Am zâmbit la gândul că undeva, în orașul unde fusese jefuită o bancă, un ziarist avea să fie foarte dezamăgit că nu va mai putea să-i ia un interviu paznicului de la bancă rănit în schimbul de focuri.