Se-nsera...
Jenița încheiase pregătirile de Crăciun. E-adevărat că o ajutasem și eu!!! Altfel, nici nu știu cum s-ar fi descurcat! Încă de ieri făcuse piftia (eu aranjasem cu foarte mare grijă morcovii, feliile de ou și verdeața în castronelele acelea strălucitor de transparente!). Ea spunea că în tot ce faci trebuie să pui suflet, totul trebuie făcut ca pe o artă, cu dăruire și cu gândul că poți bucura și pe alții.
– Nici când vei fi singură acasă și-ți vei prăji un ou, să n-o faci altfel, adică neglijent și fără străduință! Iar când vei mânca mărul pădureț care-ți va potoli foamea la margine de pădure, să-ți îndrepți spatele gârbovit de timpul necazurilor și s-o faci ca și cum ți-ar fi fost oferit de Prințul Lumilor, pe o tipsie de aur, ca semn că ești pe drumul cel bun...
Tot ieri, de fapt aseară, pregătisem și cozonacii. Ce mult îmi plăcea să frământ! Era singura dată când nu mă certa nimeni că mă murdăream nu numai pe șorțulețul alb, brodat, și dantelat de jur împrejur, ci și pe față și pe mâini până dincolo de coate. Eram plină de coca alb-gălbuie pe care o frământam într-o copăiță mică, special făcută pentru mine la Lotru, de un tâmplar renumit, spuneau Bunica și Didițica. Și nu numai... Făina albă, albă, pe care o așezam la un capăt al copăiței, nu știu cum se-ntâmpla de se ridica ca un norișor deasupra mea și-apoi se revărsa ca o ploicică mătăsoasă, în clinchet de clopoței peste perișorul auriu și se scurgea încetișor, încetișor pentru a se opri un pic pe sprâncenele subțiri și frumos arcuite și-apoi pe genele aflate într-o veșnică zbatere și mai jos pe năsucul care mă necăjea mereu (credeam că este cel mai aproape de cer pentru că vara se bronzează primul, iar iarna este cel care îngheață mai întâi!), apoi pe obrăjorii veșnic roșii „ca doi bujori” cum spunea cu invidie Ilinca, fata cea mare și bună de măritat a vecinilor noștri, trei case mai încolo. Dar eu nu mă supăram niciodată pe ea. Îl auzisem eu pe „doctorul meu”, adică pe domnul Solomon, cel care mă îngrijise de când m-a adus cine zic Ele, adică toate femeile din neamul meu mai puțin Maia, că m-a adus pe lumea asta frumoasă, lume care-mi dădea de vreun an, adică de pe la aproape „tei” ani ai mei, mare bătaie de cap! Îl auzisem că, dacă te-ai îmbolnăvit de hepatită, n-o să mai fii așa roșie în obraji... și Ilinca avusese hepatită! Acum, dacă stau bine să mă gândesc, nu știu cât era adevăr în ce spunea nenea Johnny și cât era dorință de a nu mai mânca zarzărele direct din copacul ce aproape-și rupea crengile de aplecate ce erau spre dogoarea pământului, sau perele de pe jos când binevoiau să cadă din părul acela îngrozitor de înalt, sau roșiile care miroseau a vară după ce alergam și chiar prindeam găina care îndrăznise să intre prin cine știe ce gaură din gardul dinspre grădină...
