THERAPEIA: „Experiența construcției socialiste, marile și durabilele înfăptuiri ale acestor ani au probat în mod concludent, la scara istoriei contemporane, importanța transformărilor calitative care au avut loc în acești ani în viața economică și socială, ilustrate de dezvoltarea puternică și modernizarea forțelor de producție, de aplicarea fermă a politicii de amplasare armonioasă a unor obiective de investiții pe întreg teritoriul patriei, de democratizare profundă a întregii activități și participarea activă a oamenilor muncii la construirea întregii vieți sociale”.


29 septembrie 1987: Deși evit să mă așez la cozi, am început să-i povestesc Lonei, amestecând coniacul cu gust de spirt și vanilie printr-o continuă rotire a paharului în palmă, astăzi am fost obligat, pentru că în frigiderul nostru bate vântul. „Mihnea, m-a întrerupt ea, încetând să mai spele farfuriile unsuroase în ligheanul din care ieșeau aburi maronii, de ce nu vrei să te dezobișnuiești de felul ăsta de-a interpreta lucrurile?”
(Dezorientat, am deschis gura ca să ripostez, apoi, mohorât, am pus paharul pe colțul mesei, încercând să-i deslușesc intenția).
„Corect ar fi fost să spui că eu am refuzat categoric să fac singură lucrul ăsta”, a zâmbit ea. A, da! am respirat ușurat. De fapt, să fim cinstiți: tu nu mi-ai spus că rezervele noastre s-au terminat. Am văzut abia dimineață când mi-am pus pachetul cu mâncare pentru fabrică. M-am gândit că poate tu n-ai reușit să procuri… În fine, când am trecut prin fața Alimentarei tocmai se adusese marfă și, în spatele mașinii, erau adunate circa o sută de persoane. E suficient să afle o vecină și știe tot cartierul. E inexplicabil cum se pot aduna atât de repede oamenii ăștia! Cred că stau și păzesc prin preajma magazinului. „Așa și fac, a confirmat Lona, ștergându-și mâinile pe o cârpă de bucătărie. Pe rând, fiecare păzește sectorul alimentar și, când se aduce marfă, dă de știre tuturor, prin oameni de legătură”. Într-adevăr, interesant, am acceptat explicația ei. Acum înțeleg de ce, în permanență, prin fața alimentarei se găsesc grupuri și grupulețe care discută, se agită… Am crezut că e vorba despre o conspirație sau, mă rog, un comportament normal al pensionarilor. Nu-mi închipuiam că sunt atât de riguros organizați. Interesant!… Ei, cum ziceam, m-am așezat și eu la coadă și, când a plecat mașina, s-a produs o scurtă învălmășeală, care m-a împins printre ultimii. „Dar oamenii nu te-au recunoscut? a întrebat Lona. Cel de lângă tine, de exemplu!” Parcă eu m-am uitat cine-i lângă mine, am contrazis-o. Cum, mă gândeam, să mă pun pe harță?! Era peste puterile mele!… „Și atunci, ai renunțat”, m-a ironizat Lona. Nu, în nici un caz, fiindcă acum n-ai fi avut ce pune pe masă, m-a revoltat insinuarea ei că aș fi dat bir cu fugiții. Nu, chiar dacă nu mai aveam șansa să prind nici măcar oase afumate, am stat pentru spectacol. „Dacă vrei să rămânem în bucătărie, scuză-mă doar o clipă ca să-mi dau cu niște cremă pe mâini, că detergentul ăsta îmi distruge pielea”, a zis ea, așteptând hotărârea mea lângă ușa care dădea în hol. Mă gândesc că iar fumăm în cameră și noaptea trecută nu m-am putut odihni din cauza fumului, am spus, arătându-i țigara. „Dar eu am aerisit!” a protestat ea. Dar nu suficient, am comentat, zâmbind îngăduitor. Să-ți torn și ție un pahar de coniac? „Da, un deget”. Să fac și un nechezol? „Nu, că a început să mă cam supere ficatul”.
