Din nou, creștinătatea se pregătește să-L primească în staulul său interior pe pruncul Iisus Hristos; dar ce găsește El acolo? O lume autonomă, chinuită de boli, de războaie, plină de blasfemii rău mirositoare…Temelia staulului lumii se clatină, întunecându-se! Pruncul Iisus nu mai are unde să se nască! El însă trebuie să se nască! Altminteri, când fiecare persoană nu va mai fi „Maica lui Hristos” (aspectul mariologic al Bisericii), atunci, și numai atunci va veni implacabil sfârșitul…! Să ne curățim, deci ieslea sufletului nostru pentru a-i face loc iarăși loc pruncului Iisus Hristos și El ne va umple inimile de sfințenie! Fie ca să ne împărtășim cu adevărat din steaua care a răsărit!



POVESTE DE CRÃCIUN
(În loc de predică la ultimul Crăciun liber ! - înainte de tăvălugul UE)



„Cu toții-L așteptăm pe pruncul Hristos, El Însuși este nerabdător să vină, lumina stelei de la răsărit ne transfigurează neîncetat, peștera inimii noastre este gata, simțurile noastre, ca niște biete animale ne anunță că totul este aproape...la uși. Mintea slavoslovește cu bucurie. Să ne-mpărtășim din darurile acestei Taine mai presus decât orice taină și sa ne facem vrednici de chemarea Pruncului Sfânt! Să-L încălzim cu aburul viselor noastre alb-verzi, zămislitor de Taină netăinuită! ”


Demult, demult de tot, într-o seară de basm, cu stele mari, sclipind ca niște ochi de copii, cu luna plină care se oglindea în lacul de argint de la marginea pădurii, într-o mică căsuță, de unde fumul urca nestingherit spre cer; se făceau ultimele pregătiri ale bradului de iarnă, ce strălucea plin de mister în mijlocul camerei. Mici mogâldețe zburlite se agitau nerăbdătoare; era ajunul Crăciunului, seara în care venea Moșul, aducând daruri celor cuminți și nu numai. Totul parcă înghețase în așteptare, trebuia să se petreacă ceva neobișnuit - venirea blândului Moș Crăciun, cu sania sa trasă de zurgălăi, căci niciodată nu întârziase, dar în astă seară, parcă totul respira cu o nerăbdare mai mare ca de obicei. Copiii își mai turtiră odată nasurile pe geam, aburindu-l, privind afară, doar, doar o să zărească ei primii sania de argint strălucitoare, trasă de cerbi mari, dar cerul nu le răspunse decât cu privirile mirate ale stelelor și cu un ușor foșnet al copacilor. Tăcere! Tăcere! Tăcere! Întorcându-se la brad, mai priviră la orologiul vechi din perete. Arăta ora 11 noaptea. Căscară… of! mai este o oră! Stinseră luminile și încăperea fu inundată de lumina globulețelor și a flăcărilor ce ardeau liniștite. Umbrele bradului se jucau fără griji pe perete, dansând de zor. Totul era într-o amorțeală dulce. Nici nu băgară de seamă când somnul îi fură în împărăția lui. Se făcea că erau în palatul lui Moș Crăciun, iar sus pluteau nori pufoși, strălucitori. Erau într-o încăpere largă, cu coloane mărețe, totul în jur strălucea. Dintr-un colț se desprinseră, deodată, două păsări de foc, purtând în ciocuri o mantie mare, roșie. Copiii amuțiră, uimirea li se opri în gât și, de aceea, nu putură scoate nici un sunet. „Ea este! O recunosc…e mantia lui Moș Crăciun”, gândi o mogâldeață și se pitiră și mai bine în spatele unui stâlp imens, plin de sclipiri misterioase. Un mare fluture alb de zăpadă, cu o coadă de lună începu să perie mantia, cântând un colind. Copiii rămaseră ca vrăjiți de acel cântec, până când o larmă ce creștea, creștea, îi trezi din reverie. Ca la un semn, două uși mari fură date la o parte și încăperea aproape se umplu de animale. Erau acolo de tot felul. În mijlocul lor, cine altul? Moș Crăciun zâmbitor, cu barba albă, strălucitoare până în pământ. Râdea, vorbea, asigurându-i că are să se