Și uite-așa ploicica cu făină se transforma într-o adevărată ninsoare mai ales când, cântecul Jeniței se-depărta pentru că cine știe ce ne mai trebuia din marchiză, poate nuca, sau praful acela de cacao, mai mătăsos decât făina, aproape la fel de mătăsos ca trandafirul negru, trandafir pe care i-l adusese Tata-Mare Mimicuței, în vară, la ultimul drum făcut în Germania. Când eram singură cu toate cele multe care se amestecau pentru a ieși cel mai gustos cozonac din lume, întâi și-ntâi gustam din coca care-mi îmbrăcase mâinile ca niște mânuși, chiar dacă știam că „o să ți se lipească mațele, și o să se-ncurce de n-o să ți le mai descurce nimeni” cum îmi spunea Maria, buna noastră slujnică țigancă de la Lotru, cea pe care Bunica o educase la fel ca pe fetele ei și care avusese grijă de noi, adică de Jenița, de Mimicuța și de mine – mânza sălbatică pe care, spunea ea cu oarecare tristețe, se-ndoiește să se fi născut acela care s-o îmblânzească... după care, urmărind cu atenție umbrele care jucau dincolo de geamul de la ușa ce dădea spre marchiză... cu mâna dreaptă făcută căuș și îndreptată în jos loveam cu o poftă teribilă grămăjoara de făină din copaie, grămăjoară care avusesem eu grijă să crească, și-apoi urmăream cu steluțe în privire cum fiecare firicel de făină zboară pentru a-și găsi locul peste tot, prin toată casa, și chiar și pe bărbia mea îndreptată ”obraznic” în sus, cum spuneau Ele când făceam vreo „prostilioancă”.
Doamne, și ce cozonac bun îmi ieșea!!!
Era cu multă nucă și cu stafide și cu rahat, dar numai dintr-acela roșu, iar formele pentru cozonăceii făcuți de mine erau întotdeauna rotunde, cu gaură sau nu la mijloc. Erau cei care stăteau la dospit în locul cel mai călduros, credeam eu, și erau păziți cu sfințenie ca nu care cumva cineva, mai ales bărbații care nu știu ce înseamnă toată magia pe care o făceam noi fetele, în preajma Crăciunului, bărbații - adică Tata-Mare, să nu deschidă ușa prea mult pentru a face curent și a-mi strica toată strădania!!! Jenița băga formele cu aluatul uns de mine cu gălbenușul cel mai galben de la găinile noastre roșcate, uns cu cea mai frumoasă pană de gâscă pe care o văzusem vreodată, aluat peste care aruncasem câteva bobițe de zahăr și jumătăți de nuci așezate în formă de cruce fără să-mi explic și fără să fiu întrebată vreodată de ce așa. Nucile erau întotdeauna de la Lotru. Bunica le așeza cu grijă într-o cutie, în care mai găseam de fiecare dată mere strălucitoare de roșii ce erau, și prăjitura aceea care-mi plăcea cel mai mult, cea crocantă și, bineînțeles... tot cu nuci, iar Didițica împacheta cutia în cea mai foșnitoare hârtie pe care o văzusem eu vreodată și pe care scria cu creion chimic adresa noastră, numele mamei și în paranteză: „pentru Călina”. Chiar dacă nu știam să citesc, scrisul Didițichii era inconfundabil, era ca o poveste din cele pe care mi le citea Tata-Mare, iar numele meu era scris cu atâta dragoste încât ai fi putut să-l descoperi chiar și cu ochii închiși...
– Didy dragă, tu scrii numele nepoatei tale ca pe o poezie, iar mie nu-mi rămâne decât să-l cânt pentru că vă iubesc deopotrivă pe amândouă, pentru fragilitatea căprioarei, pentru forța rândunicii ce țâșnește liberă spre necunoscute zări, chiar dacă și-a făcut din totdeauna cuib la tine pe terasă, ca și pentru provocarea zvârlugii din râurile voastre repezi de munte, de a fi prinsă pentru a te face fericit.
