Stateam usor plictisit. Era simplu. Tic tac-ul usor enervant umplea minutele, imi vine sa spun usor futil - futil...mama mea nu suporta acest cuvant, mama mea sarmana. Vin gandurile precum marfarele trase pe linia moarta (moarta, da!). Dar sa-mi vad de ale mele.
Cand am crezut ca fac primii pasi in viata a fost prea tarziu. Deja depasisem o stare de spirit, deja corpul meu anemic , predispus la visare nu mai avea alte solutii. Eram eu. Teribil deznodamant. Eu, sau, mai precis, acea slabiciune, alunecare spre suferinta, multa uitare, putina stiinta, mediocru orgoliu, corolar al unei inclinatii masurate intr-o lasha pasiune, ca rezultanta a nimicurilor enumerate:iubirea ratata. Ceva palpabil cum ar veni, ca o omleta luata la micul dejun - omleta e un atavism al vremurilor noastre omnivore prin definitie - un fel de masturbare ridicata la rang de hrana, subterfugiu al implinirii prin adjudecarea ovulelor gainii in defavoarea spermei. Serveam la micul dejun din aburii densi ai unei omlete rancede, facute in pripa, cu speranta absurda de a fi luat in obiectivul unei camere de luat vederi sau, mai exact, de luat vederile ei. Asta pentru ca EA era departe. Asta pentru ca EA a ramas EA, adica departe.