Trăia într-un sat de munte numit Dudica o bătrână pe nume Tinca, departe de lumea pestriță și rea. Moșul ei se numea Mirea și avea în jur de 80 de ani. Viața lor era umbrită de faptul că moșul Mirea trăgea la măsea și niciodată nu-i ajungea băutura. Aceasta crea discuții și neînțelegeri între cei doi. În fiecare zi moșul se ducea în vale să tragă o țuică sau un rom la cârciuma de la poalele muntelui Zarand. Când se întorcea, mergea mai mult impleticit și abia nimerea portița. Bătrâna Tinca nu știa ce să-i mai facă lui Mirea ca să se lase de băutură. S-a dus la o vrăjitoare dintr-un sat alăturat să-i dea niște buruieni ca să-l lecuiască pe Mirea de băutură. L-a lecuit doar trei luni, perioadă când nu a mai băut. Dar năravul din fire nu are lecuire. După trei luni și-a recăpătat iar setea de băutură, a început vechiul ritual. Tinca îi spunea:
-Iar ai băut, mă? Seca-ți-ar năravul!
Drept recompensă, Mirea îi administra două înjurături, doi pumni în cap și o reducea la tăcere. Timp de 30 de ani aceleași obiceiuri. La 80 de ani promisese Tincăi, solemn că se va lăsa de băutură, asta ca să-i facă pe plac. S-a dus pentru ultima oară la cârciumă, și-a luat adio de la prietenii de pahar și a zis:
-Este ultima zi când mai beau. Sunt bătrân și obosit.
A plecat iar cherchelit spre casă, cum pleca de obicei.
Seara, Tinca , de cum l-a văzut, l-a întâmpinat cu formula:
-Măi bețivanule, ești bătrân, crăpa-ți-ar năravul!
A plecat bombbănind ca de obicei.
Noaptea, Mirea s-a simțit rău, însă, știindu-l beat, Tinca nu s-a dus să vadă ce face. Dimineața, Mirea a murit, având în mână o hârtie de zece mii lei și radio-ul cântându-i romanțe. Tinca l-a zgâlțâit de trei ori, și dacă a văzut că și-a dat sufletul, i-a aprins o lumânare și a zis:
-Acum chiar că ți-a crăpat năravul!