Era deja noapte când începea să se simtă mirosul înnebunitor de îmbietor al cozonacilor. Nu reușeam să-mi țin ochii deschiși decât până scotea Jenița „prima tranșă”. Stăteam în genunchi pe scaun, altfel nu prea ajungeam eu să văd bine ce este pe masă, până era scos primul cozonac din formă. Cu riscul de a mă frige, rupeam din el, știam eu că nu trebuie să-l tai cu cuțitul ca nu care cumva să se „încruzească”, rupeam și suflam și rupeam și suflam în timp ce aproape mi se bloca maxilarul de atâta poftă, suflam și deschideam cu greutate gurița pentru ca în sfârșit să pot înghiți aproape pe nemestecate o bucată mare de cozonac, cu siguranță o bucată care avea mai multă nucă decât aluat... oricum, eram foarte fericită!!! Atunci puteam adormi și chiar adormeam în timp ce o auzeam ca prin vis pe Jenița rugându-mă: „Înghite tot ce ai în guriță, să nu te îneci”, ba chiar îi simțeam mâna mișcându-mi ușor bărbia: „Călina, înghite tot, mamă!” Și uite așa mă sculam în dimineața de Ajun fără să mai țin minte unde mă culcasem, fără să fi văzut când au fost scoși din cuptor cei mai frumoși cozonăcei din lume, adică cei făcuți de mine!!!
Sarcina mea în ziua de Ajun era la fel de importantă ca și cea din ziua anterioară: trebuia să pregătesc frunzele de varză pentru sărmăluțe, să înfășor sărmăluțele care urmau a fi așezate tot de mine în „tava mea”, să toc și varza, oho, și câte mai aveam de făcut!!! Nici nu știam dacă o să mai am timp și de joacă... De fapt nici nu mai era așa de important să mă joc, cel puțin ASTÃZI!!!
Și uite așa m-am apucat eu de pregătit varza pentru cele mai mici sarmale din lume (Jenița spunea că dintr-o frunză de varză, după ce-i scoți nervura aceea mare, trebuie să învelești patru sărmăluțe!) N-am prea înțeles eu cum se poate așa ceva și de ce trebuie să muncesc atâta când puteam să fac o sarma mare cât toată frunza... S-a uitat puțin, de fapt mai mult, pe sub ochelari la mine și mi-a spus: „fă sărmăluțele atât de mari cât să le poți băga în gură fără să fie nevoie să le îndeși cu făcălețul, ba chiar să le mai poți și mesteca!”. Și uite-așa făceam eu, destul de supărată că am o gură așa de mică, făceam câte o sarma, mă întorceam pe furiș și încercam, deschizând gura să văd dacă ar intra sau nu, și tot așa până a trecut toată dimineața...
De fapt toată ziua am „trebăluit” cum o auzeam pe Jenița spunând când venea Tata-Mare acasă și-o întreba ce-a mai făcut.
– Jeny, Jeny a mea, nu trăi doar pentru noi, trăiește și pentru tine! Ai ajuns să citești numai noaptea, în timp ce bineînțeles îți merg mâinile croșetând sau tricotând tot pentru noi! o certa Rafael cu cel mai dulce glas din lume, în timp ce-i mângâia cu sărutări mâinile prea muncite...
– Sunt fericită că am pentru cine să fac tot ce fac, că POT să fac! Și eu te iubesc Rafaele! Uită-te la copila care doarme zâmbind liniștită aici în patul nostru. Dacă n-ar fi fost bine ce-am făcut noi doi pe lumea asta nu ne-ar fi răsplătit Dumnezeu cu o asemenea minune! Iată ce e important, spune ea întorcând privirea înrourată spre Călina. Restul nu mai contează!
– Ai dreptate! șopti Rafael și așeză cu grijă mâna cândva frumoasă a soției lui pe fruntea Călinei, frunte ușor transpirată de primul somn al nopții. Apoi, lăsându-se ușor în genunchi, sărută, precum icoana în biserică, deopotrivă fruntea copilei și mâna femeii iubite...
Și uite așa am „trebăluit” eu ce-am mai trebăluit, adică am mâncat și din morcovii pregătiți pentru salata beuf, și din cartofi, am furat și din maioneză și chiar mă miram cum de nu și-a dat seama Jenița pentru că în graba aceea mare cred că mi-am frecat nasul de lingură și n-avusesem timp să mă șterg...