(Lona a dispărut o clipă. A revenit, frecându-și palmele una de alta și, apoi, și-a șters fața. A continuat, instalându-se comod în scaunul din răchită împletită:)
„Te-am întrerupt…”. Deci, am reluat înviorat după un moment de picoteală, am rămas la spectacol. Îți închipui, toți erau încordați, toți numai ochi, vigilenți ca nu cumva vreun intrus să strice ordinea și să profite. Au fost câteva încercări de-a ocoli coada, care au stârnit multe și pitorești comentarii. Până la urmă, s-au resemnat cu toții. Dar tot timpul am avut impresia că fiecare avea același gând: o să mai prind ceva? Uite, am aflat și câteva noutăți culinare din bucătăria comunismului românesc: de exemplu, oasele afumate, de pe care carnea a fost luată parcă cu bisturiul, se fierb, și zeama este bună pentru ciorbă, iar cu oasele fierte faci tocană de cartofi. Ce părere ai? Folosirea intensivă și rațională a resurselor! Stai că n-am terminat. Sau: dacă ai norocul să cumperi un kilogram de parizer, ești boier, îl toci și, amestecat cu slănină, poți să faci sarmale sau ardei umpluți. Mă rog, se discutau și alte chestii, dar cu voce joasă și, la orice încercare de-a trage cu urechea, toți amuțeau. Dacă vreunul era mai curajos și ridica vocea, ceilalți subit găseau un alt subiect de discuție, întorceau capul sau chiar se îndepărtau câțiva pași, ignorându-l pe îndrăzneț. Ignorându-l e un fel de-a zice, pentru că toți erau de acord cu el dacă, evident, nu era un provocator sau chiar de la Mănăstirea Urechea… „Bun, m-a oprit Lona, aprinzându-și o țigară. Dar ce-ai adus că până acum n-am văzut nimic?” Păi, n-ai văzut, am spus nerăbdător, fiindcă am dus cumpărăturile la tine acasă. „De ce?” Din cauza deselor întreruperi de curent mi s-a defectat compresorul și n-am cum să-l repar, fiindcă nu mai există piese de schimb.
(Am băut o înghițitură din alcoolul gălbui-roșcat, care mi-a ars gura. M-am strâmbat și am pus deoparte paharul, îngrețoșat. Am reluat:)
Nu pot să mai beau așa ceva!… „Dar cine te obligă?” a ripostat Lona, privindu-mă înveselită. Deci, am ocolit un răspuns precis, adusese oase afumate, parizer din care curgea saramura, adidași, niște tobă plină de zgârciuri și piept de porc cu păr cu tot. Nu știam ce să fac până la urmă. Mă plictisisem să ascult aceeași poveste: că la alt magazin s-a adus salam de vară și la vânzare n-au ajuns decât oase, că s-a găsit căpățână de porc în piață, că la ouă s-au încăierat și i-au despărțit miliția… Eram pe punctul să renunț, pentru că deja se terminase parizerul, și nici oase nu credeam că mai prind. În fine, când să plec, un bărbat mărunțel, slab, neras de câteva zile, cu un basc decolorat pe vârful capului, îmbrăcat într-o salopetă peticită și soioasă, m-a prins de cot. Pe moment, am înghețat pur și simplu. Într-o fracțiune de secundă am rememorat tot ceea ce spusesem sau ascultasem într-o zi. Până la urmă, nu mi s-a părut nimic suspect. Dar tu știi că orice se poate interpreta și, cum eu am relații încordate și cu Radvoicu, și cu Teodora Coman, m-am gândit că ăștia au trecut la represalii. De ce râzi? Cu toată inconștiența mea, cum zici tu, din când în când instinctul de conservare mă trage de mânecă. Oricum, n-aveau ei ce să afle de la mine, și nici probe, dar o sperietură, ar fi crezut ei, era bună. În tot cazul, omul și-a dat seama că ceva se petrece cu mine, probabil mă și schimbasem la față, Dumnezeu știe! A început să râdă, dezgolindu-și încântat gingiile maronii, ciuruite, în care stăteau înfipți, într-o parte, doi dinți subțiați de carie. Un miros greu de băutură și tutun de proastă calitate m-a lovit în față. Fără să vreau, am