ducă la toți copii cu daruri nemaivăzute. „Deci el este Moș Crăciun” – gândi cel mai mic – „El Însuși Dumnezeu, deci El răsplătește la toți, dăruindu-le daruri …aha!” Păsările măiastre îi ținură mantia, iar el se îmbrăcă râzând voios, nasturii sclipiră recunoscându-și stăpânul. Era frumos Moș Crăciun! Și toți cei de față aprobară cu un suspin de bucurie. Avea barba mare și deasă căci, de mult, de foarte mult timp, el călătorea, împărtăștind daruri, chiar dacă cei mai mari nu mai cred în el, nu se supără, ci vine mereu nelipsind niciodată. În atotștiința Sa știe că, celor mari le aduce mai mult daruri sufletești, bucuri și împliniri, totodată împreună cu gândul lui că totul e o poveste, altfel riscă să se descopere, de aceea vine în miez de noapte, atunci când nimeni nu se mai așteaptă. Dar copii îl cunosc, de ei nu se ferește. Oricât ar fi de greu, El tot aduce măcar o rază de strălucire și bunătate în inima tuturor, dar știe să dea totul tainic, fără ca nimeni să nu bănuiască, zâmbind din colțul lui de sus, atunci când cineva se bucură și îi cântă un cântecel, de Ajun. Deodată copii înghețară nemaifiind capabili să facă nici un gest, nici chiar să respire - cineva îi privea fix, parcă de multă vreme. Un iepuraș cu blana de argint și ochii ca smaraldele, îi privea mirându–se cum de pătrunsese cineva aici, în împărăția Cerurilor și chiar acum când Dumnezeu lua haina de Moș Crăciun pregătindu-se de plecare! Aici, nu avea voie să pătrundă nimeni nici chiar gândul oamenilor, căci se supărase de când observase că oamenii „așa-ziși mari”, nu credeau în El. În ascuns El le șoptea celor „cu inimă de piatră“, pe care nu-i mai sensibilizează nimic, nici chiar Crăciunul, iar în grijile lor aberante, în alergătura după bucurii ieftine și trecătoare, uitaseră că, în Ajun, vine Moșul cu daruri, uitaseră de bucuria unui brad împodobit. Deoarece nu se mai puteau bucura de frumos; li se închiseseră porțile rațiunii și le trimise bufnița cu gândul că nu este decât o minciună „Venirea Moșului”, bună de adormit copiii. Cine mai crede astăzi în Moș Crăciun? Cine are o inimă de piatră și nu poate fi bun, nu poate trăi în pace cu ceilalți. E un om pierdut. - vai de el!
Acestea gândind, iepurașul merse direct la ei, hotărât să afle de ce au venit aici. Ei, speriați, se înghesuiră unul în altul, pitindu-se mai apoi unul în spatele celuilalt. Iepurașul argintiu, care citea gândurile oamenilor într-o clipă, înțelese ce e cu ei și se puse pe râs. Când se mai potoli, îi luă frumos pe un nor ce plutea leneș în apropiere și le promise că le spune povestea Moșului. Se așezară frumos în jurul lui, iar El, ridicându-se în două lăbuțe, își drese vocea, ca un predicator care se respectă și începu astfel:
„Atunci când, încă vremea, era abia zămislită, Bunul Dumnezeu, a hotărât în sfatul Său văzând copii și lumea cum stau numai în supărări, că e bine să trimită pe cineva, care, în taină, ferindu-se de priviri indiscrete, să le aducă celor cuminți, daruri, fiecare după puterea sa de înțelegere. Astfel îi întrebă pe cei din jur, cine se oferă … din rânduri făcu un pas înainte un moș cu barbă albă …nu, nu era Moș Crăciun…ci Moș Nicolae, făcătorul de minuni. Dumnezeu zâmbi și îi dădu putere, să pună în ghete, în taină, unde, numai cel ce le poartă caută, mici daruri. Și Moș Nicolae se duse … și se tot duse…
După un timp oarecare, Bunul, iar privi spre pământ și văzu că iarnă grea se lăsă și oamenii tot erau cu frunțile înourate. Ce să facă? Privi în jur și văzu o sanie mare, de argint - ea întruchipa măreția celui ce avea să poarte și de aceea era și sanie - să vină pe furiș fără zgomot, repede.