Și tot așa... Până s-a-nnoptat, Jenița a terminat toate treburile, mă rog, NOI am terminat toate treburile. Nu se mai vedea nici măcar un firicel de făină din cea care zburase cu o seară înainte prin toată casa. Peste tot era foarte curat, mirosea a bunătăți, aproape că mirosea a Crăciun... ȘTIAM că mai lipsește ceva, însă nu-mi dădeam seama despre ce este vorba... În timp ce-mi plimbam privirea mirată prin toată camera în speranța unui răspuns, am auzit ușa de la marchiză deschizându-se. Pentru câteva clipe am avut impresia că Baba Iarnă intră cu tot cu viscol la noi în casă. Eram așezată la marginea patului, ca mâțele lângă soba care duduia. Am rămas nemișcată, intuind că urmează ceva foarte important. În timpul acesta Tata-Mare, căci el era, se străduia să închidă ușa în lupta inegală cu Crivățul. Când s-a făcut liniște, am înțeles că Bunicul meu a fost mai puternic! L-am auzit apoi cum își scutură bocancii, pufoaica, căciula neagră de astrahan care-i acoperea mare parte din pletele lungi și albe... Apoi am auzit foșnind ceva... Era ca o muzică foarte cunoscută mie, dar pe care nu puteam s-o asociez, deocamdată, cu nimic... Apoi a fost mirosul!!! Doaaamne! Parcă mă întorsesem la Lotru în poienița mea de pe Urzica!
– Braaaaadul!!! Mi-ai adus Bradul!!! am strigat eu în timp ce am ajuns, nu știu cum, într-o clipită, în marchiză, la Tata-Mare în brațe. Într-o mână mă ținea pe mine, deși nu era tocmai simplu, nu pentru că aș fi fost prea grea (doar tanti Paula îmi spunea: „Pune mâna de mănâncă, ești o mână de om, doar ochii sunt de tine!”), ci pentru că țopăiam de-adevăratelea de bucurie, iar cu cealaltă mână ținea bradul care era așa de mare că nu-i puteam vedea vârful! Cred că era undeva îndoit în tavan.
– Rafaele, Rafaele! Întotdeauna exagerezi și Călina îți seamănă ție!!! clătina a reproș în timp ce ochii îi străluceau de mândrie. Niciodată nu ai venit acasă, ca toți oamenii, cu un brad care să fie pe măsura încăperii în care-l vei așeza! Ba dimpotrivă! Îți dai seama că va trebui să tai jumătate din el ca să-l putem așeza în suport!
– Călina, îți place? Nu-i așa că e frumos?
– Daaaaaaaaa!!! Jenițo, ai văzut ce mi-a adus Tata-Mare? S-a ținut de cuvânt! Știi când mi-a spus Povestea Bradului? Atunci mi-a promis că-mi va aduce de Crăciun tocmai pe Împăratul Brazilor! Și mi l-a adus, vezi?!? Mi l-ai adus!!! striga fericită Călina în timp ce-i încălzea Bunicului obrajii de atâtea sărutări. Îl pupa, râdea și țopăia fericită în brațele lui.
– Așa ai făcut de fiecare dată! Of, of, of! Și cu pepenii faci la fel! Știi Călina, când Rafael a aflat că te-ai născut, a cumpărat un pepene pe care nu știu cum l-a adus acasă și a mâncat toată strada din el!
– Cum așa? s-a oprit puțin Călina din țopăit, însă fără să dea drumul bradului de care se agățase.
– Simplu! Nu știu unde a găsit cel mai mare pepene pe care l-am văzut eu vreodată, și cred c-am văzut multe în viață!
– Așa e, Tata-Mare? a întrebat Călina cu un glas gâtuit de toată dragostea care parcă se adunase în pieptul ei micuț.
- – Păi, spuse oarecum încurcat bunicul... O nepoată am, nu?!? Hai, gata cu prostiile, vine Moșul și ne găsește cu bradul neîmpodobit! Jeny, ia copila asta năzdrăvană, că e desculță și se udă la picioare dacă îi dau drumul jos!