întors capul. Omul și-a șters râsul ăla cavernos cu dosul palmei. M-au impresionat mâinile lui. Avea, Lona, niște mâini subțiri, neverosimil de subțiri, cu niște vene groase cât degetul, iar pielea atârna fleșcăită din loc în loc, ruptă și cicatrizată, degetele butucănoase, bătucite și cu pielea groasă, tăbăcită și crăpată. Domnu’ inginer, mi s-a adresat el, trăgându-mă de manșeta canadienei, domnu’ șef o zis să ieșiți din rând și să veniți prin spate în biroul dânsului. Care șef? am întrebat enervat de vocea lui dogită, care făcuse ca o parte dintre cei prezenți să mă privească cu suspiciune, unii chiar să se depărteze, alții să mă fixeze cu respect. Cum care? a hârâit el din gât, împingând cuvintele cu forța în afară, și toată fața i s-a congestionat. Da, care? m-am răstit eu. Domnu’ Vasile, a răspuns el calm. Nu înțeleg, am insistat eu, trăgând cu ochiul la cei din jurul meu, care acum mă ignorau. Mă gândeam: De unde mă cunoaște acest Vasile? Poate e fratele vreunui muncitor de-al meu. Poate-l cunoști tu pe Vasile acesta și ai omis să-mi spui. Haideți înăuntru, că imediat se termină și oasele și pleacă flămânzii ăștia, a zis omul de lângă mine fără să se sinchisească de cei din rând. Spune-i tovarășului Vasile al dumitale…, am început, și am simțit cum toate privirile s-au întors spre mine speriate, mirate, disprețuitoare, dar omul a ridicat mâna, în dreptul pieptului meu, cu aceeași încetineală calculată, ca a preoților care binecuvântează, ieșind din altar. Nu se poate să-l refuzați pe domnu’ Vasile, a zis el mustrător și toate capetele s-au clătinat în acest fel. Haideți, că uite, s-a sfârșit balamucul…, și mi-a arătat cu mâna cum oamenii, cu sacoșele goale, în grupuri mici, se împrăștiau printre blocuri sau rămâneau de vorbă, ținând sub observație magazinul alimentar, doar-doar vânzătoarea, care i-a anunțat, disprețuitoare, că terminase marfa, greșise și încă mai avea și pentru ei.
Spune-mi și tu, ce era să fac? Dacă aș fi continuat, omul ar fi devenit agresiv. Câțiva care rămăseseră cu sacoșele goale, se uitau deja spre noi, încruntați. Și, la urma urmelor, nu puteam rezista curiozității. Cred că am citit de o sută de ori afișele alea idioate cu nici o masă fără pește. În acest timp, omul meu a dispărut. Parcă îl înghițise pământul. Când să spun Doamne ajută, iată că apare iară arătarea asta cu basc. Avea o pungă din plastic, pe care o ținea cu două degete. Mi-a întins și un bon pe care era scris cu creionul chimic 225,50 lei. Am vrut să-i las acolo ceva, un pol, dar a refuzat printr-o smucitură a capului, de parcă cineva îl lovise după ceafă.
Și acum ține-te să nu cazi din fotoliu. Îmi spune Hermes al meu textual:” A zis domnu’ Vasile că regretă că l-ați refuzat în felul ăsta nepoliticos, dar totuși vă roagă să primiți salutări din partea domnului Panait. Vă roagă, de asemenea, să-l scuzați că nu v-a putut da pachetul personal, dar are niște musafiri în birou”. Omul s-a înclinat în fața mea și mi-a întors spatele…Știi foarte bine că rar mi se întâmplă, dar acum m-a apucat frica. Îmi clănțăneau dinții în gură. Stăteam ca trăsnit în drumul oamenilor, care mă ocoleau bombănind, până când unul m-a împins furios, du-te, dom’le, la o parte, ce stai înțepenit ca bușteanul!
Am crezut că Lona m-a ascultat cu atenție. Așa cum stătea, tolănită, cu picioarele desfăcute și cu sânii ei mari revărsați în toate părțile, dădea impresia că mă supraveghează, încercând să-și lămurească sensul fiecărei vorbe. În privirile ei se strecurase o sclipire de reproș ironic: Vezi, domnule, tocmai tu care declari mereu că n-ai prejudecăți și te simți un om liber!