Da! Se hotărî:…ÎNSUȘI EL VA VENI LA OAMENI CU DARURI.! Îmbrăcă haina mare, roșie ca purpura, știind că roșul e culoarea dragostei. El cu dragoste veni la oameni. Dar mai era ceva, cine să-l aducă jos pe pământ? Se uită peste toate creaturile sale și alese 12 cerbi mari, care străluceau minunat - ei reprezentau cele 12 neamuri ale lumii, precum și cele mai importante stele, de aceea străluceau de-ți luau ochii. La începutul vremilor El se arăta la toată lumea și dădea ceea ce aveau nevoie oamenilor, uneori nu numai atât ba chiar însutit. Apoi, se hotărî că e mai bine să se arate numai copiilor și celor ce cred în El iar celorlalți nu. De aceea vine la miezul nopții, spre răsplata tuturor, după faptele lor. Pentru el nu conta că e iarnă - adică supărare și tristețe ci știa să facă prin puterea Sa totul să strălucească; de aceea porunci bradului să nu se mai veștejească nici iarna și le suflă copiilor dragostea pentru el, încălzindu-le inimile lor mici, pe care tot el, Bunul, le făcuse. „Și ce dacă cei mari nu cred, treaba lor, eu cred, eu l-am văzut!” zise cel mai mic. „Haideți să vedeți cum desface el plicurile viselor și din ele ies dorințele bune, ale tuturora. El le ascultă cu răbdare pe toate și apoi le împlinește, punându-le în „sacul voinței”.
Plecară înconjurați de norul care era acum numai ochi și urechi la vorbele lor. Pe drum, însă, iepurașul năzdrăvan le povesti că mai are Moșul un secret, pe care chiar și cei mici nu îl știu toți... la miezul nopții, la cumpăna dintre ani, dar exact atunci, porțile Împărăției Lui se deschid larg la toți și oricine gândește la el și își pune o dorință i se împlinește, dar aceasta e mare taină și, dacă nu o faci, degeaba încerci să o înțelegi. Cel mai mic, zis și Ciufulici, căscă gura de uimire și își aduse aminte că are și el o dorință, care îl ardea ca o flacără în pieptul său mic și își făcu o cruciuliță pe mână să nu uite. Dar, tot vorbindu-le, iepurașul mergea mai repede ca norul cel azuriu și astfel ei rămaseră în urmă, iar iepurașul se îndepărtă până ce se pierdu într-un labirint plin de oglinzi. Coborâră de pe nor ușor și o porniră pe jos. Leneșul nor adormi, într-un somn dulce, ce te duce, visându-se copil… La un colț dădură nas în nas cu cine credeți? Chiar cu Moș Crăciun, încărcat cu jucării și fericiri. Moșul le zâmbi binevoitor, poftindu-i cu el în sanie. Dintr-un salt fură în brațele Moșului. Acesta râse și se sui în mândra lui sanie. Totul se puse în mișcare și ei privind la puzderia de stele care îi salutau, se cocoloșiră și mai bine…era minunat! „De n-ar fi vis…”gândi unul dintre copii. Spectacolul era într-adevăr frumos! Ei zburau, pe deasupra pământului, pentru că nu trebuie să-i simtă nimeni. Văzură cum caleașca încetinește în dreptul fiecărei case și Moșul le aruncă pe horn daruri. De ce tocmai pe horn? Pentru că acolo e ultimul loc care nu e închis fiind cel mai tainic... poate avem și noi în noaptea asta minunată, deschis coșul inimii noastre și Moșul ne va revărsa cu siguranță bunătatea în gânduri curate, făcându-ne mai iubitori de frumos…mai copii…
„Aici stați, nu?” zise Moș Crăciun. Ei însă, nefiind capabili de nici un răspuns, muți de frumusețe și de uimire, dădură încetinel din cap, în semn de încuviințare. Sus, de tot în tărie, le zâmbea ca o mamă mândra lună . “Haideți să vă pun și pe voi aici, lângă jucării și să vă las pe horn. Ei făcură cu mâna Moșului, plini de zâmbete, cu inima plină de bucurie și cu lacrimi de fericire, promițându-i că o să fie cuminți. Moș Crăciun zâmbi în bunătatea lui, și-și dădu seama că mai câștigase două suflete - asta e răsplata Lui - bucuria celorlalți și făgăduința că vor fi mai cuminți, mai buni - ASTA E MENIREA LUI , IAR ACUM, CA ȘI ALTÃ DATÃ REUȘISE!