În timp ce Tata-Mare tăia jumătate din brad, pentru a-l face să intre în casă, eu, Mimicuța și Jenița ne-am apucat de pregătit podoabele: Am scos cutia cu „globuri”, care nu prea erau globuri și nu erau nici prea multe, în schimb erau foarte frumoase, chiar fascinante. Cel mai mult îmi plăceau un clopoțel care scotea un clinchet minunat, o stea aurie, mare și pufoasă și o trotinetă din globuri mici, mici, ca niște mărgele foarte frumos colorate. Ba nu, mai era și un glob mare, albastru în care-mi mă oglindeam ca vrăjită: când mă vedeam acolo mică, mică, „doar ochii erau de mine”, ochi ca două stele, îmi imaginam că sunt undeva sus, sus, sus de tot, chiar printre stele și simțeam cu o oarecare furie născută probabil din neputință că Acolo este locul meu...
După ce am așezat cu grijă toate „globurile” le-am legat eu singură ațișoare verzi pentru a putea să le agățăm în pom. Cum nu ne ajungeau, a început confecționarea adevăratelor podoabe pentru Pomul de Crăciun: Jenița a adus un săculeț cu nuci, Mimicuța a adus staniol de toate culorile și... a început unul dintre cele mai frumoase momente din Ajunul Crăciunului... Era minunat să vezi cum din mâinile tale ies nuci de aur, sau de argint, sau,... așa ca în poveștile noastre! În timp ce se nășteau povești, toți cântam colinde, toți, adică și eu cu toate că pricepusem nu cu mult timp în urmă că nu prea e bine s-o fac așa de față cu alții ca nu care cumva să mă fac de râs!!! Nu puteam să pricep cum de toți ai mei au voci așa de frumoase, iar eu... Oricum, nu rezistam să nu cânt, chiar dacă simțeam câte o privire disperată a vreunuia dintre ei! Și uite așa, ca în poveste, a crescut bradul, l-am împodobit, eu am așezat, urcată pe umerii bunicului meu, sub privirile disperate ale celor doua femei care parcă spuneau: „Ești mai nebun decât ea, ea nu-i decât un copil, pe când tu!!!”, am așezat vârful și steaua, după care mama a adus ceva ce așteptam de mult, ceva care era în casă, iar eu nu reușisem să găsesc cu toate că scotocisem peste tot: lumânările răsucite și colorate așa de frumos că aproape îți venea să muști din ele, lumânările cu suport cu tot și... artificiile!!! Poate că era bine că nu le găsisem, că dacă le găseam... cu siguranță că nu le-ar mai fi văzut și Moș Crăciun!!!
Era totul gata! Acum da, puteam spune că era totul pregătit pentru a primi Crăciunul în casa noastră și bineînțeles pe Moș Crăciun!!!
– Călina, trebuie să te schimbi! Acuș vine Moșul!
– Așa de repede vine? am întrebat eu gâtuită de emoție. Oare o să am timp să aprind lumânările până vine el? Dar artificiile?
– Cu siguranță că o să ai timp! Moșul știe tot ce faci tu, știe tot ce-ai făcut tot anul, știe că ne-ai ajutat la treabă, că ai împodobit cel mai frumos brad,...
– Jenițo, crezi că știe ce s-a întâmplat cu lătătelele? am întrebat-o eu în șoaptă, ca în cazul în care Moșul nu știe, măcar să nu afle de la mine!
– Cu rățuștele? Nu știu, dar sunt convinsă că dacă a aflat, cu siguranță că și-a dat seama că nu ai făcut-o intenționat!
– Jenițo, scânci Călina în timp ce se cuibărea cu ochii în lacrimi, în brațele bunicii. Jenițo, eu n-am vrut decât să-ți arăt că a scos cloșca mai mulți pui de-odată. Tu știi cât de mult îmi plac mie lătătelele! Și mai trebuia să le tai și codițele ca să nu cadă în fund! N-am știut că dacă le iau pe toate de-odată în mână pățesc ceva! Promit să nu mai iau niciodată lătătelele de gât!