Am plecat capul, gândindu-mă că Lona începuse să se schimbe. Devenise din ce în ce mai irascibilă. Dacă mult timp îmi tolerase excesele de tot felul, acum, aproape în orice situație, era inflexibilă: mă privea de parcă mă vedea pentru prima dată și nu-și putea ascunde repulsia. Din această clipă se născuse, și luase forme evidente, antipatia care încetinise considerabil apropierea noastră și întreținerea unei relații normale. Adevărul este că eu însumi trăiam momente de stinghereală pe care indiferența ei, întâi doar sugerată, apoi ostentativă, le transformase într-o singurătate convulsivă. Uneori aveam dorința să-i mulțumesc pentru acest sentiment atât de dens, alteori, în rarele ocazii când ne găseam într-un grup de prieteni, furia neputincioasă îmi însângera creierul. Da, fără îndoială, atunci aș fi torturat-o cu o cruzime de neînchipuit, i-aș fi zdrobit sânii ăștia mari și grei, i-aș fi biciuit spatele ăsta alb, cărnos, cu pielea bine întinsă peste umerii plini, rotunzi. Sincer fiind, întâlnisem femei care își respectau cu religiozitate ființa sexuală, dar numai Lona fusese în stare s-o disocieze net de cea spirituală, de pildă, favorizând-o pe una sau pe alta, de obicei prin alternanță. Masajul, exercițiile sportive făcute cu regularitate, alegerea sutienelor, a bluzelor, a rochiilor se preschimbaseră, sub ochii mei uimiți și încântați, într-un veritabil ritual. Pudoarea o considera o ipocrizie camuflată și o respingea ca fiind apanajul femeilor simple, instinctuale, care se supuneau necondiționat bărbatului. În rest, totul se petrecea între noi în virtutea obișnuințelor, nimic senzațional, poate doar cruzimea cu care își strangula mijlocul în cordonul rochiilor…
Și m-am surprins acum, stând pe marginea scaunului, ca și cum aș fi fost pregătit să plec, puțin obosit, puțin îngrețoșat de farmecul acestor amintiri, care se strecuraseră tiptil în creierul ațipit. Vulgaritatea ei, dozată cu știință rară, mi s-a părut deodată inacceptabilă tocmai prin forța cu care mă subjugase. „Tocmai intelectualii știu să aprecieze la valoarea ei vulgaritatea și, o parte, în cadrul unei experiențe de viață deosebită, s-o spiritualizeze”, a replicat ea într-o zi îndoielii mele stăruitoare. La mulțime, ea se manifestă instinctiv și, prin urmare, n-are nici o valoare…”.
Am tăcut fiindcă am simțit că făcea parte din acea categorie de oameni pentru care suferința semenului nu mai avea nici o însemnătate. Nu știu însă cât de conștientă era de această infirmitate. Niciodată n-a dat semn că ar putea exista măcar o tresărire. „Eu trebuia să urmez medicina, mi-a mărturisit ea cu gravitate. Așa hotărâse familia. Tata este medic, mama la fel, unchiul Vladian, fratele mamei, la fel, sora tatei, tanti Adela, medic legist, și îți dai seama că era neapărat nevoie să se păstreze tradiția. Într-o seară, țin minte asta cu toate detaliile , era prin mai și prin geamul deschis, venea mirosul florilor de pruni. Fratele meu Mădălin le-a spus pe nepusă masă că el renunță la pregătirea pentru medicină și va încerca la istorie. Tata a făcut o criză de nervi și mama a bocit toată seara. Ca să nu țipați și să nu plângeți de două ori pentru același lucru, le-am zis eu cu acea cruzime a adolescentului, vreau să vă spun că și eu am hotărât să urmez politehnica. Curajul meu i-a surprins pe amândoi și, ca prin farmec, s-au potolit. Cu câteva luni înainte de examen, tata m-a întrebat cu acel ton inchizitorial al lui, cu care nu m-am putut obișnui niciodată: Fetițo, te-ai gândit bine?
Atunci, pentru prima dată, în gândul meu l-am înjurat. Mi s-a părut că este meschin, că tata este un om mărunt, acolo, un caracter pigmeu. Știam de la el că chiar dacă salariile medicilor sunt mizerabile, oamenii fac orice pentru sănătatea lor și acesta era sensul îngrijorării lui subite. Mi-e rușine, dar trebuie să-ți spun că abia mi-am stăpânit pornirea să nu-l lovesc peste obrajii lui bine bărbieriți, bine hrăniți și mirosind plăcut a Bac. Dar mi-am adus aminte că eu însămi sunt o profitoare. Până acum am avut tot ceea ce am vrut, nu mi-a lipsit nimic, am avut întotdeauna mai mult decât colegele mele, dându-mi un ascendent asupra lor, pe care l-am exploatat cu vârf și îndesat. Normal