Plesni din biciul veacului și zurgălăii se porniră pe cântat, iar cerbii alergau, în fuga cea mai mare printre stele…
…Primul se trezi cel mai mic, se afla tot lângă brad, luminile și umbrele se băteau de zor pe perete. Încă mai avea nasul înghețat „A fost un vis?” Nu putea să înțeleagă! Se duse repede la geam: „Cu siguranță că da!„ Dar când voii să se întoarcă văzu caleașca …hăt departe, gonind și auzi un ultim clinchet zburdalnic. Cuprins de o emoție nemaiîntâlnită îngână: „Deci …a fost adevărat! Am fost cu Moș Crăciun, am văzut cum dă daruri la copii, am călătorit printre stele…hei sculați-vă!„ Se repezi la ceilalți. Somnoroși frecându-și ochii aceștia tocmai la timp, căci ușa fu deschisă și în prag apărură părinții lor cu daruri și cu un tort mare plin de lumânări… „- Uite ce mi-a dat Moș Crăciun, copii!” Încă puțin năucit, cu inimioara lui care bătea tare, cel mic le povesti dintr-o suflare tot ce petrecuseră, toată aventura lor… Părinții zâmbeau și îl mângâiau pe creștet spunându-le: … „Da, da ..acum haideți să mâncați tortul de ciocolată”. Se priveau amintindu-și că și ei fusese „păcăliți” cu venirea Moșului, când erau mici, dar acum…. Zâmbeau cu „aerele oamenilor mari”, atoateștiutori. Bineînțeles că nu credeau asemenea năzdrăvănii și născoceli copilărești. Știau ei prea bine ca îi lăsase dormind și dimineața le arătă jucăriile cumpărate de ei din timp, spunându-le ca e de la Moș Crăciun. Ar fi fost o rușine să se prefacă că și ei cred în El, ei aveau alte treburi mai importante și erau „prea serioși” pentru așa ceva. Micul aventurier se mâhni că ai lui nu-l cred dar resemnându-se, plecă spre masă ca sa mai apuce și el o bucată din tortul care fie vorba-ntre noi...îi lăsa gura apă. În drum spre bucătărie trecu pe lângă ușa părinților lui și fiind întredeschisă nu rezistă să nu tragă cu urechea… Printre multe altele nu înțelegea vorbele: „prețul jucăriilor cumpărate; cât a costat bradul; etc”. Înțelese că ei discutau despre „păcăleala cu Moș Crăciun” Pe cât asculta mai mult, băiețelul se înspăimântă și mai tare, avea oare părinți cu „inima de piatră?”, cum spusese Moșul, care nu cred în El? Of, cred ca asta e!
Mâhnindu-se și mai adănc, plecă abătut, cu capul plecat, așezându-se, parcă cu nici un fel de chef, la masă (pofta îi pierise). Puse mâna, în sfârșit, pe linguriță…și … și minune mare pe mână strălucea o mică cruciuliță aurită …era…era…semnul lui, făcut acolo sus în Împărăția lui Moș Crăciun, a lui Dumnezeu! Deci totul e real. Cu inima caldă și cu lacrimi limpezi de copil, sărută semnul cu patimă și o zbughi în cealaltă cameră, unde strălucea bradul, se opri lângă geam și închise ochii strâns…era momentul solemn când un mic copil își punea o dorință mare…era exact miezul nopții, cumpăna dintre ani, momentul când porțile cerului se deschid pentru o clipită și dorințele celor ce se roagă pătrund direct în Împărăția Cerurilor! Poate vreți să știți și voi ce dorință și-a pus. Nu-i așa că sunteți și voi curioși? Ei bine, …să vă spun: își dorea ca nimeni, nici părinții lui, nici un copil din lume, să nu aibă „inimă de piatră” Și atunci de sus din genuni, Dumnezeu, Moș Crăciun de fapt, îi zâmbea din Împărăția lui Cerească, împlinindu-i vrerea. Această cerere a unui copil care de fapt era dorința întregii omeniri, pe care din dragoste, El o zămislise. De aceea oricine în aceste zile de basm, să aibe inimă de copil, să redevină copil, uitând de griji, și nevoi, măcar acum făcând un bine-primit repaus din alergătura sa, atât de „serioasă” și parcă prea matură și să nu mai aibă „inimă de piatră”. Demult, într-o mică pădure un copil se ruga …iar rugăciunea lui lumina ca o stea minunată lumea, împărțind căldură, dragoste, și nu în ultimul rând daruri, daruri din partea lui Moș Crăciun.
Voi cum sunteți dragilor? Voi credeți în El? În Moș Crăciun?…Oricum la sfârșitul sfârșitului nu prea contează pentru că El crede în voi și vă așteaptă,vă așteaptă cu sacul plin de împliniri…și dac-ați ști voi câte are să vă dea…!

Oricine pentru alții,
Același pentru cei care mă știu,
Pr. Iulian Gavriluță,

„De suntem prea serioși sau prea ocupați te rugăm nu ne lua prea tare în seamă, ci uită-te la noi, la sufletele noastre atât de pustiite și de goale acum și nu te supăra pe noi…, binecuvântează-ne cu darurile și bucuriile Tale…, te rugăm Moș Crăciun!”