– Bine, bine, nu te mai gândi! Moșul știe cu siguranță că n-o să mai faci niciodată așa ceva! Hai, fugi și puneți rochița cea nouă! Știi că întotdeauna Crăciunul trebuie să te găsească cu ceva nou pe tine! Fugi! și-o împinse ușurel din brațe, după ce-i șterse ochișorii înroșiți de plâns.
– Crezi că va vedea Moșul că am ochișorii roșii? a întrebat cu cochetărie mica domnișoară, în timp ce se admira în oglinda de pe ușa șifonierului. I se părea că a și crescut. Ciorapii albi, de bumbac erau prinși într-un portjartier roz, cu dantelă, pantofiorii bleumarin, de lac, cu baretuță și cataramă argintie erau în ton cu rochița de catifea tot bleumarin, rochiță cu mânecuțe scurte, deasupra cotului, bufante, cu guleraș si manșete albe dintr-o dantela foarte fină. Toate se potriveau fețișoarei cu bujori roz în obraji, cu ochii acum mai mult verzi decât albaștri, fețișoară aureolată de părul scurt și blond ca spicul de grâu.
– Nu, n-o să vadă dacă o să-i placă cum îi vei recita poezia pe care i-ai pregătit-o!
Cum știa Jenița s-o aducă mereu cu picioarele pe Pământ! A uitat de poezie! Trebuia să o recite foarte frumos, altfel ȘTIA ea că nu este suficient că arată ca o frumoasă domnișoară, că are bradul cel mai frumos dintre toți brazii, că pregătise cel mai bun cozonac (chiar dacă își recunoștea că a ajutat-o bunica!)... Of, asta era: pentru a fi o adevărată domnișoară trebuie ca totul să fie perfect, nu trebuie neglijat nimic! Nu știa dacă era bine sau rău că a priceput toate acestea înainte de împlini „patu” ani! Oricum nu mai era nimic de făcut, așa că... a plecat din fața oglinzii cu părere de rău și s-a dus la Mimicuța care trebuia s-o mai asculte încă odată poezia...
– Cred că trebuie să aprindem lumânărelele, spuse Jenița. Ar fi vremea să vină Moșul!
Era prima dată când îmi dădeau voie să umblu cu focul! Mă simțeam foarte importantă! Toți patru am aprins lumânărelele. Când am terminat, ne-am îndepărtat pentru a-l privi. În jurul Bradului era o aureolă așa cum văzusem la icoanele din Mânăstirile de pe Valea Oltului. Totul era vrăjit! Avusesem dreptate că Tata-Mare nu-mi adusese orice brad, ci chiar pe împăratul lor! În timp ce-l admiram, vrăjită la rândul meu, am auzit lovind în poartă: Toc! Toc! Toc!... Am sărit tremurând la fereastră. La lumina lunii, luna aceea plină pe care o iubeam așa cum știam c-o iubește și prințul care va veni odată la mine, la lumina ei l-am văzut pe Moș Crăciun cu un sac mare în spate și cu un toiag, așa ca într-o poezie pe care o învățasem de la mama, un toiag cu care bătea tocmai la noi în poartă! Cu toate că-mi era și un pic teamă, mă bucuram că venise: însemna că făcusem mai multe bune decât rele, și pentru cele rele, pentru că le recunoscusem, mă iertase!
Tata-Mare a ieșit în ușă și l-a poftit pe Moș Crăciun în casă.
– Bine-ai venit, moșule! Trebuie să vii de foarte departe dacă ai ajuns așa de târziu!
– Da, da, a răspuns moșul cu o voce groasă. Vin de departe și mai am încă mult de mers pentru că au fost mulți copii cuminți! Dar văd că și aici avem un copil cuminte! Hai vino la Moșu’, nu mai sta ascunsă în fusta mamei!
Mai mult împinsă, Călina s-a apropiat de Moș.