ar fi fost să urlu, să mă revolt, să renunța la viața comodă de până atunci, să plec undeva departe și să reiau totul de la început, pornind de la zero. Da’ de unde! Ce crezi că am făcut? L-am îmbrățișat și, cerându-i iertare, i-am sărutat obrajii atât de parfumați și îngrijiți. Nu-ți face griji, tata, i-am spus ipocrită. O să fie bine, ai să vezi! Eu n-am complexe și prejudecăți. Și o să cheltuim mai puțin, pentru că pot urma facultatea în oraș. De fapt, hai să fiu sinceră și să vă spun că eu n-am vrut în realitate să vă părăsesc, să vă las singuri. Și alte o mie de asemenea tâmpenii, care l-au făcut pe bietul om să lăcrimeze, spre deruta întregii familii. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată și mama aproape paralizase de surpriză. Și apoi alte minciuni și alte minciuni! Probabil cunoști și tu lanțul în care te prinzi cu prima minciună și îți trebuie curaj, nu glumă, ca să scapi nevătămat spre adevăr…”. Apoi a schimbat tonul, încercând în acest fel să refacă o legătură între ceea ce spusese și ceea ce urma să spună, lucru pe care, recunosc, nu l-am priceput nici acum: „Iar tu, Mihnea, ai ajuns să te crezi Jean Jacques Rousseau. E penibil și degradant ceea ce încerci să faci din tine. Toți suferim astăzi de paranoia, dar puțină decență, omule! Puțină decență! Orice societate își impune opiniile ei, credințele ei, conveniențele ei. Libertatea absolută, care crezi tu că aparține exclusiv omului ca ființă superioară și unică, e o…o… nu te supăra!… aberație. Toți facem ceea ce ni se spune să facem, ceea ce ni se comandă, toți călcăm în același pas, în aceeași bătaie de tobă, doar tonul e din când în când altul. Aici dictează politicul, dincolo banul, și așa mai departe. Iată, la noi, că asta ne interesează, în primul rând, câtă vreme trăim aici, am început să semănăm între noi de parcă suntem gemeni. Asta se și vrea! Toți trebuie să ne închinăm pentru bucata de pâine. Asta se și vrea! Toți dăm din coate ca să ne cumpărăm locul de veci – ce porcărie! – când într-o lume normală, nu bolnavă ca a noastră, a pământenilor, ar trebui să-l primim gratuit ca locuitori ai planetei. Dar e comerțul bisericii, nu-i așa? Deci ne străduim să devenim proprietari pe timp nelimitat ai unei gropi care se va umple cu viermi. Toți suntem, așa cum vrea să fim, acest mecanism infernal pus la punct de cei cu instinctul de conservare bun. Toți vedem și toți tăcem, toți tăcem și toți sperăm, toți înjurăm pe la colțuri, toți spunem bancuri și ne socotim răzbunați. Nimeni nu mai crede în nimic, valorile sunt cu susul în jos. Toți ne prefacem fericiți ca, derutându-ne vecinul, să câștigăm un gram de pâine mai mult. Mi-e o scârbă imensă! Dar tac și eu, pentru că mi-e frică. Da, ce te holbezi la mine?! Mi-e frică, așa cum îți e și ție, și Teodorei, și lui Simion și lui Moise Panait. Cu manifestări deosebite, la alte grade și înălțimi! Încet, pe nesimțite, am fost injectați cu serul fricii. Miza a fost instinctul de conservare peste care puțini reușim să trecem… Te iubesc, dar dacă vrei să pornești în sens invers, e bine să ne despărțim. Nu vreau să-ți fiu povară. Nu am deloc simț de erou. Sunt un om comun, cu aspirații comune. Vreau doar un bărbat, copii, o casă, vreau să fiu fericită. Pentru mine asta înseamnă fericirea. Pentru gesturile pe care vrei să le faci, e mai nimerit să fii singur. Sincer îți spun: nici n-aș rezista. La prima confruntare cu unul ca Vasile Busuioc aș dezerta”. Dar toți intelectualii…, am început înspăimântat. „Să fim serioși! mi-a tăiat-o scurt. În loc să creeze valori care odată tot vor ieși la lumină, prin însăși firea lucrurilor, stau, lâncezesc și plâng prin cârciumi în beții interminabile. Exemplul cel mai bun este prietenul nostru Ion Bălășoiu. Pictează portretele tovarășului și tovarășei înconjurați de fericiții copii ai patriei socialiste, șantiere, constructori și țărani cooperatori dolofani de atâta bunăstare, e plin de bani, trăiește la vilă, prin case de creație, are de toate. Tu, inginerule? Cum o duci tu, ca inginer?