– Ia treci tu aici lângă bradul acesta frumos! Cine a împodobit bradul?
– Noi, Moș Crăciun, dar Călina i-a pus vârful!
– Cum, ai avut tu curajul să te urci până acolo?
– Da, a șoptit îmbujorându-se și mai tare.
– Și podoabele acestea minunate tot tu le-ai făcut?
– Da! răspunse cu mai mult curaj. Eu cu Mimicuța și cu Jenița!
– Bravo! Foarte frumoase!... Știi cumva vreo poezie?
– Știe mai multe Moșule!!! răspunseră într-un glas toți cei mari, mândri nevoie mare.
– Ah, chiar așa? Parcă nu-mi vine să cred!
– Ba știu! am răspuns cu curaj.
– Atunci hai să te-auzim!
Ca să-i demonstrez că „ai mei” au motive să fie mândri, m-am apucat să-i spun toate poeziile pe care la știam, chiar și pe cele care nu aveau legătură cu Sfintele Sărbători. Bine că m-au oprit la timp, că eram în stare să fac și prostii, adică să m-apuc să cânt, pentru că vroiam să arăt că știu într-adevăr și multe cântecele!
Moș Crăciun a fost așa de încântat de mine încât mi-a lăsat, cred eu, toate cadourile pe care le pregătise, pentru că la plecare avea sacul gol! După ce m-a felicitat, mi-a atras atenția să fiu „cumincică”, să-i ascult pe toți ai mei, m-a luat pe genunchi și m-a întrebat în șoaptă ce vreau eu să-mi aducă la anu’.
– Vreau să mi-l aduci pe tata acasă! am șoptit eu ca să nu mă audă nimeni în afară de Moșu’. Și vreau să vină și uncu’Titi! Nu e drept ca noi să fim Aici și ei Acolo!!! am spus eu fără să știu prea bine unde este tata, unde este fratele mamei. Oricum nu era drept ca în fiecare seară, după ce credeau că am adormit, și mama și Jenița și Tata-Mare să plângă... În fiecare seară!!!
Am ridicat ochii spre Moș-Crăciun. Plângea și el?!?
M-a sărutat și a plecat în grabă, fără să-mi mai răspundă.
– De ce a plecat așa repede Moșul?
– Nu ți-a spus că are de mers la mulți copii?
– Da, dar nu mai avea daruri în sac!
– Nu-ți face griji, toate darurile le are în sanie!
– Aha! Bine, am înțeles! Hai să aprindem artificiile!!! Vă rooooog!
– Bine, bine, încuviință Tata-Mare. Haide, aprinde tu prima!
– Rafaele, nu învăța copilul cu focul! l-a dojenit Jenița.
– E fată mare acum! Ai văzut și tu mai devreme! răspunse Tata-Mare privindu-le cu subînțeles.
N-am mai stat să mă gândesc ce secret ascundea ce-a spus bunicul. Era totul așa de frumos!!! Am aprins toți câte un artificiu și cu el pe cele din brad. Nu-mi puteam lua ochii de la steluțele care luminau, chiar și numai pentru câteva momente, casa noastră.
ȘTIU eu că nu peste mult timp va fi lumină de-adevăratelea aici la noi, nu numai de Crăciun! mi-am spus cu gândul la ce-l rugasem pe Moșul.
Astă-vară, la Lotru, o auzisem fără să vreau pe Bunica: „nu țin minte să fi făcut cu voie ceva rău, așa că Dumnezeu mă v-a ajuta să trec și de încercările astea!”. Cu aceeași încredere cu care fuseseră rostise vorbe așa de frumoase, am șoptit și eu, în timp ce urmăream de la fereastră dâra din nori lăsată de sania fermecată: „în afară de întâmplarea cu „lătătelele” nu am făcut nici o prostilioancă, așa încât... nu se poate ca Moșul să nu-mi asculte rugămintea!”
DOAR ESTE... MOȘ CRÃCIUN!!!