… În afară de faptul că te înjură toți nespălații că nu ești suficient de productiv, deși ei, nespălații ăștia, se folosesc de mașinile proiectate de tine și de marfa proiectată de tine, pentru care nu iei nici măcar o sută de lei, ai dreptul să fii felicitat în cadrul organizat cu prilejul eliberării patriei de sub jugul fascist. Haida de! Arată-mi tu un artist care în socialism trăiește în mizerie. Știu, prețul e mare, dar toți au acceptat. Eu pot, în schimb, să-ți arăt mii de ingineri care trag targa pe uscat, începând cu tine…”. Dar Emil Tudose? m-am înfuriat ca din senin. „Ha! Ha! a făcut Lona disprețuitoare și fața i s-a luminat. Păi, ăsta se crede buricul artistic al pământului. Ce-a scris el? Spune-mi, dă-mi un titlu! Unde sunt cărțile lui geniale? Rahat cu apă rece! Un elitist care a umblat tot Occidentul pe banii comuniștilor. Acum face pe disidentul, fiindcă altă cale nu mai are ca să-și mascheze impotența. Un cabotin fără scrupule, un afacerist mărunt, care, învățat cu traiul bun, acum, la bătrânețe, se face iar frate cu dracu’ ca să treacă puntea… Uite, la noi, tot mai des este sădită – și sunt aproape convinsă că în mod voit – confuzia între intelectual și creator. Toți intelectualii sunt creatori, dar nu toți creatorii sunt și intelectuali, și ni se bagă pe gât exemplul celui care a creat Miorița și Meșterul Manole. Este practica elitei puterii. Fiindcă ea are nevoie de această ceață, de această confuzie care să-i asigure imunitatea și toate avantajele ce decurg de aici. Ãștia zic așa: intelectuali sunt mulți, dar prea puțini creează. Socialismul e sinonim cu creația. Omul nou creat de socialism e un creator prin definiție. Atunci creația nu mai e apanajul unor pături alese, ci a maselor. Știi la fel de bine ca mine că un creator nu se naște la colțul străzii. Și nici nu e o fericire să te naști cu defectul de-a crea. Tu însuți ești un om talentat și știi bine că aceasta nu-i o calitate, ci un defect. Ai ales însă să te risipești, fiindcă, iartă-mă, n-ai suficientă îndrăzneală și nici suficientă nebunie. De ce, Mihnea?” Pentru că societatea asta nu merită…, am început nesigur. „Prostii! S-a repezit ea. Vorbești prostii! Talentul autentic, născut și nu contrafăcut prin cursurile facultăților de filologie sau prin lecturi sârguincioase, nu ține cont de politică, o ignoră sau o pune sub lupă, fără menajamente și fără a fi impresionat de putere”. Și atunci? am ridicat din umeri. „Frica, dragul meu, îți repet, frica! Preferăm să înghițim ideile altora, să ne etalăm cu ceea ce au spus alții despre o împrejurare sau alta, fără să scoatem nici măcar un pârț cu parfum propriu… Numai o clipă, și am să termin. Acum dacă tot am început!… Doar anumite perioade istorice nasc creatori. Ei se nasc, dar se și fac, fiindcă omul are nevoie de modele, de mituri. Noi, românii, paradoxal, creatorii celor mai multe mituri și legende, nu mai suntem dispuși s-o facem. Cum adică? A învins partea cealaltă a personalității noastre naționale: Să fie unul mai bun și mai talentat decât mine? Fugi d-aici, domnule, e un neica nimeni etc, etc. Cu alte cuvinte, splendidul scenariu cu capra vecinului… De ce anume e nevoie, care e combinația ca să apară un asemenea individ căruia noi îi spunem talentat, nu știu. Și nu știe nimeni. N-o știu nici cei care au revelații intelectuale, cu atât mai puțin un om ca mine, comun. Dar știu precis că vremea asta nouă, cu omul ei nou, nu va duce decât la apariția unor meșteșugari silitori, și cam atât…”. Lipsește un element din combinația despre care vorbeai tu, am întrerupt-o la rându-mi, iluminat. „Da, știu, a spus ea grăbită, nelăsându-mă să continui. Libertate de gândire și de expresie, știu! Dar și aici apare o boală necruțătoare: legătura ocultă a creatorului cu totalitarismul. Este vorba despre fascinația aceea a broaștei în fața ochilor de șarpe! Când Dumnezeu ne va conecta și alte circuite în creier, atunci vom ști și de ce. Deocamdată ne vedem siliți să rămânem la nivelul presupunerilor și ipotezelor. Dumnezeu n-are încă intenția să ne ierte pentru răstignirea Fiului. Prin urmare, o să mai dureze până ne va chema în împărăția Sa, dacă o va face vreodată. Știe bine ce a creat, câte imperfecțiuni a strecurat în opera Sa. Dacă suntem născuți după chipul și asemănarea Lui, pentru mine lucrurile sunt definitiv încheiate. Și acum întoarce-te, că vreau să mă spăl!”
Cu fața la perete, urmăream liniile șerpuitoare ale zugrăvelii. Păreau a fi niște viermi striviți pe zid și lichidul lor alb-gălbui s-a prelins până la întâlnirea cu parchetul. Dacă asta ți-a fost intenția, de-a mă năuci, ai reușit, m-a surprins gândul, izbucnit din ceața groasă, aproape opacă, așezată peste creier. Totul intrase în întuneric; totul se învălmășise, încât orice efort îl simțeam dureros în tâmple. În această pustiire pătrundeau doar senzații: auzeam apa clipocind sub mișcarea palmelor săpunite ale Lonei, care alergau peste carnea trupului. „Eram convinsă că nu înțelegi mare lucru, a oftat Lona, sincer afectată, plictisită chiar să mai aștepte replica mea. De fapt, până la un punct, eu însămi sunt vinovată, pentru că am pierdut ritmul normal al demonstrației. Am pornit dintr-o parte și am ajuns, surprinzător, în alta. Tot speram că ai să renunți la comportamentul tău greu de suportat. Nu mi-ar fi deloc ușor să mi te pierd. Crede-mă, aș suferi cumplit să știu că ai intrat pe mâna lor. Ei nu glumesc. Se apără excelent, cu metode puse la punct de experți în domeniu, Dzerjinski, Beria, Stalin…Aș înnebuni! Mă trezesc noaptea lac de sudoare…”. Dar nu fac nimic! am exclamat mirat și, totodată, înduioșat de neașteptata ei declarație. Am avut doar câteva discuții aparte cu Dionisie. Abia acum pricep de ce ai recurs la discursul ăsta prolix. Nu mă ajuți în acest fel! Cineva trebuie, până la urmă, să-și asume și responsabilitatea de-a porni ieșirea de sub carapacea asta sufocantă. „Și tu ți-ai găsit această chemare”, m-a ironizat ea, bălăcindu-se în apa puțină din lighean. Nu știu dacă este vorba despre chemare sau despre o simplă respingere, am încercat să evit un răspuns precis. Știu însă, cu destulă precizie, că viața noastră este o mare minciună bazată pe o alta cosmică: raiul comunist. Știu că s-a produs ceea ce ai sesizat și tu: catastrofala inversare a valorilor. Toți avem un creier, și-n acest creier aceleași idei. Simt cum suntem ținuți departe de civilizație, cu bună știință, pentru a nu se compromite procesul de făurire a omului nou. Știu că mi se încleiază limba în cuvintele unei propagande care nu are alt scop mai înalt decât îndobitocirea sistematică și definitivă. Apoi mai știu că oamenii nu sunt și nu vor fi egali între ei în veacul vecilor, că așa i-a făcut Dumnezeu și ceea ce a făcut Domnul, omul nu poate decât să distrugă, și în nici un caz să perfecționeze. Da, pe astea toate le știu!… Și mai știu ceva: Când ești condus de un cizmar, totul arată cârpit. Întotdeauna cizmarul va fi primul care va ajunge la dictat, pentru că acolo unde nu înțelege, folosește forța ciocanului ca să-ți spargă capul, și a secerii ca să-ți taie picioarele… „Cred că ești obosit, a râs Lona. Dă-mi, te rog, prosopul de pe scaun”.
Cu trupul umezit, cu picioarele încă în ligheanul unde deasupra apei vălureau zoaiele, cu sânii răsfirați, mari, revigorați, cu pântecul ușor curbat în două cute de grăsime, cu șoldurile largi, cărnoase și pulpele pline care continuau cu genunchi noduroși și glezne surprinzător de subțiri, parcă oricând gata să se frângă sub greutatea corpului, Lona m-a privit zâmbitoare. Hei, domnule, parcă i se citea pe față, asta sunt și, dacă asta sunt, înseamnă că sunt foarte importantă dacă te holbezi la mine cu atâta poftă. Hai, nu face pe nebunul, că se vede foarte bine pe fața ta congestionată. Și apoi, ceea ce sunt eu și cred că știu că sunt, e infinit mai important decât cauza asta a ta , care e fără întoarcere. Dacă ne-am născut, să profităm de viață. Ce poate fi mai frumos decât un trup de femeie care se șterge pe îndelete cu un prosop? Cât de scurt este drumul spre fericire și cât de întortocheat credem noi că este!
Mi-am întors privirile rușinat și mânios. Nu mai suport ca în zorii fiecărei zi să mi se toarne plumb topit în vene. Pasul mi se împiedică, ochiul refuză să mai înregistreze realitatea cu aceeași acuitate, sunt orb și surd printr-un deșert de cenușă! Alunec din ce în ce mai iute pe panta nisipoasă: mai sunt doar câțiva metri până la văgăuna în care colhăie mlaștina.
Aș vrea să-i spun toate astea Lonei, care, în furou, a golit ligheanul într-o găleată și așază scaunul pe masă. Sunt convins că n-ar înțelege nimic sau, poate, iar ar reveni asupra ipohondriei mele incurabile, a amorțitului meu instinct de conservare. „Ce-i cu tine? Þi-e rău?” a pus Lona mâna pe umărul meu și, sub palma ei, carnea s-a încrețit. Hai să ne pregătim, că e târziu, am evitat orice altă explicație. „Cât e ceasul?” Șase și un sfert. „Dar dacă am renunța la spectacol și am sta acasă?” Eu știu!… „Nu țin neapărat să mă întâlnesc cu snobii orașului”. N-o să-mi reproșezi pe urmă că am pierdut banii? „Nu, de data asta, nu”. M-am întrebat de multe ori cu cine seamăn atât de avar. Tata, și mama, mai ales, erau mâini sparte. Se zice că aș fi sărit câteva generații spre străbunicul matern, care a adunat pământul pe care l-am avut, pornind în viață ca slugă la un cârciumar. Cât fura cârciumarul, cât îl fura străbunicul pe cârciumar!… „Să-l sunăm pe Dionisie…”. În nici un caz. Nu suportă spectacolele de teatru pe care le consideră un soi de negative ale realității. „Așa e! Dionisie e un tip sucit”. Nu trebuie să mă menajezi. E prietenul meu, dar adevărul e că nu le are pe toate… „Nu voiam să te superi”. Oricum, Caramitru, în Hamlet, nu mi se pare potrivit. Prințul ăsta n-a fost deloc un cabotin… „E părerea ta. Mie îmi place. Are ceva hieratic”. Pa dracu’! N-are nimic, decât ifose de mare actor. „Bine, hai să nu ne certăm”. Și acum ce facem? Sper că nu vrei să vedem telejurnalul? „Nu”. Atunci? „Tu stai cuminte și-ți fumezi țigara. Eu am să curăț trei cartofi și prăjesc o felie de parizer. Mâncăm, facem dragoste și dormim”. Și nici măcar nu ne putem numi mic-burghezi!
Acum, Lona și-a îmbrăcat capotul și și-a adunat părul într-un coc înalt ca un „mușuroi de furnici”, cum zicea Dionisie, mi-am dat seama cât de puține lucruri ne mai leagă. Numai comoditatea sau, cum îi plăcea Lonei să spună, „conveniența” rămăseseră nealterate. Într-o fracțiune de secundă am văzut și simțit tot ceea ce gândisem și trăisem luni în șir, falsificând cu bună știință adevărul. Lona suprimase orice împotrivire. Trăia la întâmplare, înfrântă și înfricoșată. Descoperisem deodată că durerea o descumpănea, iar desele mele renunțări sexuale o speriaseră. Se stăpânea din ce în ce mai greu, îngustându-și propriul segment de senzații și stăpâniri. Deprimată, și-a închipuit că metodele și farmecul ei nu mai au nici o valoare. Suferea în tăcere, neavând curajul să-mi impună explicații. Dar era cel mai nimerit mod de-a mă desprinde de această stare de amorțire?


THERAPEIA: „Între evenimentele politice deosebite care jalonează înaintarea României pe calea socialismului se înscrie Plenara Comitetului Central al partidului din 3-5 martie 1949. Acel început de primăvară a devenit simbol al marilor transformări revoluționare în agricultură, în condiția socială a țăranului, a întregului popor român. Punând în acea primăvară în fața națiunii problema organizării pe baze socialiste a agriculturii, una dintre cele mai complexe sarcini ale construcției socialiste, partidul și-a întemeiat hotărârea sa istorică pe adevărul ineluctabil că agricultura bazată pe mica producție, caracterizată printr-un nivel tehnic scăzut și implicit o slabă productivitate a muncii, constituie un obstacol nu numai în calea creșterii producției agricole și a nivelului de trai al țărănimii, ci și în ce privește dezvoltarea întregii economii; o asemenea agricultură nu era în măsură să acopere necesitățile de materii prime ale industriei aflate în plin proces de dezvoltare imperioasă, cât și cerințele sporite de consum ale întregii populații”.